Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 1300/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1908/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1300
Ședința publică din 13.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 3: Simona
Grefier - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții pârâți G și, împotriva deciziei civile nr. 742 din 9.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru evacuare.
La apelul nominal se prezintă avocatul, în calitate de reprezentant al intimaților reclamanți, și, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, eliberată de Baroul București și lipsesc recurenții pârâți G și.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, că recurenții au depus la dosar, prin registratura instanței, chitanța în sumă de 4 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar de 0,15 lei, aferente cererii de recurs, iar intimații au depus întâmpinare.
Avocatul intimaților arată că aceștia nu au alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că nu se solicită administrarea altor probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul intimaților reclamanți solicită respingerea cererii de recurs, ca nefondată și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
Apreciază că această cerere a fost formulată numai pentru a se încerca tergiversarea punerii în executare a hotărârii de evacuare.
Susține, în esență, că dispozițiile nr.OUG 40/1999 nu sunt aplicabile în speță, obligația de a formula notificare căzând în sarcina chiriașilor, în situația în care doreau să mai locuiască în imobil.
Arată că solicită obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, pentru dovedirea cărora depune la dosar chitanța în sumă de 1500 lei, reprezentând onorariu avocat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B, la data de 26 mai 2008, sub nr-, reclamanții, și i-au chemat în judecată pe pârâții G și, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună evacuarea acestora din imobilul situat în B, - - nr. 3,. 2,. 9, sector 5, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 8843 din 26 noiembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B - Secția a II-a Civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții G și, și s-a dispus evacuarea pârâților din apartamentul nr. 9, situat în B,-,. 2, sector 5.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, prin decizia civilă nr. 949 din 19 decembrie 2005, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 41226 din 20 decembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului B, prin mandatar SC SA, și pârâții G și.
Prin dispoziția nr. 9015, emisă de Primarul General al Municipiului B, la data de 07 noiembrie 2007, fost restituit în natură, în proprietatea reclamanților, și apartamentul nr. 9, situat în B, - - nr. 3,. 2, sector 5, fiindu-le predat, conform protocolului de predare - preluare nr. 23835 din 15 ianuarie 2008.
În baza cererii - declarație nr. -, depusă de reclamanți la data de 02 februarie 2008, fost deschis rolul fiscal pentru apartamentul nr.9, situat în B, - - nr. 3,. 2, sector 5, astfel cum rezultă din certificatul de atestare fiscală nr. - din 05 februarie 2008.
Ulterior, la data de 20 februarie 2008, reclamanții au adresat pârâților, prin intermediul executorului judecătoresc, o notificare prin care le puneau în vedere acestora din urmă să elibereze imobilul situat în B, - - nr. 3,. 2, apartamentul nr.9, sector 5.
Față de cele reținute, instanța de fond a constatat că, deși reclamanții au adresat pârâților o notificare, prin intermediul executorului judecătoresc, în cauză, nu au fost respectate dispozițiile art. 10 alin. 1 din OUG nr. 40/1999, care prevăd că notificarea trebuie comunicată prin scrisoare cu confirmare de primire, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței, sau de la deschiderea rolului fiscal.
În aceste condiții, devin aplicabile dispozițiile art. 11 alin. 2 din Ordonanță, potrivit cu care nerespectarea de către proprietar a dispozițiilor art. 10 alin. 1 atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior, până la încheierea unui nou contract de închiriere.
Cu toate acestea, la momentul de fată, având în vedere data la care imobilul a fost restituit către reclamanți, pârâții nu mai beneficiază de protecția oferită de OUG nr. 40/1999, astfel cum a fost modificată și aprobată prin Legea nr. 241/2001, întrucât termenul de cinci ani prevăzut de acest act normativ, cu care s-a prelungit durata contractelor de închiriere pentru spații cu destinația de locuințe, ce intră sub incidența ordonanței, a expirat la data de 08 aprilie 2004, iar, prin adoptarea OUG nr. 8 din 11 martie 2004, legiuitorul a înțeles să prelungească numai durata contractelor de închiriere privind suprafețele cu destinația de locuințe, aflate în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, nu și a celor redobândite de foștii proprietari, cum este cazul în speță.
Pentru motivele arătate, având în vedere că, în prezent, pârâții ocupă locuința în litigiu, fără a mai justifica un titlu locativ cu privire la aceasta, în baza art. 480 Cod civil, care consacră dreptul de proprietate ca fiind dreptul beneficiarului de a se bucura și a dispune de un lucru în mod absolut, în limitele determinate de lege, instanța de fond a admis cererea formulată de reclamantă și a dispus evacuarea pârâților din imobil.
Împotriva sentinței civile nr. 8843 din 26 noiembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B - Secția a II-a Civilă au declarat apel pârâții G și.
Prin decizia civilă nr. 742 A/09.06.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanții - pârâți G și.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:
Prin decizia civilă nr. 949 din 19 decembrie 2005, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, a fost admis apelul formulat de intimații - reclamanți din prezenta cauză și s-a schimbat în tot sentința civilă nr. 1203din 05 martie 2004, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B, în sensul admiterii cererii de chemare și judecată și a constatării nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. 41226 din 20 decembrie 1996, încheiat de Primăria Municipiului B și apelanții - pârâți din prezenta cauză.
Această soluție a fost menținută de către instanța de recurs, prin respingerea recursului declarat de apelanți, prin decizia civilă nr. 1856 din 19 octombrie 2006, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Ca urmare a rămânerii definitive și irevocabile a soluției privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, încheiat de apelanții din prezenta cauză, în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a emis dispoziția nr. 9015 din 07 noiembrie 2007, de către Primăria Municipiului B, prin care s-a restituit în natură, în proprietatea intimaților - reclamanți apartamentul nr. 7 și apartamentul nr. 9 din B, - - nr. 3, sector 5.
Mențiunea din cuprinsul acestei dispoziții, în privința comunicării, vizează numai persoanele care au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, acestea fiind singurele persoane care ar putea ataca această dispoziție, nu și terțele persoane, cărora le-au fost desființate contractele de vânzare - cumpărare, prin hotărâri irevocabile.
Aceste din urmă persoane au posibilitatea atacării actelor administrative emise în temeiul Legii nr. 10/2001 numai pe calea dreptului comun, întrucât nu fac parte din categoria persoanelor vizate de această lege.
În aceste condiții, susținerea apelanților - pârâți, în sensul că dispoziția nr. 9015 din 07 noiembrie 2007 Primăriei Municipiului B trebuia să le fie comunicată, apare ca fiind nefondată.
Nici susținerile referitoare la aplicarea în cauză a dispozițiilor OUG nr. 40/1999 nu pot fi primite, dat fiind faptul că aceste prevederi legale au încetat să mai fie aplicabile la data de 08 aprilie 2004, astfel că ele nu mai sunt incidente în speță.
În ceea ce privește decizia nr. 5388 din 30 septembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, tribunalul a constatat că aceasta se referă la acțiunea în revendicare formulată de fosta proprietară a imobilului din - - nr. 3, sector 5, împotriva instituțiilor statului, respectiv Consiliul General al Municipiului B și SC SA și, nicidecum, împotriva apelanților - pârâți din prezenta cauză.
Aspectele ce vizează desființarea rolului fiscal de către adevărații proprietari ai imobilului, din care s-a solicitat evacuarea apelanților - pârâți, nu interesează în prezenta cauză, al cărei obiect îl constituie evacuarea unor persoane, ce nu mai dețin un titlu locativ valabil, pentru a mai rămâne în continuare în imobil.
De asemenea, nici aspectele ce țin de drepturile avute de fosta proprietară, anterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare de către apelanții - pârâți, nu mai pot fi puse în discuția părților, întrucât ele au fost avute în vedere la momentul restituirii imobilului către intimații - reclamanți.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții G și, criticând faptul că tribunalul nu a constatat că apartamentul nr. 9, situat în imobilul din - - nr.3 este cumpărat în baza contractului de vânzare - cumpărare nr.41226/20.12.1996, încheiat cu respectarea Legii nr.112/1995, că nu există identitate între acest imobil și cel avut în proprietate de; obiectul dosarului nr. 3177/2002 a fost restituirea în natură a imobilului din - - nr. 3, inclusiv a apartamentului nr. 9, cerere care a fost respinsă, prin decizia civilă nr. 5388/30.09.2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție B; iar reclamanții nu i-au notificat, cu confirmare de primire, că sunt adevărații proprietari, după desființarea rolului fiscal.
Intimații, și au formulat întâmpinare, în termenul legal prevăzut de art.308 alin.2 Cod procedură civilă, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând faptul că recurenții G și nu au nici un drept privitor la apartamentul nr.9, cu privire la care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare, încheiat între recurenți și Primăria Municipiului B, în temeiul Legii nr.112/1995 și s-a emis dispoziția nr.9015/07.11.2007, de către Primăria Municipiului B, prin care li s-au restituit apartamentele nr.7 și 9.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art.305 Cod procedură civilă.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, și analizând actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, Curtea consideră necesar să precizeze că motivele de recurs, prin care se tinde a se repune în discuție aspectele ce țin de valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare nr. 41226/20.12.1996, încheiat între Primăria Municipiului B și recurenții din prezenta cauză, respectiv de legitimarea procesuală activă a autorilor foștilor proprietari ai apartamentului nr. 9, situat în imobilul din - - nr.3,.2, sector 5 vor fi apreciate, în ansamblul lor, ca nefondate, în considerarea faptului că aceste probleme de drept au fost dezlegate, în mod irevocabil, prin decizia civilă nr.1856/19.10.2006, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, hotărâre căreia îi este atașată o prezumție de validitate.
Tot astfel, Curtea consideră că este nefondat și motivul de recurs, prin care se critică Dispoziția nr. 9015/07.11.2007, emisă de Primăria Municipiului B, prin care s-a restituit în natură, în proprietatea intimaților - reclamanți, apartamentul nr.9, situat în imobilul din - - nr.3, sector 5 B, ca urmare a constatării nulității absolute a contractului nr. 41226/20.12.1996, încheiat în baza Legii nr.112/1995, întrucât această dispoziție face dovada proprietății asupra imobilului în litigiu și constituie titlu executoriu, iar recurenții, cărora li s-a desființat, cu efect retroactiv, titlul de proprietate asupra acestui imobil, nu pot ataca această dispoziție în procedura pendinte.
Motivul de recurs, prin care se invocă faptul că recurenții nu ar fi fost notificați, printr-o scrisoare cu confirmare de primire, după desființarea rolului fiscal, în sensul că intimații ar fi adevărații proprietari, Curtea îl apreciază, de asemenea, ca nefondat, întrucât pretinsa nerespectare a formalităților impuse de OUG nr. 40/1999 nu mai poate determina, la acest moment, efecte juridice, câtă vreme beneficiul locațiunii acordat de acest act normativ a încetat la momentul 08.04.2004, ulterior acestei date, proprietarii putând să-și exercite pe deplin atributele dreptului de proprietate, care le-a fost recunoscut prin Dispoziția nr. 9015/07.11.2007.
Astfel, analizând titlurile exhibate de părți, Curtea constată că intimații - reclamanți se află in posesia unui titlu, prin care li se recunoaște dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu, ca urmare a admiterii constatării nulității absolute a contractului de vanzare-cumparare incheiat in temeiul Legii nr. 112/1995, avand ca obiect acest imobil, care constituie un "bun actual", ca noțiune autonomă, în sensul Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, opozabil erga omnes, iar recurentii nu au susținut existența niciunui titlu locativ asupra acestui imobil, ci doar vocația lor la prelungirea contractului de închiriere, pentru nerespectarea procedurii notificării.
În acest context și relativ la inexistența unui titlu locativ legal, care să justifice în continuare locațiunea recurentilor G și, Curtea consideră necesar a face aplicarea directă Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Primului Protocol adițional la Convenție, care garantează dreptul la respectarea bunurilor și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reamintind că textul Convenției nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european, că acestea formează împreună un "bloc de convenționalitate", care se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale, conform art. 11 și 20 din Constituția României și art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că hotărârile definitive pronunțate de C sunt executorii și obligatorii pentru statul parte la acest tratat internațional.
Astfel, în conformitate cu articolul 1 al Primului Protocol adițional la Convenție: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzilor."
Din interpretarea acestor dispoziții convenționale, rezultă că dreptul de proprietate nu este unul absolut și că el poate fi supus limitărilor, care, însă, trebuie să fie prevăzute de o lege accesibilă și previzibilă, să urmărească un scop legitim, să fie necesare intr-o societate democratică și să păstreze un raport rezonabil de proporționaliate între interesele balansate, între scopul urmărit și mijloacele folosite.
Astfel, s-a apreciat de către Curtea Europeană că măsura prelungirii valabilității contractelor de închiriere în curs, deși urmărește un scop de interes general, și anume protecția chiriașilor în fața penuriei acute de locuințe, moștenite din perioda comunistă, absența unor proceduri sau mecanisme legislative previzibile și coerente, care să reglementeze anumite garanții pentru punerea lor în practică și incidența lor asupra dreptului de proprietate al locatorului, care să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile, implică riscul de a impune locatorului, proprietarului o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său, statul având obligația pozitivă de adopta astfel de mecanisme (a se vedea,mutatis mutandis,Imobiliare Saffi contra Italiei, par. 49 și 54,Scollo contra Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995 și-Czapskacontra Poloniei, par. 221 și 222).
Evaluând dispozițiile OUG nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriilor pentru spațiile cu destinația de locuințe, precum și consecințele aplicării acestora, Curtea Europeană a considerat că este inacceptabil să se impună proprietarilor o sarcină specială și exorbitantă, ca aceea de a menține locatarii în imobilul lor timp de mai mulți ani, fără nici o posibilitate concretă și reală de a încasa o chirie și că restricțiile suferite de proprietari în privința folosirii bunului lor imobiliar nu asigură păstrarea justului echilibru între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general (cauzeleși; și; și; Oancea contra României).
Raționamentul Curții poate fi aplicat și în cauza dedusă judecății, întrucât instanța de recurs nu poate ignora faptul că dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.9, situat în imobilul din - - nr.3, sector 5 B al intimaților reclamanți a fost recunoscut din anul 2007, iar aceștia nu au putut exercita, în mod deplin, atributele dreptului de proprietate, neputând folosi bunul și neîncasând nici o indemnizație proporțională pentru această lipsă de folosință.
Pentru considerentele expuse, retinand ca recurenții pârâți G și nu justifică un titlu locativ legal pentru imobilul in litigiu, constatând că tribunalul a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de G și împotriva deciziei civile nr. 742 din 09 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, și.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, raportat la art. 298 și art. 316 Cod procedură civilă, Curtea îi va obliga pe recurenți la 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații - reclamanți, și, reprezentând onorariu avocațial, conform chitanței nr. 7/09.10.2009, depusă la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentii - parati G și împotriva deciziei civile nr. 742 din 09 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, și, ca nefondat.
Obligă pe recurenți la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimați.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 octombrie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - - -
Grefier,
-
Red.
.// cs
2ex./11.11.2009
-3.-;
Jud.5-
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu, Simona
