Drepturi salariale (banesti). Decizia 839/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR.839/R-CM
Ședința publică din 28 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Nicoleta Simona Păștin JUDECĂTOR 2: Paulina Ghimișliu
JUDECĂTOR 3: Corina
Judecător: - --
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, MINISTERUL JUSTIȚIEI și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANȚELOR prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V, împotriva sentinței civilă nr.308 din 07 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V, în baza delegației depusă la dosar, lipsind recurenții-pârâți Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției, intimații-reclamanți și intimații-pârâți.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că nu sunt cereri prealabile acordării cuvântului asupra recursurilor.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lor.
Consilier juridic pentru recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V, susține oral recursul așa cum a fost formulat în scris, solicitând admiterea lui și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii față de instituția pe care o reprezintă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În subsidiar, solicită admiterea excepției lipsei de interes a reclamanților, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Având cuvântul asupra recursului formulat de Ministerul Justiției, arată că este de acord cu admiterea acestuia.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față,
Constată că, rin p. acțiunea înregistrată la data de 1 februarie 2008, reclamanții și au solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Târgu Mureș, Tribunalul București, Tribunalul Harghita și Tribunalul Vâlcea și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să dispună obligarea pârâților la calcularea și la plata unor despăgubiri bănești, reprezentând o sumă egală cu valoarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariu, conform dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, începând cu data de 1 ianuarie 2003 și până la zi și apoi pentru viitor, efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor sume.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că potrivit dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea personalului din organele autorității judecătorești "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar". Acest text legal a fost abrogat expres prin art.I pct.42 din nr.OG83/2000, începând cu data de 1 octombrie 2000.
Reclamanții consideră că abrogarea este neconstituțională și discriminatorie, întrucât dreptul la sporul în discuție le-a fost acordat printr-o lege organică, așa cum se dispune prin art.72 pct.3 lit.h și i din Constituția României în forma aflată în vigoare la vremea respectivă, iar Ordonanța nr.83/2000 este o ordonanță ordinară emisă cu încălcarea art.114 alin.1 din Constituția în vigoare la data respectivă.
Sub acest aspect s-a încălcat și principiul ierarhiei actelor juridice consacrat în art.51, art.72, art.74 și art.114 din Constituția în vigoare la data respectivă, în Legea nr. 24/2000, precum și în constituția revizuită, deoarece ordonanța menționată a reglementat într-un domeniu de nivel superior.
Reclamanții apreciază că neacordarea sporului solicitat este și discriminatorie, întrucât este acordat unei largi categorii socio-profesionale, respectiv, prin art.25-27 din Legea nr.138/1999 este reglementată acordarea unor sporuri pentru activități cu un grad ridicat de risc ori pentru activități care solicită o încadrare psihică foarte ridicată, sporul cuprins între 16%-50% pentru personalul militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică, siguranță națională și personalul civil din aceste instituții; pentru funcționarii publici cu statut principal din sistemul administrației penitenciare, pentru polițiști, pentru personalul din serviciile de probațiune, care potrivit fișei postului desfășoară activități în penitenciar, pentru personalul didactic ce beneficiază la fiecare tranșă de vechime în învățământ de un spor de 3% din salariul de bază, etc.
În drept, invocă dispozițiile art.2 alin.1 din nr.OG137/2000 republicată, art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.26 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art.55 din Codul Muncii și concluzionează în sensul că există o discriminare și sunt îndreptățiți la plata despăgubirilor bănești cuvenite.
Prin întâmpinarea formulată de Consiliul Superior al Magistraturii s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, pe considerentul că temeiul juridic invocat de către reclamanți, art.47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat total și explicit prin nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești. Susținerile reclamanților, conform cărora au fost încălcate prevederile constituționale, sunt vădit neîntemeiate, deoarece potrivit art.115 din Constituția revizuită, Guvernul are competența legislativă delegată de a interveni prin ordonanțe simple în baza unei legi speciale de abilitare în materii ce nu fac obiectul legilor organice; Legea nr.50/1996 nu face parte din categoria legilor organice.
Același pârât a mai arătat că finalitatea modificării legislației de salarizare a magistraților din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor, precum și ale personalului de specialitate juridică asimilat magistraților nu a fost în nici un caz diminuarea drepturilor salariale, ci, dimpotrivă, creșterea acestora, însă în cadrul unui nou sistem de salarizare bazat pe principii noi, prin includerea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și a altor sporuri în indemnizația unică de care beneficiau reclamanții la acel moment.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanți ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În susținerea acestei excepții, pârâtul relevă instanței că între reclamanți și Statul Român nu există raportul de muncă care să justifice calitatea procesuală pasivă a Statului Român. Pe fondul cauzei, acest pârât a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, întrucât, ordonatorul principal de credite al reclamanților nu a prevăzut acordarea acestor sporuri de stres calculate la salariul de bază. Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat și excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, ca excepție peremptorie și dirimantă, în sensul că se realizează o imixtiune a autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative și își depășește atribuțiile prin pronunțarea unei hotărâri prin care să constate sau nu că un text de lege este în vigoare. În consecință, a solicitat respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă.
În urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Vâlcea prin sentința civilă nr.308 din 7 aprilie 2008, respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii.
S-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și au fost obligați pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Târgu Mureș, Tribunalul București, Tribunalul Harghita și Tribunalul Vâlcea să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de bază brută lunară, începând cu data de 1 ianuarie 2003 până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, cât și pe viitor, sume actualizate cu indicele de inflație începând cu data scadenței și până la data plății efective, precum și să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamanților.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce pârâților fondurile necesare achitării drepturilor bănești menționate anterior.
S-a reținut de instanța de fond la pronunțarea acestei sentințe că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor nu este întemeiată, motivat de faptul că, în temeiul dispozițiilor art.1 din nr.OUG22/2002 aprobată prin Legea nr.188/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în baza titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Conform art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de sat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, astfel că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților acesta are calitate procesuală pasivă.
Prin urmare, pentru plata drepturilor salariale este necesară includerea sumelor datorate cu acest titlu în bugetul Ministerului Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, având obligația potrivit art.2 din același act normativ, să dispună toate măsurile necesare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetul propriu al Ministerului și al instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor se reține că aceasta este neîntemeiată ca urmare a începerii unui nou termen de prescripție față de Decizia în interesul Legii nr.21/10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Referitor la excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalul constată că aceasta nu este întemeiată, întrucât în cauza dedusă judecății prin soluția ce urmează a se pronunța instanța nu pătrunde în sfera de autoritate și de competență a legiuitorului, ci verifică temeinicia sau netemeinicia pretențiilor deduse judecății.
Pe fondul cauzei, reclamanții în calitate de personal auxiliar de specialitate și personal conex personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, conform prevederilor art.3 alin.3 din Legea nr.567/2004 au formulat acțiune privind acordarea sporului de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50%, astfel cum a fost prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996.
În forma inițială a acestui act normativ, acest spor ca parte componentă a salariului, astfel cum este definit prin prevederile art.155 Codul Muncii nu era prevăzut în Legea nr.50/1996. Prin nr.OG56/1997 care a completat nr.OG9/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, prin art.421, devenit ulterior, ca urmare a renumerotării, art.47 din Legea nr.50/1996 s-a introdus dreptul reclamanților de a se acorda un spor de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Legea este actul juridic al Parlamentului elaborat în conformitate cu Constituția potrivit unei proceduri prestabilite și care reglementează relațiile sociale cele mai generale și mai importante, are forță juridică superioară tuturor celorlalte acte normative și emană de la organul suprem al puterii în stat. Noțiunea de supremație juridică a legii constă în faptul că norma stabilită de ea trebuie să corespundă celor cuprinse în Constituția României și toate celelalte acte juridice emise de organele statului nu pot să o abroge, să o modifice sau să deroge de la ea, fiindu-i subordonate din punct de vedere al eficacității juridice.
Potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 republicată, în temeiul art.VI din nr.OG9/1997 și modificată prin nr.OG56/1997, nr.OUG75/1997 și Legea nr.154/1998: pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar.
Textul art.47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat expres prin art.1 pct.41 din nr.OG83/2003. Totodată, prin art.50 alin.2 din nr.OUG177/2002 a fost abrogat art.11, precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora din Legea nr.50/1996.
La rândul său, nr.OUG177/2000 a fost abrogată prin art.41 lit.a din nr.OUG27/2007.
Susținerea reclamanților că în acest mod dreptul reglementat de art.47 din Legea nr.50/1996 a rămas în vigoare după data abrogării exprese prin nr.OG83/2000 și până la data de 1.02.2007 este întemeiată, întrucât acest articol a fost abrogat printr-un act normativ cu o forță juridică de eficiență inferioară cu actul normativ prin care a fost acordat.
Aceleași statuări au fost reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr.21/10 martie 2008, conform cărora "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001".
Pe de altă parte, art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale prevede că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Urmare a cererii formulată de reclamanți, prin încheierea din 21 mai 2008, aceeași instanță a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul sentinței civile nr.308 din 7 aprilie 2008, cu privire la calitatea de judecător a reclamanților și a obligat pe pârâți să plătească acestora drepturile salariale reprezentând sporul de suprasolicitare neuropsihică de 50% începând cu data de 15 august 2003, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, cât și pe viitor, actualizat cu indicele de inflație.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs în termen legal pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Consiliul Superior al Magistraturii și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Se arată în recursul declarat de Ministerul Justiției că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică, față de motivele de casare prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă.
1. La pronunțarea sentinței de mai sus, prin care s-au acordat reclamanților drepturi salariale care nu sunt prevăzute de legislația în vigoare și pentru viitor, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
2. Instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât a obligat pe pârâtul Ministerul Justiției la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, care au calitatea de judecători în cadrul instanțelor de pe lângă Tribunalul București, obligația respectivă revenind acestui tribunal.
Nu s-a avut în vedere că art.47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin nr.OG83/2000, iar prin nr.OUG134/1999 s-a prevăzut ca Ministerul Justiției să elaboreze un proiect de act normativ pentru corelarea salarizării personalului din organul autorității judecătorești cu prevederile art.54/1998.
În aceste condiții deși nr.OG83/2000 a aprobat sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, acesta a fost inclus în coeficientul mărit față de Legea nr.50/1996.
În legătură cu incidența dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, în mod greșit s-a apreciat că acest protocol recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun, întrucât acesta nu vine să suplinească sau să recunoască un drept pe care formal legislația internă nu-l prevede.
În mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că aceasta este neîntemeiată, ca urmare a începerii unui nou termen de prescripție față de decizia în interesul Legii nr.21/10 martie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Nu s-au avut în vedere prevederile art.283 din Codul muncii, potrivit cărora, cererile pentru soluționarea unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Așa fiind, dreptul la acțiune al reclamanților având ca obiect plata sumelor solicitate prin acțiune, este prescris parțial.
În cauză, nu s-au făcut dovezi că a intervenit întreruperea ori suspendarea cursului prescripției pentru admiterea acestei acțiuni.
Cu privire la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, instanța nu a avut în vedere că acestea se pot face numai pentru acele drepturi salariale și sporuri acordate de lege și nu în situația sporului stabilit de instanță.
3. Hotărârea pronunțată de Tribunalul Vâlcea cuprinde motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
Instanța de fond a reținut în considerentele hotărârii că reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate și a motivat acțiunea raportat la art.3 alin.3 din Legea nr.567/2004 și dispozițiile nr.OG8/2007, deși din cererea de chemare în judecată rezultă că aceștia au calitatea de magistrați-judecători.
4. Instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere formulate în acțiune.
Deși prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea pârâților și la plata dobânzilor legale, prima instanță nu s-a pronunțat pe acest capăt de cerere.
Față de motivele arătate, se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
În recursul declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, se critică sentința instanței de fond, ca nelegală și netemeinică, întrucât în mod greșit s-a admis acțiunea pentru drepturile salariale, reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, deși art.47 din Legea nr.50/1996, a fost abrogat prin nr.OG83/2000.
În recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor se critică sentința instanței de fond ca netemeinică și nelegală, întrucât în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
Nu s-a avut în vedere că această instituție nu este nici ordonatorul principal de credite și nici angajatorul intimaților-reclamanți, situație în care nu poate fi obligat la plata unor sume sau acordarea unor drepturi pentru aceștia, neavând calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii reclamanților, întrucât dreptul solicitat a fost reglementat prin art.47 din Legea nr.50/1996, însă a fost abrogat în anul 2000 prin nr.OG83 pentru modificarea și completarea acestei legi.
Examinând recursurile formulate de pârâți, instanța constată următoarele:
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor este întemeiat.
În mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ridicată de acest pârât și a admis acțiunea formulată obligându-l să aloce celorlalți pârâți fondurile necesare achitării drepturilor salariale respective.
Curtea constată că, Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită să fie obligat la alocarea sumelor necesare efectuării plății datorate cu acest titlu de către instituția la care sunt angajați reclamanții. Aceasta, întrucât, potrivit art.28 din Legea nr.500/2002 privind finanțelor publice, nr.HG208/2005 privind organizarea și funcționarea și Agenției Naționale de Administrare Fiscală și nr.HG386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, acest minister are atribuții în ce privește elaborarea proiectului bugetului de stat, iar nu alocarea sumelor respective, anterior adoptării Legii bugetului de stat.
Pe de altă parte, acesta nu poate avea calitatea de ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere, care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite și nu repartizează sume de la buget acestora, aceste sume fiind alocate conform destinațiilor bugetare în conformitate cu Legea bugetului de stat.
Împrejurarea că ordonatorul principal de credite, nu a corectat indemnizațiile cuvenite reclamanților, neacordându-le sporul solicitat, nu poate conduce la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata unor sume de bani aferente unor raporturi de muncă, Guvernul fiind cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea către ordonatorul principal de credite a sumelor de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Cum Ministerul Finanțelor Publice nu are niciun rol în adoptarea acestor acte normative, legea bugetară fiind adoptată de Parlamentul României, iar ordonanțele fiind emise de Guvernul României, nu poate fi obligat la plata drepturilor bănești solicitate de reclamanți, întrucât nu are în atribuțiile sale obligația plății, virării, alocării de fonduri din bugetul de stat, ci numai atribuții în derularea unui proces legislativ prin întocmirea proiectului de buget.
Așa fiind, întrucât Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții în alocarea sumelor de la bugetul de stat instanța de fond trebuie să respingă acțiunea formulată împotriva acestuia.
Recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Consiliul Superior al Magistraturii, urmează de asemenea a fi admise, sub aspectul datei de la care trebuiau acordate reclamanților drepturile salariale solicitate.
Astfel, instanța de fond a obligat pe pârâți să plătească reclamanților drepturile salariale constând în sporul de 50%, începând cu data de 1 ianuarie 2003.
Curtea constată însă că dreptul la acțiune al reclamanților era parțial prescris.
Astfel, cererile având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, categorie în care se include și prezenta cauză, pot fi formulate, potrivit art.283 alin.1 lit.c) Codul muncii, în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Potrivit art.166 din Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data când drepturile respective erau datorate.
La alin.2 al acestui text de lege se prevede că termenul de prescripție prevăzut la alin.1 este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Pe de altă parte, și potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Art.16 pct.1 din Decretul nr.167/1958 sus arătat, prevede că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
În speță, așa cum s-a arătat mai sus, obiectul acțiunii de față îl formează dreptul salarial al reclamanților.
Potrivit art.161 Codul muncii, drepturile salariale se plătesc odată pe lună, astfel că pentru prestații succesive dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre prestații se stinge printr-o prescripție deosebită. În acest sens sunt prevederile art.12 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă.
Pentru perioada 1 ianuarie 2003-1 februarie 2005, cât au solicitat reclamanții, dreptul la acțiune s-a prescris, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 1 februarie 2008, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de lege, chiar și pentru ultima dintre prestații.
Soluționarea recursului în interesul legii în această materie prin Decizia nr.21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu constituie caz de întrerupere a prescripției întrucât nu se regăsește printre cele enumerate de art.16 din decret.
Soluția pronunțată în interpretarea dispozițiilor incidente în materie nu echivalează cu recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de însuși debitorul.
Pe de altă parte, nu s-a făcut dovada existenței unei cereri mai vechi de chemare în judecată vizând aceeași perioadă pentru a ne afla în prezența unui alt caz de întrerupere a prescripției.
Pentru aceste motive, în temeiul art.1 din decret, acțiunea trebuia respinsă pentru această perioadă, ca fiind prescrisă.
Celelalte motive de recurs formulate de pârâtul Ministerul Justiției sunt nefondate.
Astfel, primul motiv de recurs vizează prevederile art.304 pct.4 Cod procedură civilă, arătându-se că la soluționarea cauzei de față, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Caracteristic personalului din autoritățile și instituțiile publice este că salariile se suportă din fonduri defalcate de la bugetul de stat, cu consecința stabilirii prin lege a modului de salarizare-art.157 alin.2 Codul muncii.
Este însă atributul instanței de judecată a verifica dacă aplicarea reglementărilor în domeniul salarizării, în executarea raporturilor juridice de muncă, este conformă regulilor și principiilor de drept consacrate în materie de normele interne și internaționale.
Aceleași considerente au fost avute în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție la pronunțarea Deciziei nr.VI/2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat cu privire la aplicarea dispozițiilor art.11 alin.(1) din nr.OUG177/2002, art.28 alin.(4) din nr.OUG43/2002, modificată prin nr.OUG24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004.
Astfel, s-a arătat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
C de-al doilea motiv de recurs, vizează încălcarea legii de către instanța de fond care în mod greșit a admis acțiunea reclamanților.
Referitor la lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, se constată că în cauză, sunt introduși angajatorii reclamanților, respectiv tribunalele și curțile de apel în care aceștia au fost încadrați, care urmează a fi obligați la efectuarea respectivelor mențiuni în baza Decretului nr.92/1996.
În ceea ce privește abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996, se constată că într-adevăr porul de 50% solicitat prin prezenta acțiune a fost reglementat de art.47 din Legea nr.50/1996, text în conformitate cu care " pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Prin art.I pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 a fost abrogat expres art.47 din Legea nr.50/1996, dar abrogarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă.
Astfel, pe de o parte, potrivit art.107 alin.3 din constituția în vigoare la acea dată, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta. În baza acestei dispoziții constituționale, prin art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/13.07.2000 (publicată în nr.331/17.07.2000) Guvernul a fost abilitat ca până la reluarea lucrărilor Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinară a anului 2000, să emită ordonanțe în diverse domenii, inclusiv cu privire la modificarea și completarea Legii nr.50/1996. Cu toate acestea prin nr.OG83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr.50/1996. În acest fel au fost încălcate prevederile art.56-62 ale Legii nr.24/2000 (modificată și completată prin Legea nr.189/2004) privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții care reglementează modificarea, completarea și abrogarea ca pe evenimente legislative distincte.
Rezultă așadar că, în absența unei abilitări privind emiterea unei ordonanțe cu privire la abrogarea vreunei dispoziții din Legea nr.50/1996, Guvernul nu putea să procedeze la abrogarea vreunei prevederi legale din acest act normativ. Abilitarea de a abroga anumite texte de lege, trebuie prevăzută expres în cuprinsul legii de abilitare.
Pe de altă parte, se observă că Legea nr.50/1996, deși lege organică, a fost abrogată printr-o ordonanță de guvern, aspect ce contravine Constituției.
Astfel, potrivit dispozițiilor Constituției României în vigoare la acea dată, respectiv art.114 alin.1, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
De asemenea, potrivit art.72 pct.3 lit. h și l din Constituție, organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești precum și regimul general privind raporturile de muncă trebuie reglementate printr-o lege organică și, întrucât un element esențial al raporturilor de muncă îl reprezintă tocmai salariul, rezultă că Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești este o lege organică.
În concluzie, indiferent de finalitatea pe care a avut-o nr.OG83/2000, abrogarea prin acest act normativ a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și a celor de tehnică legislativă, motiv pentru care ea nu poate produce efecte.
Faptul că sporul de 50% a fost introdus în Legea nr.50/1996 prin nr.OG56/1997, nu are relevanță în speță, întrucât legalitatea acordării acestui spor nu face obiectul acestei cauze, iar pe de altă parte, indiferent de modul cum a fost introdus acest spor, el reprezintă un drept câștigat, care trebuie ocrotit.
Critica privind reținerea de către instanță a incidenței dispozițiilor art.1 la Protocolul 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, este de asemenea nefondată.
Conform art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
În practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat într-adevăr că dreptul de creanță constituie un bun în sensul art.1, iar acest drept trebuie să existe în patrimoniul celui care invocă protecția sa.
recurentul că o atare condiție nu este îndeplinită în speță, de vreme ce legislația nu prevede un spor de stres pentru reclamanți.
Așa cum s-a arătat însă mai sus, dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 au rămas în vigoare și după adoptarea nr.OG83/2000, ca urmare a faptului că abrogarea lor s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă, ceea ce înseamnă că dreptul de creanță ce se cere a fi ocrotit există în patrimoniul reclamanților.
Cum reclamanții au fost lipsiți de acest drept fără a exista o utilitate publică, așa cum prevede art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, rezultă că prima instanță a făcut o corectă aplicare a acestui text de lege.
C de-al treilea motiv de recurs privind încălcarea dispozițiilor art.304 pct.7 Cod procedură civilă, este rămas fără obiect, întrucât prin încheierea din 21 mai 2008, instanța de fond a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinței civile nr.308 din 7 aprilie 2008 Tribunalului Vâlcea cu privire la calitatea de judecător a reclamanților.
C de-al patrulea motiv de recurs se referă la faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere și anume la obligarea pârâților și la plata dobânzilor legale.
Cum această cerere a fost formulată de reclamanți, pârâtul Ministerul Justiției nu are interes în a solicita pronunțarea sub acest capăt de cerere, având în vedere calitatea sa procesuală în cauză.
Față de cele arătate în baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă, se vor admite recursurile formulate de părți, se va modifica în parte sentința instanței de fond și încheierea de rectificare a erorii materiale a acesteia, în sensul că se va stabili momentul de la care începe plata drepturilor salariale către reclamanți ca fiind data de 1 februarie 2005, urmând a se respinge acțiunea formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice.
Se vor menține în rest cele două sentințe civile atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, MINISTERUL JUSTIȚIEI și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V, împotriva sentinței civilă nr.308/7 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința și încheierea în sensul că stabilește momentul de la care începe plata ca fiind data de 1.02.2005 și că respinge acțiunea față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Menține în rest.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 28.04.2009, la Curtea de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
,
Grefier,
Red./9.05.2009
GM/4 ex./Jud.fond: /.
Opinie separată
de noi, judecător - -- asupra recursurilor declarate de recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de V și Ministerul Justiției și Libertăților, împotriva sentinței civile nr.308/7 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții și în sensul respingerii lor, ca nefondate, pentru cele ce se vor arăta:
În critica sa, Ministerul Justiției și Libertăților invocă excepția prescripției dreptului la acțiune, în condițiile prevăzute de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958.
Asupra acesteia reținem următoarele:
Conform art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar conform art.3 termenul de prescripție este de 3 ani.
Pe de altă parte, conform art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Întrucât salariul este o prestație periodică, dreptul la acțiune privind fiecare prestație se stinge printr-o prescripție distinctă.
Prin acțiunea formulată de față, reclamanții au solicitat drepturi salariale pentru perioada 2000-19 septembrie 2004.
La o primă vedere, termenul prevăzut de textele de mai sus, ar fi încheiat la data promovării prezentei acțiuni, pentru cea mai mare perioadă așa cum pretinde recurentul Ministerul Justiției.
Ceea ce, însă se discută în cauză, este un drept negat prin însuși un act emanând de la una din puterile Statului Român, respectiv, cea executivă, cu depășirea abilitărilor sale legislative, dar sub o puternică aparență de legalitate.
Această instituție a dreptului procesual constituie o modalitate de protecție a securității juridice, venind să sancționeze pe titularul dreptului neglijent în a și-l exercita într-un anumit interval de timp.
O asemenea neglijență conține, evident, o deplină libertate de acțiune din partea titularului dreptului. În situația, însă, în care, acest exercițiu este împiedicat printr-un act normativ care se bucură de prezumția de legalitate, nu se poate vorbi despre neglijența titularului de a-și urmări protecția dreptului.
În cauză, art.47 din Legea nr.50/1996, apărea destinatarilor săi abrogat prin survenirea nr.OUG83/2000, acțiunea și, deci, dreptul la sporul prevăzut anterior fiind declarat inexistent.
Că este așa, nu numai pentru orice cetățean al statului, dar chiar și pentru organele statale învestite cu puterea de a asigura protecția drepturilor încălcate, puterea judecătorească, rezultă din faptul că multe dintre acțiunile inițiate în fața instanțelor, în apărarea drepturilor salariale nelegal înlăturate, au fost, în mod irevocabil, respinse, în acest fel ajungându-se la necesitatea promovării și soluționării unui recurs în interesul legii în cadrul căruia s-a cercetat legalitatea adoptării actului.
Or, câtă vreme, însăși puterea jurisdicțională din stat a avut, uneori, convingerea serioasă că dreptul nu mai există în patrimoniul persoanelor din aceeași categorie căreia îi aparțin reclamanții, acestora nu le poate fi imputată pasivitatea cu privire la perioada anterioară pronunțării deciziei în interesul legii, care a statuat asupra nelegalității adoptării actului de abrogare a dreptului și asupra subzistenței, în toată această perioadă, a acestui drept.
Pentru ca protecția lui să poată fi solicitată instanțelor, el trebuia să se fondeze pe o puternică aparență de existență, or, dimpotrivă, actul normativ nelegal adoptat, cu încălcarea dispozițiilor legii de abilitare a Guvernului de legiferare, respectiv a limitei transferului de legiferare de către Parlament, a creat, în toată această perioadă, convingerea inexistenței dreptului.
Statul, prin organul său executiv, respectiv Guvernul, poartă culpa acestei lipse de previzibilitate a posibilității apărării dreptului, de aceea el nu poate invoca propria turpitudine și a împiedica, încă odată, realizarea lui.
Reclamanții nu puteau prevedea, în timp, pronunțarea unei instanțe judecătorești în favoarea lor și în contra normei care crea aparența lipsei dreptului lor, până la declararea nelegalității acestei norme, legea, în acest caz, neîndeplinind condiția de previzibilitate care să le acorde informațiile suficiente asupra normei juridice aplicabile în cazul dat și să fie capabil să prevadă într-o măsură rezonabilă consecințele ce pot apărea din actul determinat. Ca atare, norma nu întrunea cerința de previzibilitate în mod constant impusă tuturor statelor semnatare prin soluții pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ori de câte ori a cercetat încălcarea drepturilor prevăzute de Cartă prin acte normative interne.
Pentru aceste argumente, considerăm că motivul de recurs este unul nefondat, în mod corect aplicând și interpretând legea prima instanță de fond.
În ceea ce privește Ministerul Economiei și Finanțelor, acesta invocă lipsa calității sale procesual pasive, criticând soluția pentru modul în care ea a fost rezolvată, dar și lipsa de competență a tribunalului, față de intervenirea art.1 din nr.OUG75/12 iunie 2008, prin care litigiile de genul celui de față au fost date spre soluționare în primă instanță curților de apel.
În privința necompetenței, critica este nefondată, câtă vreme la data pronunțării Tribunalului Vâlcea, actul normativ invocat nu se afla în vigoare, ordonanța fiind publicată în Monitorul Oficial Nr. 462 din 20 iunie 2008, deci ulterior datei de 16 iunie 2008.
unei noi norme de competență nu poate fi invocată în calea de atac pentru soluțiile pronunțate anterior acesteia, față de dispozițiile art.1 cod civil potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă.
În privința capacității procesuale pasive a acestui recurent, se invocă opinia unui judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că în litigiile de muncă sunt inadmisibile acțiunile promovate în contradictoriu cu terții față de raportul de dreptul muncii, singurele părți având calitate procesuală considerându-se a fi angajatul și angajatorul.
Excepția privind lipsa calității procesual pasive a Statului Român, urmează a se observa că nu a fost vreodată invocată în fața primei instanțe de fond.
Cu acel prilej, Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat lipsa calității sale procesual pasive pe criterii de capacitate legat de constituirea fondurilor din care se face plata drepturilor salariale în domeniul puterii legislative.
Chiar și dacă ar fi vorba despre o excepție de ordine publică ce poate fi invocată direct în recurs, se va observa că statul este cel care exercită puterile prin ramura legislativă, executivă, jurisdicțională și reprezentativă.
În exercițiul acestor puteri, Statul angajează persoane în fiecare domeniu în parte, răspunzând de salarizarea acestora în conformitate cu propriile sale norme.
Un raport de muncă în sens clasic reclamanții nu au, prin activitatea acestora realizându-se în fapt puterea judecătorească.
Astfel, recurenta greșit califică raportul atipic de munca a fi încheiat cu instanța de judecată în cadrul căreia reclamanții activează.
Acesta nu se încheie cu o anumită instanță de judecată, care constituie numai locul unde, pentru o anumită perioadă de timp, activitatea jurisdicțională se desfășoară.
Aceste raporturi, în esența lor, sunt încheiate cu Statul, persoana numită, ca magistrat, prin decret al Președintelui exercitând autoritatea publică a puterii jurisdicționale., în sarcina Statului, ia naștere obligația de plată indemnizației obișnuielnic numite salariu, pentru magistrați.
Ca atare, atât Ministerul Justiției cât și Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalele și curțile de apel, stau în procesele legate de litigiile salariale ca intermediari mai îndepărtați sau mai apropiați ai unuia și același angajator general, Statul Român, fiecare dintre cei de mai sus având atribuțiuni concrete în desfășurarea acestor raporturi cu persoanele prin intermediul cărora se exercită autoritatea respectivă, în cazul de față autoritatea jurisdicțională.
Cât despre obligațiile concrete în constituirea și alocarea unor astfel de fonduri, ele revin recurentului, așa cum prima instanță de fond a reținut.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din nr.HG208/2005 și ale art.3 din nr.HG386/2007.
Recurentul nu arată de ce nu ar fi legală reținerea potrivit căreia, în temeiul dispozițiilor art.1 din OUG nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.188/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în baza titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Conform art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de sat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, astfel că față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților.
Prin urmare, pentru plata drepturilor salariale este necesară includerea sumelor datorate cu acest titlu în bugetul Ministerului Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, având obligația potrivit art.2 din același act normativ, să dispună toate măsurile necesare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetul propriu al Ministerului și al instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
În toată această activitate a sa, recurentul lucrează în numele și pentru stat, sumele fiind alocate de la bugetul acestuia, motiv pentru care critica se constată a fi nefondată.
Printr-o altă critică, acest recurent a susținut că, în acest mod, se pronunță o obligație imposibil de executat, câtă vreme cheltuielile vizând acordarea acestor drepturi salariale nu au fost prevăzute în actele ce au fundamentat bugetul în exercițiu și deci nici în bugetul statului, suplimentarea unor astfel de cheltuieli neputându-se face decât tot prin lege,
Și acest motiv de recurs este nefondat.
În temeiul dispozițiilor art.1 din nr.OUG22/2002 aprobată prin Legea nr.188/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în baza titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Prin urmare, pentru plata drepturilor salariale este necesară includerea sumelor datorate cu acest titlu în bugetul Ministerului Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, având obligația potrivit art.2 din același act normativ, să dispună toate măsurile necesare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetul propriu al Ministerului și al instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamantului, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
Judecător,
-,
Președinte:Nicoleta Simona PăștinJudecători:Nicoleta Simona Păștin, Paulina Ghimișliu, Corina
