Drepturi salariale (banesti). Decizia 874/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 874/R-CM
Ședința publică din 05 Mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu judecător
JUDECĂTOR 2: Mariana Stan
JUDECĂTOR 3: Nicoleta Simona
Grefier
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ INALTA DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE-DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM și de pârâtul-chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de, împotriva sentinței civile nr.549 din 16 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prin serviciul registratură al instanței, s-a depus la dosar cerere din partea Ministerului Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești prin care se solicită acordarea unui nou termen de judecată, întrucât la data de 5 mai 2009 consilierul juridic al unității urmează se să deplaseze la Tribunalul Vâlcea pentru reprezentare într-un alt dosar. Anexat cererii s-a depus xerocopie de pe ordinul de deplasare al consilierului juridic.
Se mai arată că recursul Ministerului Finanțelor Publice este tardiv formulat.
Curtea constată că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu au fost chemați în judecată prin acțiunea formulată de reclamanții și, aceștia fiind conceptați și citați în cauză din eroare.
Întrucât Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești nu este parte în prezenta cauză, respinge cererea de amânarea cauzei formulată de acesta.
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă în conformitate cu dispozițiile art.242 alin.2 Cod procedură civilă, curtea constată recursurile în stare de judecată și trece la soluționarea lor.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Vâlcea, reclamanții și au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Ministerul Finanțelor Publice să se dispună obligarea acestor pârâți la plata unor despăgubiri bănești, reprezentând o sumă egală cu valoarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariu, conform dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, actualizate cu indicele de inflație, începând cu data nașterii drepturilor și în continuare, reactualizarea sumelor și aplicarea coeficientului de inflație la data efectivă a plății și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.
Prin întâmpinarea depusă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția necompetenței materiale a instanței motivat de faptul că potrivit art. 36 alin.2 din OUG nr. 27/29.03.2006 competența soluționării cererilor judecătorilor, procurorilor, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale asistenților judiciari revine Curții de Apel București.
De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în temeiul art. 60-63 din pr.civ. pentru ca în cazul în care se va admite acțiunea să se dispună prin aceeași hotărâre ca acest terț intervenient să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2007, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantului.
Pe fond, s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, pe considerentul că temeiul juridic invocat de către reclamanți, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat total și explicit prin OG nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești. Susținerile reclamanților, conform cărora au fost încălcate prevederile constituționale, sunt vădit neîntemeiate, deoarece potrivit art.115 din Constituția revizuită, Guvernul are competența legislativă delegată de a interveni prin ordonanțe simple în baza unei legi speciale de abilitare în materii ce nu fac obiectul legilor organice; Legea nr. 50/1996 nu face parte din categoria legilor organice.
Același pârât mai arată că finalitatea modificării legislației de salarizare a magistraților din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor, precum și ale personalului de specialitate juridică asimilat magistraților nu a fost în nici un caz diminuarea drepturilor salariale, ci, dimpotrivă, creșterea acestora, însă în cadrul unui nou sistem de salarizare bazat pe principii noi, prin includerea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și a altor sporuri în indemnizația unică de care beneficiau reclamanții la acel moment.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanți ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În susținerea acestei excepții, pârâtul relevă instanței că între reclamanți și Statul Român nu există raportul de muncă care să justifice calitatea procesuală pasivă a Statului Român. Pe fondul cauzei, acest pârât a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, întrucât, ordonatorul principal de credite al reclamanților nu a prevăzut acordarea acestor sporuri de stres calculate la salariul de bază. Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat și excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, ca excepție peremptorie și dirimantă, în sensul că se realizează o imixtiune a autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative și își depășește atribuțiile prin pronunțarea unei hotărâri prin care să constate sau nu că un text de lege este în vigoare. În consecință, a solicitat respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă.
În urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Vâlcea, prin sentința civilă nr.549 din 16 iunie 2008 a respins excepția necompetenței materiale a instanței și a inadmisibilității acțiunii invocată de Ministerul Public, cât și excepția prescripției dreptului material la acțiunii, a admis acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâților, cât și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și a obligat pe pârâții Ministerul Public și DIICOT să plătească reclamanților sporul de 50% din salariul de bază brut lunar, începând cu data intrării în vigoare a OG nr.83/2000 și în continuare, reactualizat cu indicele de inflație la data efectivă a plății.
Au fost obligați aceeași pârâți să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare achitării drepturilor respective.
S-a reținut de instanța de fond la pronunțarea acestei sentințe că instanța este competentă material să soluționeze cauza deoarece, conform art. 21 alin. 1 din nr.OG 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. În acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară - în revista "Dreptul" nr. 1/2001, p. 23-30.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 și art. 295 alin. 1 Codul Muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art. 5 din Codul muncii care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că aceasta nu este întemeiată.
S-a arătat că, prin Decizia în interesul legii nr. 21/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României].
În consecință, dreptul reclamanților la acțiune s-a născut la data de 10.03.2008, când prin decizia în interesul legii mai sus amintită s-a constatat că procurorii au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001. Deci, dreptul de a solicita aceste drepturi bănești curge de la data de la care au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba cauzată prin privarea de acest drept, cât și pe cel care se face răspunzător de ea, față de prev. art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Referitor la excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, tribunalul a constat că aceasta nu este întemeiată, întrucât în cauza dedusă judecății prin soluția ce urmează a se pronunța instanța nu pătrunde în sfera de autoritate și de competență a legiuitorului, ci verifică temeinicia sau netemeinicia pretențiilor deduse judecății.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamanții, în calitate de procuror și personal auxiliar de specialitate, conform prevederilor art. 3 alin. 3 din Legea nr. 567/2004 au formulat acțiune privind acordarea sporului de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50%, astfel cum a fost prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996.
În forma inițială a acestui act normativ, acest spor ca parte componentă a salariului, astfel cum este definit prin prevederile art. 155 Codul Muncii nu era prevăzut în Legea nr. 50/1996. Prin OG nr. 56/1997 care a completat OG nr. 9/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, prin art. 421, devenit ulterior, ca urmare a renumerotării, art. 47 din Legea nr. 50/1996 s-a introdus dreptul reclamanților de a se acorda un spor de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Legea este actul juridic al Parlamentului elaborat în conformitate cu Constituția potrivit unei proceduri prestabilite și care reglementează relațiile sociale cele mai generale și mai importante, are forță juridică superioară tuturor celorlalte acte normative și emană de la organul suprem al puterii în stat. Noțiunea de supremație juridică a legii constă în faptul că norma stabilită de ea trebuie să corespundă celor cuprinse în Constituția României și toate celelalte acte juridice emise de organele statului nu pot să o abroge, să o modifice sau să deroge de la ea, fiindu-i subordonate din punct de vedere al eficacității juridice.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, în temeiul art. VI din OG nr. 9/1997 și modificată prin OG nr. 56/1997, OUG nr. 75/1997 și Legea nr. 154/1998: pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar.
Textul art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres prin art. 1 pct.41 din OG nr. 83/2003. Totodată, prin art. 50 alin.2 din OUG nr. 177/2002 a fost abrogat art. 11,precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora din Legea nr. 50/1996.
La rândul său, OUG nr.177/2000 a fost abrogată prin art. 41 lit.a din OUG nr. 27/2007.
Susținerea reclamanților că în acest mod dreptul reglementat de art. 47 din Legea nr. 50/1996 a rămas în vigoare după data abrogării exprese prin nr.OG 83/2000 și până la data de 1.02.2007 este întemeiată, întrucât acest articol a fost abrogat printr-un act normativ cu o forță juridică de eficiență inferioară cu actul normativ prin care a fost acordat.
Pe de altă parte, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale prevede că: "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți este un drept de creanță, un bun în sistemul european, susceptibil de a fi protejat de art. 1 din primul Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994. Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun, or, o privare de proprietate nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În acest sens trebuie precizată opinia constantă a Curții de la Strasbourg, conform căreia trebuie menținut un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Din cuprinsul OG nr. 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și a personalului auxiliar de specialitate asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică,
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DIICOT și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Se arată în recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică față de motivele de casare prevăzute de art.304 pct.4, 7 și 9 Cod pr.civilă, cu aplicarea art.3041Cod pr.civilă.
1. Nu s-a avut în vedere că la data de 20 iunie 2008 a intrat în vigoare OUG nr.75/11 iunie 2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției.
2. În mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 1 septembrie 2000 - martie 2005, depășind astfel atribuțiile judecătorești.
Nelegal s-a reținut că dreptul reclamanților la acțiune s-a născut la data de 10 martie 2008 când, prin decizia nr.21 a ICCJ s-a constatat că procurorii au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Nu s-a avut în vedere că soluțiile pronunțate în interesul legii pe această cale nu au efect întreruptiv, deoarece sunt obligatorii pentru instanțe numai în măsura în care acestea se confruntă în viitor cu astfel de chestiuni de drept.
Pe de altă parte întreruperea cursului prescripției operează numai în cazurile limitativ prevăzute de art.16 din Decretul nr.167/1958, care nu au fost dovedite în speță.
3. Sentința instanței de fond cuprinde motive contradictorii, reținându-se că drepturile reclamanților ar reprezenta dreptul de creanță și apoi că ar fi încadrate ca bunuri.
Nu se poate reține ideea că drepturile salariale solicitate conferite de legiuitor anumitor categorii profesionale, intră din proprietatea privată în cea publică.
4. În mod nelegal instanța de fond dispus plata și în continuare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, adăugând la legea specială de salarizare a magistraților, întrucât numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
5. Față de practica neunitară a instanțelor judecătorești în materia litigiilor având ca obiect plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% s-a formulat recurs în interesul legii și prin decizia nr.21/10.03.2008 a ICCJ s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, personalul auxiliar au dreptul la acest spor și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000.
6. În mod nelegal instanța a dispus plata drepturilor bănești solicitate de reclamanți actualizate cu rata inflației.
Nu s-a avut în vedere că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita cheltuielilor bugetare anuale aprobate și Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
7. În mod greșit s-a dispus obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamanților, deoarece, potrivit Decretului nr.92/1976, drepturile bănești ce se pot transcrie în aceste carnete de muncă le reprezintă retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta fără sporurile care se adaugă la retribuție.
Față de motivele arătate se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței civile atacate în sensul admiterii excepției invocate și respingerii acțiunii ca prescrisă pentru perioada 1 septembrie 2000 - martie 2005 și, ca neîntemeiată, pentru perioada ulterioară.
Recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor se critică sentința instanței de fond ca nelegală și netemeinică, față de motivele de casare prevăzute de art.304 pct.5, 8 și 9 și art.3041Cod pr.civilă.
Reclamanții au formulat acțiunea de față, solicitând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% și la data pronunțării sentinței atacate erau în vigoare prevederile OUG nr.75/2008, competentă a se pronunța în primă instanță fiind Curtea de Apel și nu Tribunalul Vâlcea.
Reclamanții nu au avut interes în formularea acțiunii de față, având în vedere că prin decizia nr.21/10.03.2008 s-a statuat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar au dreptul la acest spor și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000.
În mod greșit instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor fără a se avea în vedere că nu s-a făcut dovada culpei acestei instituții pentru a cădea în pretenții și nu există raporturi de muncă între acest minister și reclamanți.
Față de motivele arătate se solicită admiterea recursului și respingerea cererii de chemare în garanție.
Recursul declarat de chematul în garanție urmează a fi admis.
În mod greșit instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ și a obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce celorlalți pârâți fondurile necesare achitării drepturilor salariale respective.
Curtea constată că, Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită să fie obligat la alocarea sumelor necesare efectuării plății datorate cu acest titlu de către instituția la care sunt angajați reclamanții. Aceasta, întrucât, potrivit art.28 din Legea nr.500/2002 privind finanțelor publice, nr.HG208/2005 privind organizarea și funcționarea și Agenției Naționale de Administrare Fiscală și nr.HG386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, acest minister are atribuții în ce privește elaborarea proiectului bugetului de stat, iar nu alocarea sumelor respective, anterior adoptării Legii bugetului de stat.
Pe de altă parte, acesta nu poate avea calitatea de ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere, care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite și nu repartizează sume de la buget acestora, aceste sume fiind alocate conform destinațiilor bugetare în conformitate cu Legea bugetului de stat.
Împrejurarea că ordonatorul principal de credite, nu a corectat indemnizațiile cuvenite reclamanților, neacordându-le sporul solicitat, nu poate conduce la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata unor sume de bani aferente unor raporturi de muncă, Guvernul fiind cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea către ordonatorul principal de credite a sumelor de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Cum Ministerul Finanțelor Publice nu are niciun rol în adoptarea acestor acte normative, legea bugetară fiind adoptată de Parlamentul României, iar ordonanțele fiind emise de Guvernul României, nu poate fi obligat la plata drepturilor bănești solicitate de reclamanți, întrucât nu are în atribuțiile sale obligația plății, virării, alocării de fonduri din bugetul de stat, ci numai atribuții în derularea unui proces legislativ prin întocmirea proiectului de buget.
Așa fiind, întrucât Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții în alocarea sumelor de la bugetul de stat instanța de fond trebuie să respingă cererea de chemare în garanție formulată împotriva acestuia.
Recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ este, în parte, întemeiat.
Susținerea că instanța de fond nu era competentă a soluționa cauza față de prevederile art.I și II din OUG nr.75/2005 este neîntemeiată, atâta vreme cât prin decizia nr.104/20.01.2009 a Curții Constituționale aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale, reglementându-se astfel competența materială a instanțelor în soluționarea conflictelor de drepturi.
C de-al doilea motiv de recurs privitor la prescripția dreptului material la acțiune este întemeiat.
Instanța de fond a admis acțiunea și a obligat pe pârâți la plata către reclamant a sporului de 50% din salariul de bază începând cu data intrării în vigoare a OG nr.83/2000 și în continuare.
Legat de excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul-recurent, așa cum s-a arătat în susținerea acesteia, trebuie reținut că cererile având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, categorie în care se include și prezenta cauză, pot fi formulate, potrivit art.283 alin.1 lit.c) Codul muncii, în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Potrivit art.166 din Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data când drepturile respective erau datorate.
La alin.2 al acestui text de lege se prevede că termenul de prescripție prevăzut la alin.1 este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Pe de altă parte, și potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Art.16 pct.1 din Decretul nr.167/1958 sus arătat, prevede că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
În speță, așa cum s-a arătat mai sus, obiectul acțiunii de față îl formează dreptul salarial al reclamanților.
Potrivit art.161 Codul muncii, drepturile salariale se plătesc odată pe lună, astfel că pentru prestații succesive dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre prestații se stinge printr-o prescripție deosebită. În acest sens sunt prevederile art.12 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă.
Pentru perioada 1 septembrie 2000 - 1 februarie 2005, cât au solicitat reclamanții, dreptul la acțiune s-a prescris, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 1 februarie 2008, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de lege, chiar și pentru ultima dintre prestații.
Soluționarea recursului în interesul legii în această materie prin Decizia nr.21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu constituie caz de întrerupere a prescripției întrucât nu se regăsește printre cele enumerate de art.16 din decret.
Soluția pronunțată în interpretarea dispozițiilor incidente în materie nu echivalează cu recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de însuși debitorul.
Pe de altă parte, nu s-a făcut dovada existenței unei cereri mai vechi de chemare în judecată vizând aceeași perioadă pentru a ne afla în prezența unui alt caz de întrerupere a prescripției.
Pentru aceste motive, în temeiul art.1 din decret, acțiunea trebuia respinsă pentru această perioadă, ca fiind prescrisă.
C de-al doilea motiv de recurs, privind faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii este nefondat, având în vedere că sentința instanței de fond este clară și prin aceasta se stabilește obiectul acțiunii și motivele pentru care a fost admisă.
C de-al patrulea motiv, privind acordarea în continuare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică este, de asemenea, nefondat, curtea constatând că în mod corect instanța de fond a admis acest capăt de cerere, avându-se în vedere că abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale de tehnică legislativă, ceea ce înseamnă că acest text de lege este și în prezent în vigoare.
Și în dispozitivul deciziei nr.21/10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că acest spor se cuvine și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.324/2001, fără a se stabili și vreo dată de la care nu s-ar mai cuveni.
De asemenea, salariul fiind o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, fiind astfel o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, în mod corect instanța de fond a acordat acest drept și pentru viitor.
C de-al cincilea motiv de recurs nu critică sentința instanței de fond, ci numai faptul că reclamanții au mai formulat acțiune, deși, prin decizia nr.21/10 martie 2008 a ÎCCJ - Secțiile unite s-a stabilit clar că au dreptul la acest spor de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Și cel de-al șaselea motiv de recurs, privitor la actualizarea drepturilor bănești cu rata inflație, este neîntemeiat, întrucât instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art.161 pct.4 din Codul muncii, potrivit cărora "întârzierea nejustificată a plății salariilor sau neplata acestora poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului".
Reactualizarea conform indicelui de inflație trebuia făcută având în vedere că în perioada în care acest drept nu a fost plătit reclamanții au suportat un prejudiciu real.
Și ultimul motiv de recurs, privind înscrierea în carnetul de muncă al reclamanților, este întemeiat atâta vreme cât s-au avut în vedere prevederile Decretului nr.92/1976 privind carnetul de muncă, întrucât drepturile solicitate de reclamanți sunt drepturi de natură salarială și se menționează în carnetul de muncă la fel ca și salariul.
Față de cele arătate, în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, se vor admite recursurile formulate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, se va modifica în parte sentința civilă atacată în sensul că se va stabili plata sporului de 50% către reclamanți, începând cu data de 1 februarie 2005, urmând a se respinge acțiunea și cererea de chemare în garanție, față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Se vor menține în rest prevederile sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Admite recursurile formulate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ INALTA DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE-DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM și de pârâtul-chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de, împotriva sentinței civile nr.549 din 16 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, pe care o modifică în parte, în sensul că stabilește plata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică către reclamanți, începând cu data de 1 februarie 2005.
Respinge acțiunea și cererea de chemare în garanție față de Ministerul Finanțelor Publice.
Menține în rest sentința civilă atacată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 mai 2009, la Curtea de Apel Pitești - ecția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Grefier,
08.05.2009
red.PG
EM/4 ex.
Jud.fond.
OPINIE SEPARATĂ,
de noi, judecător - -, asupra recursului civil declarat de Ministerului Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.549 din 16 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr- în sensul respingerii acestuia ca nefondat, pentru cele ce se vor arăta:
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, a art.3041Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului de fond, Curtea constată că recursul Ministerului Finanțelor Publice este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Critica potrivit cu care acest pârât nu ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, este nefondată.
În conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al Legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul rectificării bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, astfel că, față de cererea având ca obiect alocarea și virarea fondurilor necesare ce urmează a fi plătite reclamanților, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a acestuia.
Soluția se impune chiar dacă în cauză este vorba de solicitarea reclamanților de a fi obligat angajatorul să le plătească sume de bani în directă legătură cu executarea contractului individual de muncă încheiat cu părțile în litigiu și mai ales cu referire la unul din elementele esențiale ale acestui contract, salariul/indemnizația datorată de angajator, premisa acțiunii reclamanților fiind încălcarea de către angajator a unui principiu fundamental al dreptului muncii care conferă tuturor salariaților ce prestează o muncă, dreptul la plată egală pentru muncă egală.
În acest context, Ministerul Finanțelor Publice, având calitatea de ordonator principal de credite, are obligația de a dispune toate măsurile ce se impun, inclusiv virarea de credite bugetare pentru asigurarea în bugetele proprii sau ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, impunându-se respingerea recursului declarat de acest pârât-chemat în garanție.
Judecător,
- -
Red.
Tehnored.
4 ex./19.05.2009
Președinte:Paulina GhimișliuJudecători:Paulina Ghimișliu, Mariana Stan, Nicoleta Simona
