Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 837/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR.837/R-CM
Ședința publică din 28 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Nicoleta Simona Păștin JUDECĂTOR 2: Paulina Ghimișliu
JUDECĂTOR 3: Corina
Judecător: - --
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTITIEI SI LIBERTATILOR și MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.95/F-CM din 15 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, în baza delegației depuse la dosar, lipsind recurentul-pârât Ministerul Justitiei și Libertăților, intimații-reclamanți, intimații-pârâți și expertul în domeniul discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că nu sunt cereri prealabile acordării cuvântului asupra recursurilor.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lor.
Consilier juridic pentru recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice susține oral recursul așa cum a fost formulat în scris, solicitând admiterea lui și modificarea sentinței în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerii acțiunii față de instituția pe care o reprezintă.
Având cuvântul asupra recursului formulat de Ministerul Justiției și Libertăților, arată că lasă soluționarea acestuia la aprecierea instanței.
CURTEA:
Asupra recursurilor civile de față, constată că prin acțiunea înregistrată a data de 26 mai 2008, pe rolul Tribunalului Argeș, sub nr-, reclamanții, I, (), G, () -, și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, în prezent Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Argeș, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați la plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, începând cu luna decembrie 2007, data pronunțării sentinței civile nr.777/CM/21.11.2007, în dosarul nr- al Tribunalului Argeș, și pentru viitor, pentru reclamanții, G, () -, și, începând cu data de 15 ianuarie 2008, data pronunțării sentinței civile nr.14/CM/11.01.2008, în dosarul nr- al Tribunalului Argeș, precum și pentru viitor, pentru reclamanții, I, (),.
Au solicitat actualizarea sumelor arătate anterior cu indicele de inflație la data plății efective și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, precum și obligarea Ministerul Finanțelor Publice la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea acțiunii se susține că au fost elaborate o serie de acte normative menite să confere categoriilor de persoane care gestionează informațiile clasificate sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la astfel de informații.
Aceste sporuri sunt prevăzute de articolul unic, pct.1 din Legea nr.444/2006, pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și de art.15 alin.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici.
Se menționează că sporul de confidențialitate este prevăzut și de dispozițiile art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.405/2002, precum și de dispozițiile nr.OG19/2006.
nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prevede în art.30 alin.3 acordarea sporului de confidențialitate de până la 15% pentru personalul din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Deși grefierii, conform art.78 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea sunt obligați să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care i-au cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul, nu beneficiază de sporul de confidențialitate de 15% acordat altor categorii de persoane care exercită funcții ce implică aceeași obligație.
Cererea este întemeiată pe dispozițiile art.14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art.21 alin.1 din nr.OG137/2000, precum și ale art.16 din Constituția României.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, în susținerea căreia a arătat că între reclamanți și acesta nu există raporturi de muncă.
Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată de Legea nr.500/2002 a finanțelor publice. Se menționează că ordonatorul principal de credite al reclamanților este Ministerul Justiției și Libertăților.
Pe fondul cauzei, același pârât a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că sporul de confidențialitate de 15% este recunoscut numai anumitor categorii de funcționari publici, prin reglementări legale, iar reclamanții nu fac parte din asemenea categorii.
A menționat că nu sunt aplicabile dispozițiile art.2 alin.2 din nr.OG137/2000, modificată și completată prin nr.OG77/2003, aprobată prin Legea nr.27/2004 deoarece acordarea sporului de confidențialitate numai pentru anumite categorii profesionale nu constituie o discriminare.
Pe de altă parte, a susținut că instanța și-ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, în situația în care s-ar admite acțiunea de față.
Prin întâmpinare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că această instituție este abilitată și învestită prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare, potrivit art.16-20 din nr.OG137/2000, să constate și să sancționeze contravențiile prevăzute de actul normativ amintit, fiind necesară citarea obligatorie a Consiliului, însă nu în calitate de pârât, ci în calitate de expert în domeniul nediscriminării, pentru a-și prezenta poziția cu privire la o posibilă încălcare a legislației în materie de nediscriminare.
La filele 13-16 dosar, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și-a exprimat punctul de vedere referitor la speța de față, invocând dispozițiile art.14 din Convenție, respectiv poziția Curții Europene a Drepturilor Omului referitor la acest articol.
Prin încheierea din 26.06.2008 pronunțată de Tribunalul Argeșs -a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia spre soluționare Curții de APEL PITEȘTI, avându-se în vedere dispozițiile art.I alin.1 și art.II alin.2 din nr.OUG75/2008.
Prin sentința civilă nr.95/F-CM/15.10.2008, Curtea de APEL PITEȘTIa admis acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Argeș să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15%, începând cu luna decembrie 2007 și pe viitor, actualizat în raport de indicele de inflație.
A obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății acestor sume, iar pe pârâtul Tribunalul Argeș să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut în fapt și în drept următoarele:
Analizând cu prioritate excepțiile invocate, potrivit art.137 Cod procedură civilă, s-a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este neîntemeiată întrucât potrivit dispozițiilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte, art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
S-a reținut așadar că față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției și Libertăților se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a fost privită ca întemeiată, avându-se în vedere faptul că poate fi citat în cauză în calitate de expert în domeniul discriminării pentru a-și prezenta poziția cu privire la o posibilă încălcare a legislației în materie de nediscriminare.
În ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, instanța de fond a reținut următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit.e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 al aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nicio discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă iar pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
Pentru aceste considerente, instanța de fond a apreciat că acțiunea este admisibilă.
Prima instanță a reținut că este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr. VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Astfel, a fost privită ca nefondată susținerea în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Pe fond, s-a arătat în motivarea sentinței, reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod. Ei sunt încadrați ca personal auxiliar de specialitate la Judecătoria Pitești.
În calitate de personal auxiliar de specialitate, le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004, art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic, art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică, nu doar comparabilă, cu personalul din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Reclamanților, deși își execută obligația de confidențialitate, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamanților, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în niciun caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a personalului auxiliar din instanțele judecătorești) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare, ci îndeplinirea obligației de confidențialitate.
Instanța de fond a apreciat că prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamanți reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
În cauză s-a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 din Codul muncii și s-a apreciat că este evident prejudiciul produs reclamanților prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
În ceea ce privește cererea de acordare a sporului de 15% și pentru viitor, instanța de fond a apreciat că este întemeiată întrucât salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.
Efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă a fost dispusă în baza prevederilor Decretului nr.92/1976.
Împotriva sentinței au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice.
Primul dintre recurenți critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
- Soluția instanței de fond reprezintă o legiferare pe cale judiciară a unor drepturi salariale.
Prin Decizia nr.818/ 2008, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Cum deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, hotărârea instanței de fond este nelegală.
- Greșit s-a reținut că reclamanții-intimați au fost supuși unui tratament discriminatoriu deoarece nu ne aflăm în fața unui drept la sporul de confidențialitate, ca drept recunoscut și protejat de lege pentru personalul auxiliar de specialitate.
În speță nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate personalului auxiliar.
Curtea Constituțională a statuat în numeroase decizii de speță, cum este Decizia nr.108/2006, că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și apărate de Constituție.
Se mai susține, legat de acest motiv de recurs, că personalul auxiliar de specialitate reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu statut specific și drepturi salariale stabilite prin act normativ special, deci nu se află în situație comparabilă cu celelalte categorii de personal care primesc în prezent sporul de confidențialitate.
De altfel, se arată, procentul de 15% este valoarea maximă avută în vedere de legiuitor. Acesta este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În motivarea cererii sale de recurs, recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice arată că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.
Instanța nu a avut în vedere apărările pârâtului potrivit cărora rolul acestui minister este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată în Legea finanțelor publice nr.500/2002, art.19-35.
Lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice rezultă atât din lipsa atribuțiilor în ceea ce privește modificarea legii bugetului de stat pentru majorarea creditelor bugetare aprobate Ministerului Justiției și Libertăților, cât și din inexistența raporturilor de muncă între reclamanți și recurentul-pârât.
O altă critică vizează soluționarea fondului cauzei.
Partea arată că reclamanții nu fac parte din categoriile de personal pentru care a fost reglementat prin lege sporul de confidențialitate. Drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate sunt reglementate expres și limitativ prin art.60 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea.
Acordarea sporului de confidențialitate numai anumitor categorii profesionale nu constituie discriminare în sensul art.2 alin.2 din nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Totodată, prevederile criticate au ca scop legitim combaterea corupției iar metoda de atingere a acestui obiectiv, constând în acordarea de sporuri, este adecvată și necesară.
În drept, se invocă prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Recursurile vor fi reținute spre soluționare în baza art.3 pct.3 coroborat cu art.2 alin.1 lit.c) Cod procedură civilă, dată fiind declararea ca neconstituționale a prevederilor nr.OUG75/2008 privitoare la competență în materia litigiilor de muncă, respectiv în cauzele în care reclamanții au calitatea de personal salarizat prin nr.OUG27/2006 și prin nr.OG8/2007. A se vedea în acest sens Decizia nr.104/20.01.2009 a Curții Constituționale.
Primul motiv de recurs invocat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice este fondat.
Potrivit dispozițiilor art.18 și 20 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, ordonatorii principali de credite sunt miniștrii de resort, iar Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, elaborând proiectele legilor bugetare anuale și examinând periodic execuția bugetară.
Atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice, enumerate de art.19 din lege, constau în pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobările contului general de execuție, în luarea măsurilor necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare.
Cu toate acestea, pregătirea proiectelor amintite și măsurile de aplicare a politicii fiscal-bugetare au ca punct de pornire proiectele ordonatorilor principali de credite și se înscriu în limitele stabilite prin legile bugetare anuale sau prin legile de rectificare.
Angajarea cheltuielilor se realizează în limita bugetelor aprobate prin lege, iar monitorizarea execuției bugetare vizează tocmai respectarea acestor limite și a destinațiilor fondurilor bugetare.
Aceasta înseamnă că în mod greșit s-a reținut calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în cererea de alocare a fondurilor necesare plății.
Față de cele reținute cu privire la acest motiv de recurs, nu se impune analizarea celeilalte critici invocate de Ministerul Finanțelor Publice.
Recursul pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților nu este fondat.
Examinând cu prioritate excepția de inadmisibilitate a acțiunii întemeiată pe încălcarea competenței generale a instanțelor judecătorești, instanța de fond a considerat în mod corect că este atributul său a verifica dacă aplicarea reglementărilor în domeniul salarizării personalului din autoritățile și instituțiile publice, în executarea raporturilor juridice de muncă este conformă regulilor și principiilor de drept consacrate în materie de normele interne și internaționale.
Aceleași considerente au fost avute în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite la pronunțarea Deciziei nr.VI/2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat cu privire la aplicarea dispozițiilor art.11 alin.(1) din nr.OUG177/2002, art.28 alin.(4) din nr.OUG43/2002, modificată prin nr.OUG24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004.
Astfel, s-a arătat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Legat de admisibilitatea acțiunii în care se invocă principiul nediscriminării, Curtea reține următoarele:
În interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în hotărârea dată în cazul Thlimmenos vs. din 6 aprilie 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
Protecția egală a legii consacrată de Constituția României din 2003-art.16-se concretizează în următoarele obligații ale statului: de a se abține de la tratamentul diferențiat nejustificat în procesul de adoptare și aplicarea legii, de a interzice și sancționa prin lege discriminarea, de a crea remedii legale eficiente pentru victimele discriminării.
Această din urmă obligație pozitivă a statului presupune asigurarea accesului liber la justiție pentru repararea prejudiciului suferit prin discriminare.
Tratamentul diferențiat interzis de norma internațională menționată anterior trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.
În cazul de față legea recunoaște, prin dispozițiile art.5 și art.6 alin.(3) Codul muncii, dreptul la salarizare egală pentru muncă egală și pregătire profesională egală. Principiul egalității de tratament salarial este consacrat de prevederile art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și a Libertăților.
Prin Hotărârea Frett din 2002 Curtea de la Strasbourg a rupt complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, conferindu-i caracter autonom.
Și în cazul altor categorii de personal, legea instituie obligativitatea păstrării secretului profesional însă pentru asigurarea confidențialității datelor, lucrărilor și informațiilor dobândite în exercițiul atribuțiilor conferite de lege, acestea beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din salariul/indemnizația de încadrare.
Astfel, prin art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională s-a prevăzut, pentru păstrarea confidențialității, în legătură cu informațiile clasificate, un spor de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
Art.15 alin.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici a stabilit că sporul de confidențialitate de până la 15% se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Prin art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, modificată prin Legea nr.405/2002 s-a acordat acest spor de confidențialitate de până la 15% și membrilor plenului, precum și unor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Reclamanții se află într-o situație comparabilă cu celelalte categorii de personal care beneficiază de sporul în discuție, prin prisma faptului că și în sarcina acestora este prevăzută de lege obligația de confidențialitate, având în general același conținut. Această obligație nu vizează numai informațiile clasificate.
Excluderea de la plata acestui drept nu poate fi justificată prin reglementarea diferențiată a salariilor.
Diferențierea salariilor în raport de nivelul studiilor, de treptele și gradele profesionale, conținutul, calitatea și cantitatea muncii se reflectă în partea fixă a salariului, respectiv în indemnizația de încadrare lunară sau în salariul de încadrare lunar, neavând nicio legătură cu sporurile salariale.
Acestea din urmă alcătuiesc partea variabilă a salariului/indemnizației și au drept scop recompensarea muncii prestate în anumite condiții.
Invocarea salarizării diferite în funcție de categoria profesională conduce mai degrabă la criteriul de discriminare al categoriei socio-profesionale.
În lipsa unei alte justificări obiective a tratamentului diferențiat s-a reținut corect existența discriminării, sancționată de dispozițiile art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a căror prioritate este consacrată de dispozițiile art.20 alin.2 din Constituția României revizuită, implicit temeinicia pretențiilor supuse examinării.
Însă, a reține numai existența discriminării nu este suficient pentru repararea prejudiciului suferit în executarea raporturilor de muncă. Iar a invoca lipsa prevederii în lege a cuantumului despăgubirilor ar echivala cu denegarea de dreptate, ar lăsa practic fără conținut obligația pozitivă a statului de a stabili pârghii prin care să poată fi determinate remedii concrete la situația creată prin discriminare.
Legat de mărimea sporului nu s-au adus argumente pentru fixarea unui alt cuantum.
Rezultă că nu se regăsesc cu privire la soluția instanței de fond motivele de nelegalitate reglementate de art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă, în care se încadrează criticile analizate, astfel că recursul pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților va fi respins ca nefondat.
Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice va fi admis în baza art.304 pct.9 coroborat cu art.312 Cod procedură civilă, cu consecința modificării în parte a sentinței în sensul respingerii acțiunii față de acest pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr.95/F-CM din 15 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții, I, (), G, () -, și, pârâții Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Argeș.
Modifică în parte sentința în sensul că respinge acțiunea față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Menține, în rest, sentința.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 28 aprilie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored./4 ex./07.05.2009
Jud.fond: /-
OPINIE SEPARATĂ
de noi, judecător - -- asupra recursului Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.95/F-CM din 15 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, în sensul respingerii lui, ca nefondat, având opinie comună cu ceilalți membrii ai completului în ceea ce privește recursul pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților, pentru cele ce se vor arăta:
În ceea ce privește Ministerul Economiei și Finanțelor, acesta invocă lipsa calității sale procesual pasive, criticând soluția pentru modul în care ea a fost rezolvată,
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din nr.HG208/2005 și ale art.3 din nr.HG386/2007.
Recurentul nu arată de ce nu ar fi legală reținerea potrivit căreia, în temeiul dispozițiilor art.1 din OUG nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.188/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în baza titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Conform art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de sat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, astfel că față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților.
Prin urmare, pentru plata drepturilor salariale este necesară includerea sumelor datorate cu acest titlu în bugetul Ministerului Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, având obligația potrivit art.2 din același act normativ, să dispună toate măsurile necesare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetul propriu al Ministerului și al instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii. Obligațiile concrete în constituirea și alocarea unor astfel de fonduri, revin recurentului, așa cum prima instanță de fond a reținut.
În toată această activitate a sa, recurentul lucrează în numele și pentru stat, sumele fiind alocate de la bugetul acestuia, motiv pentru care critica se constată a fi nefondată.
Asupra fondului pretențiilor reclamanților intimați, a cărui soluționare face, de asemenea, obiect al criticii acestui reclamant, ne raliem întru totul argumentelor aduse de ceilalți doi membri ai completului, care au găsit criticile nefondate.
Judecător,
-,
Red.-/12.05.2009
GM/2 ex.
Președinte:Nicoleta Simona PăștinJudecători:Nicoleta Simona Păștin, Paulina Ghimișliu, Corina
