Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1290/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(355/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.1290
Ședința publică de la 12 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doina Anghel
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
JUDECĂTOR 3: Cristina Nica
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă, împotriva deciziei civile nr.1033 din 15.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al recurentei - pârâte, în baza împuternicirii avocațiale nr.32.424/25.03.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar și avocat, în calitate de reprezentant al intimatului-reclamant, în baza împuternicirii avocațiale nr.397,290/9.02.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, aflată la fila 36 dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Avocatul recurentei-pârâte solicită să i se comunice un exemplar de pe întâmpinarea și înscrisurile aflate la dosar.
Avocatul intimatului-reclamant consideră că întâmpinarea a fost comunicată la acel moment.
Curtea constată că sunt întrunite dispozițiile art.101 din Codul d e procedură civilă, față de cererea formulată de avocatul recurentei care a avut termenul legal să ia cunoștință de întâmpinarea depusă la dosar. Potrivit dispozițiilor art.103 din Codul d e procedură civilă constată decăzută partea din dreptul de a solicita să i se comunice astăzi în ședință publică întâmpinarea.
Avocatul recurentei-pârâte solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, constând în emiterea unei adrese către Primăria Municipiului B - Comisia de Aplicare a Legii nr10/2001, pentru a se comunica stadiul soluționării notificării nr.2767/2001, formulată de intimatul-reclamant, în sensul că s-au acordat despăgubiri, considerând că este util și pentru instanță.
Avocatul intimatului-reclamant consideră că pricina se află în stare de judecată și că toate actele necesare soluționării cauzei se află deja depuse la dosar, solicitând respingerea probei solicitată de avocatul recurentei, chiar și în situația în care s-ar fi acordat despăgubiri, deși nu li s-a comunicat nici un act în acest sens, întrucât partea și-a manifestat intenția prin introducerea acțiunii pentru a redobândi în natură proprietatea.
Curtea, față de caracterul public al procedurii prevăzute în baza Legii nr.10/2001, în faza administrativă, apreciază că partea avea posibilitatea să facă dovada cu privire la soluționarea notificării pe cale administrativă și potrivit dispozițiilor art.305 din Codul d e procedură civilă respinge proba solicitată de avocatul recurentei-pârâte.
Părțile declară că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentei-pârâte, susținând oral motivele de recurs depuse în scris la dosar, în temeiul dispozițiilor art.304 pct.7 și 9 din Codul d e procedură civilă, solicită admiterea recursului, în principal casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea cercetării fondului acestui litigiu și în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și rejudecând apelul, admiterea acestuia și schimbarea, în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare și respingerea acestui capăt de cerere în consecință sau în sensul respingerii capătului de cerere privind revendicarea ca neîntemeiată, păstrând ca fiind temeinice și legale celelalte probleme dezlegate de către prima instanță.
Arată că pct.9 al art.304 din Codul d e procedură civilă, coroborat cu art.312 din Codul d e procedură civilă, se referă la soluționarea excepției inadmisibilității învederate și în fața instanței de fond și în apel, raportat la dispozițiile Legii nr.10/2001, respectiv Legea nr.213/1998.
A solicitat casarea hotărârii atacate întrucât instanța de apel nu a intrat propriu-zis în cercetarea fondului cauzei, în sensul prevederilor art.312 pct.4 din Codul d e procedură civilă, în măsura în care nu a fost analizat motivul de apel prin care s-a solicitat constatarea incidenței principiuluierror communis facit jus.
De asemenea, solicită să se aibă în vedere la momentul pronunțării, Decizia 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat foarte clar în acest sens, referitor la o inadmisibilitate, în măsura în care s-a formulat o acțiune în revendicare de drept comun ulterior intrării în vigoare Legii nr.10/2001, conform speței de față; face trimiterea și la hotărârile CEDO, ca exemplu cauza Pincova și Pinc contra constată ca nefiind o încălcare a dreptului de proprietate atunci când există în legislația internă posibilitatea de a fi despăgubiri în natură sau în echivalent.
Consideră că intimatul-reclamant nu are cum să justifice incidența art. 1 al Protocolului 1 CEDO întrucât nu ne aflăm în această situație și face trimitere la situația reținută în cazul Raicu contra României.
În situația de față s-ar încălca un drept de proprietate al recurentei și s-ar aduce atingere nejustificată asupra unui drept de proprietate dobândit de aceasta.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatului-reclamant, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește trimiterea la Decizia 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, practica este foarte clară și unitară în acest sens, această curte pronunțând spețe similare din cadrul aceluiași imobil cu privire la alte apartamente, soluții definitive și irevocabile prin care acțiunile formulate de reclamant au fost admise.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
La data de 28 martie 2006, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Municipiul B, SC SA și, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 31 din 25 noiembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și obligarea pârâtei persoană fizică să-i lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 6 situat în B, str. -. - nr. 19, sector 2, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul sus-menționat a aparținut autorilor lor proprietari scu și scu astfel cum rezultă din opisul alfabetic de transcripțiuni și inscripțiuni lit. G din 1929 al Tribunalului Ilfov, poziția nr. 2781/1929, care s-a transmis cu titlul de dotă în cotă de conform actului dotal autentificat sub nr. 28309/1927 și transcris sub nr. 14159/1929 către fiica susnumiților, și cu titlu de succesiune către ceilalți doi copii scu și scu G - cealaltă cota de, reclamantul fiind ultimul moștenitor în succesiunile ulterioare, conform certificatelor de moștenitor nr. 184 din 21 februarie 1990 al notariatului Sectorului 3 și nr. 130/1999 al Biroul Notarului Public "".
Imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat conform Decretului nr. 92/1950, pozițiile 3258 și 3159, doar de la primii doi, din cei trei proprietari, scu, scu și scu și cu nerespectarea prevederilor art. II din decret, proprietarii fiind persoane exceptate de la naționalizare.
Reclamantul a mai arătat că în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului B și SC Sa a formulat acțiune în revendicarea imobilului, pârâții fiind obligați să-i predea întregul imobil în natură, conform sentinței civile nr. 8179 din 02 iulie 1997 Judecătoriei Sectorului 2 B, în dosarul nr. 9928/1997 - rămasă definitivă și irevocabilă, dar prin Dispoziția Consiliului General al Municipiului B nr. 341 din 11 februarie 1998 s-a admis retrocedarea întregului imobil, mai puțin apartamentul nr. 6, vândut la 25 noiembrie 1996 conform Legii nr. 112/1995.
Or, contractul de vânzare - cumpărare nr. 31 din 25 noiembrie 1996 este nul pentru nerespectarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, fiind exceptate de la vânzare imobilele preluate fără titlu în proprietatea statului și art. 10 aceeași lege, întrucât imobilul era declarat monument istoric, astfel cum rezultă din adresa nr. 3410 din 10 decembrie 1998 Ministerului Culturii, reclamantul a formulat și cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, nr. 2120 din 26 iulie 1996 care nu s-a soluționat.
S-a arătat că statul nu putea să vândă bunul care nu-i aparținea, prin naționalizarea imobilului încălcându-se dreptul de proprietate al autorilor săi, respectiv prevederile art. 480 - 481 cod civil și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Acțiunea a fost ulterior completată cu cererea privind evacuarea pârâtei din apartament, pentru lipsă de titlu.
Pârâtul Municipiul B prin Primarul General a formulat întâmpinare la dosar prin care a solicitat constatarea prescripției dreptului material la acțiune pe primul capăt de cerere, inadmisibilității pe capătul al doilea de cerere și lipsei de calitate procesuală pasivă.
Pârâta a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea cererii privind constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare ca fiind prescrisă și a cererilor privind revendicarea și evacuarea din imobil - ca neîntemeiată, întrucât termenul pentru formularea cererii de constatarea nulității contractului său de vânzare - cumpărare, a expirat la data de 14 august 2002, potrivit art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, iar titlul statului este valabil, dar chiar dacă ar fi un titlu nevalabil, contractul său nu este nul, fiind încheiat cu bună - credință, fiind încheiat în condițiile principiului "error comunis facit jus".
Cu privire la evacuare, cererea nu este întemeiată, întrucât ar încălca prevederile art. 13 alin. 1 și art. 15 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și respectiv art. 6 și art. 11 din OUG nr. 40/1999.
S-au administrat probele cu înscrisuri.
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 20 iunie 2006, instanța de judecată a admis excepția privind prescripția dreptului la acțiunea în constatarea nulității contractului în raport de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, termenul limită prevăzut pentru formularea cererii fiind 14 august 2002, or ea a fost depusă în instanță la data de 26 aprilie 2004.
Prin aceeași încheiere s-au admis și excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților Municipiul B și SC SA și s-a respins cererea în revendicare față de aceste pârâte, pe excepții.
S-a respins excepția privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată față de pârâta persoană fizică, întrucât dacă este vorba de un imobil ce intră sub incidența art. 1 din Legea nr. 10/2001, în situația bunului înstrăinat, partea nu mai are la îndemână procedura administrativă prevăzută de legea specială, având acces în justiție la o acțiune în revendicare față de cumpărătorul imobilului, potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentința civilă nr. 6354 din 04 septembrie 2007, pronunțată de aceeași instanță - Judecătoria Sectorului 2 B, în dosarul nr- s-a admis în parte cererea completată formulată de reclamantul scu în contradictoriu cu pârâta, a obligat pe pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 6 situat în B, str. -. - nr. 19, sector 2, și a respins cererea privind evacuarea pârâtei din apartament - ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut că întregul imobil - construcție formată din subsol, mezanin, trei etaje, mansardă și garaj a fost dobândite de scu și astfel cum rezultă din registrul de transcripțiuni nr. 2781/1929 al Tribunalului Ilfov, constituit ulterior în dotă în cotă de fiicei și respectiv moștenită cealaltă cotă de, de către ceilalți doi fii, scu și scu și ca urmare a succesiunilor succesive în timp, moștenit de către reclamant care justifică astfel, legitimarea procesuală activă în cauză.
S-a reținut preluarea imobilului la stat fără titlu valabil, în baza Decretului nr. 92/1950, reclamantul deținând o hotărâre irevocabilă de revendicare - sentința civilă nr. 8179 din 02 iulie 1997 Judecătoriei Sectorului 2 B, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B și SC SA, iar prin dispoziția Primarului General al Municipiului B nr. 341 din 11 februarie 1998 s-a dispus restituirea în natură reclamantului, întregul imobil, mai puțin spațiile care erau cumpărate de persoane fizice în baza Legii nr. 112/1995, între acestea aflându-se și apartamentul nr. 6 în litigiu, deținut în proprietate de pârâta cu contract de vânzare - cumpărare nr. 31 din 25 noiembrie 1996.
Instanța a reținut astfel, că imobilul nu a trecut în proprietatea statului cu titlu în baza Decretului nr. 92/1950 - care era contrar articolului 480 - 481 Cod civil și Constituției din 1948, reținându-se efectul retroactiv al recunoașterii calității de proprietar al reclamantului, în calitate de moștenitor al proprietarului imobilului la epoca naționalizării, acesta deținând astfel, un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Privitor la incidența principiului "error comunis facit jus", cunoscut sub denumirea de "teoria validității actelor juridice încheiate de subdobânditorul de bună - credință cu proprietarul aparent", s-a reținut că sunt necesare trei condiții: buna - credință a cumpărătorului, eroarea comună în care s-a aflat acesta, eroarea comună trebuind să fie invincibilă.
S-a reținut că buna - credință potrivit art. 1889 Cod civil se prezumă, nefiind răsturnată prin dovezi contrare de rea - credință, însă eroarea comună și invincibilă nu a existat la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, întrucât orice persoană diligentă era capabilă să descopere viciul titlului aparent prin simpla verificare a Decretului nr. 92/1950, astfel încât să se abțină să cumpere.
Din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 care salvează astfel de contracte de vânzare - cumpărare de la nulitate, constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, Curtea apreciind că vânzarea bunului de către stat către chiriașul de bună - credință, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamantului, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al acestuia.
În consecință, în compararea celor două titluri, s-a dat preferință titlului reclamantului prin admiterea acțiunii în revendicare.
Privitor la cererea de evacuare a pârâtei din apartament pentru lipsă de titlu, s-a reținut că drept urmare a admiterii acțiunii în revendicare, titlul pârâtei este "desființat" - noțiune care cuprinde înțelesul atât de nulitate, cât și de caducitate - el fiind lipsit de eficiență, pârâta dobândind situația juridică similară chiriașilor cărora le-a fost desființat contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995, adică de a beneficia de dispozițiile de protecție prevăzute de art. 6 și art. 9 din OUG nr. 40/1999.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, criticând-o în esență pentru respingerea greșită a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare de drept comun raportat la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, a neaplicării principiului "error comunis facit jus", cel al bunei - credințe la data cumpărării imobilului, și inopozabilitatea hotărârii de revendicare obținută de reclamant, în contradictoriu cu statul, după data cumpărării imobilului de către apelantă, imobilul fiind preluat de stat cu titlu.
Apelul pârâtei a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1033 din 15 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă.
În considerentele deciziei s-a arătat că excepția de inadmisibilitate a fost soluționată în mod corect de către prima instanță, întrucât alt mijloc procedural pentru obținerea restituirii în natură nu există, pentru reclamant, altfel se încalcă principiul liberului acces la justiție, iar prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu fac decât să exprime principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport cu o normă specială care reglementează aceeași materie, iar Legea nr. 10/2001 nu interzice revendicarea de drept comun în contra chiriașilor - cumpărători.
Imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, Decretul nr. 92/1950 fiind în contra prevederilor constituționale din acea vreme și a art. 480 Cod civil, înseși prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 reglementând expres că sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituției și legilor în vigoare din epoca respectivă.
S-a înlăturat susținerea existenței bunei - credințe la cumpărarea imobilului de către apelanta - pârâtă, care nu prezintă relevanță în speță, în condițiile în care, capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare s-a respins ca prescris, instanța procedând în revendicare la compararea astfel, a două titluri valabile înfățișate de părți, în mod corect dând preferabilitate titlului reclamantului, ținându-se seama și de hotărârea irevocabilă din 1997 obținută de reclamant, în contradictoriu cu statul, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului care-l situează pe reclamant în ipoteza reglementată de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, respingerea acțiunii în revendicare echivalând cu privarea sa de proprietate.
Inopozabilitatea hotărârii de revendicare față de apelantă poate fi susținută în ceea ce privește revendicarea bunului de la reprezentanții statului în contradictoriu cu care s-a judecat reclamantul în anul 1997, dar ea nu poate fi primită pentru constatarea nevalabilității titlului statului, care se impune cu autoritate de lucru judecat, inclusiv apelantei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 cpt. 7 și 9 Cod de procedură civilă, solicitând admiterea recursului și în principal, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare și în subsidiar, modificarea hotărârii recurate și respingerea acțiunii ca inadmisibilă, respectiv ca neîntemeiată.
În motivarea recursului s-a arătat că în mod greșit s-au interpretat prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora "bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de către foștii proprietari în măsura în care nu fac obiectul unor legi speciale", fiind în mod clar deschisă doar calea Legii nr. 10/2001 pentru acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a acestei legi speciale, și nu pe dreptul comun.
Dar chiar dacă imobilul ar fi trecut fără titlu valabil în proprietatea statului, ceea ce nu este cazul în speță, reclamantul avea la îndemână doar procedura specială a Legii nr. 10/2001, iar acțiunea în revendicare pe dreptul comun este inadmisibilă, câtă vreme contractul de vânzare - cumpărare nr. 31 din 25 noiembrie 1996 încheiat pentru apartamentul nr. 6 din imobilul din B, str. -. - nr. 19, sector 2, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este valabil, fiind respinsă ca prescrisă cererea privind constatarea nulității absolute invocată - soluție rămasă definitivă prin neapelare.
Soluția de admitere a acțiunii în revendicare pe fond este criticabilă și contrară prevederilor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Pincova și Pinc împotriva Cehiei, cauza Păduraru contra României, cauza Raicu împotriva României), recurenta fiind de bună - credință la data cumpărării, neputând fi corect considerentul potrivit căruia, în favoarea reclamantului operează art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care Curtea europeană nu poate restrânge libertatea statelor de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
în dreptul de proprietate al reclamantului se regăsește - potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului - în îndeplinirea deopotrivă a două condiții: 1. înstrăinarea imobilului către chiriaș și 2. lipsa oricărei reparații acordate reclamantului, or acesta are deschisă calea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit Legii speciale nr. 10/2001.
Astfel, motivarea din decizia recurată este contradictorie, în sensul art. 304 cpt. 7 Cod de procedură civilă.
Soluția este nelegală în sensul art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, întrucât s-au ignorat prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 care reglementează expres valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare a unui imobil care a fost preluat la stat chiar fără titlu valabil, condiția cerută fiind ca actul juridic să fie încheiat cu bună - credință, astfel cum este încheiat și contractul de față din partea cumpărătoarei.
O astfel de prevedere ar fi fost inutilă dacă nu ar avea efecte juridice, în sensul că preferabilitatea între titlul fostului proprietar și cel al cumpărătorului de bună - credință, o are cel din urmă, iar Curtea europeană în cauza Raicu contra României a statuat că "legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună - credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului în repararea vechilor atingeri" ale proprietății.
În sensul reținerii soluției de mai sus s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nr. 33/2008.
În decizia recurată nici nu s-a pronunțat instanța și asupra principiului "error comunis facit jus" invocat drept critică în apel și care, dimpotrivă, este deplin aplicabil în speță, ca și teoria aparenței titlului vânzătorului, acesta nefiind contestat la data cumpărării apartamentului de către recurentă, ci cu mult timp după acest moment, cumpărătoarea având convingerea deplină că statul vânzător este pe deplin proprietar.
Intimatul - reclamant scu a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului.
Intimatul - reclamant a arătat că instanțele au pronunțat o soluție legală, astfel cum s-au mai pronunțat instanțele, în mod similar, și în alte cauze pentru alte șase apartamente din același imobil, decizia din apel fiind bine motivată.
În plus, reclamanta a introdus o acțiune în revendicare împotriva statului la 16 iunie 1997, obținând sentința civilă nr. 8179 din 02 iulie 1997, rămasă definitivă și irevocabilă prin care Judecătoria Sectorului 2 Bas tabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul - în întregul său, a fost naționalizat cu încălcarea Decretului nr. 92/1950, astfel că reclamantul deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acțiunea fiind legal admisă, în contra chiriașei - cumpărătoare, invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie (Păduraru, contra României).
Or, imobilul nu trebuia vândut până nu se verifica titlul valabil al statului.
S-au depus decizii de practică judiciară.
În recurs s-a formulat de către recurentă și o excepție vizând neconstituționalitatea prevederilor art. 480 - 481 Cod civil în raport de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - respinsă ca inadmisibilă de Curtea Constituțională prin decizia nr. 852 din 09 iunie 2009 - filele 45 - 48 din dosar.
Nu s-au administrat noi probe în dosar.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Critica privind greșita interpretare a prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 este fondată, însăși decizia dată în recursul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 33/2008 reafirmând un principiu de drept cunoscut, că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale.
În speță este însă vorba de acțiunea în revendicare îndreptată, nu împotriva statului, ci împotriva cumpărătoarei, în scopul recuperării bunului în natură și ca urmare a constatării nulității contractului de vânzare - cumpărare - o astfel de acțiune fiind admisibilă spre a fi analizată pe fondul ei.
Prin respingerea ca prescrisă a cererii de constatare a nulității contractului de vânzare - cumpărare, titlul de proprietate al cumpărătoarei este recunoscut ca fiind valid, s-a consolidat, astfel că nu mai poate fi pus în discuție, recurenta beneficiind deopotrivă, ca și intimatul - reclamant de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, buna sa credință fiind prezumată, analiza principiului "error comunis facit jus" fiind inutilă.
Astfel cum se arată în considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în scopul unificării practicii juridice, în confruntarea, într-o acțiune în revendicare, între cele două titluri ale părților, soluția are efectul privării uneia din părți de un bun în sensul Convenției și care deschide acelei părți dreptul la primirea de despăgubiri de la stat.
În compararea celor două titluri în cauză însă, constată că preferabilitate trebuie să aibă titlul cumpărătoarei de bună - credință, al cărui titlu nu a fost constatat nul, așadar s-a consolidat, el fiind un bun real și actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta având și posesia bunului, fiind astfel respectat principiul stabilității raporturilor juridice și securității circuitului civil.
Intimatul - reclamant are deschisă astfel, calea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent pentru bun, în condițiile legii speciale nr. 10/2001 (art. 18 lit. c).
Însăși jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a formulat aprecierea că persoanele care și-au dobândit cu bună - credință bunurile, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri ale proprietății nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate (cauza Raicu contra României, cauza Pincova și Pinc contra ).
în dreptul de proprietate al intimatului - reclamant este constatată de Curtea europeană în situația îndeplinirii cumulative a două condiții: 1. înstrăinarea imobilului către chiriaș și 2. lipsa oricărei reparații acordate reclamantului de către stat.
Or, în cazul dat, intimatul - reclamant care deține o sentință irevocabilă împotriva statului de restituire în natură a bunului - acțiune formulată după vânzarea bunului către recurentă - va avea astfel deschisă, împotriva statului o acțiune în despăgubiri, pentru imposibilitatea punerii în executare a restituirii în natură a bunului la care a fost obligat prin sentința civilă nr. 8179/1997 a Judecătoriei Sectorului 2
Pentru considerentele reținute potrivit art. 312 Cod de procedură civilă, Curtea în majoritate, va admite recursul, va modifica decizia recurată, în sensul că va admite apelul, va schimba în parte sentința apelată și pe fond; va respinge cererea în revendicare ca neîntemeiată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței cu precizarea că soluția de respingerea a cererii de evacuare din apartament a pârâtei pentru lipsă de titlu, va primi o lată motivare ce o va înlocui pe cea de la fond, în sensul că, având un titlu perfect valid - contractul de vânzare - cumpărare - evacuarea apare ca neîntemeiată.
Văzând prevederile art. 274 Cod de procedură civilă;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Admite recursul formulat de recurenta - pârâtă, împotriva deciziei civile nr. 1033 din 15 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant scu.
Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul împotriva sentinței civile nr. 6354 din 04 septembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, schimbă în parte sentința apelată și pe fond:
Respinge cererea în revendicare ca neîntemeiată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 octombrie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.
.
2ex./26.10.2009
-4.-;
Jud.2.-
Cu opinia separată a doamnei judecător în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. 3.pr.civ.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaPăduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
II. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
III. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit însă să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul;o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect-, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc."
1. În situația de față, legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului, iar pârâta nu deține un bun în sensul Convenției și nici cel puțin o speranță legitimă de a păstra bunul.
1.1. Astfel, reclamantul scu -- deține un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în CauzaPăduraru contra României, paragrafele 81-84, Curtea Europeană a apreciat, pentru ipoteza în care acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu statul și finalizată prin confirmarea definitivă în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului a fost introdusă ulterior vânzării apartamentului către fostul chiriaș, că "bunul" acestuia putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărător și că acest interes respecta condițiile necesare pentru a fi considerat o "valoare patrimonială" de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, mai exact că era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern. Din această perspectivă, Curtea Europeană a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84). Acest text de lege era în vigoare și la data sesizării instanței în prezenta cauză.
1.2. În schimb, pârâtei, care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, nu i se poate recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Nu s-ar putea reține nici că pârâta ar avea o speranță legitimă de a păstra bunul, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. d, actualmente lit. c din Legea nr. 10/2001), precum și în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art. 46 alin. 2, în prezent art. 45 alin. 2 din același act normativ) - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Situația este diferită în speță, întrucât, pe de o parte, imobilul care formează obiectul litigiului a fost înstrăinat pârâtei cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deoarece acest act normativ era incident potrivit art. 1 doar în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil, dreptul de a cumpăra îl aveau conform art. 9 alin. 1 numai chiriașii care aveau un contract de închiriere la data intrării în vigoare a legii, iar imobilul a fost înstrăinat înainte ca cererea de restituire formulată de reclamant în temeiul legii respective să fie soluționată de comisie, și, pe de altă parte, pârâta a fost derea credințăla încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Astfel, referitor la prima condiție, se constată că în mod corect a reținut tribunalul că prevederile Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin Constituției din 1948, art. 8, 10 si 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucură de o protecție specială, cetățenii Populare Române erau egali in fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreapta și prealabilă despăgubire stabilită prin justiție. Totodată, prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea data, respectiv art. 481.civ. potrivit căruia "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, în raport de prevederile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, imobilul care a făcut obiectul naționalizării a fost preluat fără titlu valabil.
De asemenea, din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare nr. 31/25.11.1996, prin care pârâta a dobândit locuința în litigiu de la, reiese că aceasta o deținea în baza contractului de închiriere nr. 25758 din 23.10.1996. Or, Legea nr. 112/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 29.11.1995 și a intrat în vigoare conform art. 29 în 60 de zile de la publicare, respectiv la 28.01.1996.
Din considerentele deciziei civile nr. 1211/17.10.2007 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, se reține și că anterior încheierii de către pârâtă, în temeiul Legii nr. 112/1995, a contractului de vânzare cumpărare nr. 31/25.11.1996, respectiv la data de 26.07.1996, reclamantul sesizase Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 cu o cerere de restituire a imobilului.
Este adevărat că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, prin Hotărârea nr. 20/1996, obligatorie pentru autoritățile însărcinate cu aplicarea legii, Guvernul a definit imobilele naționalizate "cu titlu" ca fiind acele imobile ce au fost trecute în patrimoniul statului prin aplicarea unei dispoziții legale. Conform aceleiași hotărâri, Legea nr. 112/1995 nu se aplica în cazul imobilelor deținute în fapt de stat, adică în lipsa hotărârii legale care să constituie fundamentul juridic al dreptului său de proprietate, dat fiind faptul că statul nu avea niciun titlu de proprietate asupra imobilelor respective. "Titlul" statului, așa cum este el definit în Hotărârea nr.20/1996, implică existența unei dispoziții legale care să permită naționalizarea. Simplul fapt că statul invocă un act normativ în vigoare în timpul naționalizării unui bun este suficient potrivit formei inițiale a acestui act normativ pentru ca aproprierea să fie considerată ca realizată în baza unui titlu.
Cu toate acestea, potrivit art. 9 alin.1 din Legea nr. 112/1995 puteau opta pentru cumpărarea apartamentelor chiriașii titulari de contract ce ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestuia. Procedura de restituire în natură a unui imobil este prevăzuta în art.14-18 din lege. Astfel, conform art.14, persoanele îndreptățite urmau a depune cereri de restituire în natură sau acordarea de despăgubiri în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, cereri adresate comisiilor locale. Propunerile comisiilor locale urmau a fi transmise in termen de 30 de zile Comisiei județene (respectiv a Municipiului B), care în termen de 60 de zile de la primirea acestor propuneri aveau obligația de a emite hotărâri privind restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri. Potrivit art. 18, hotărârile Comisiei județene sau a Comisiei Municipiului B erau supuse controlului judecătoresc potrivit legii civile, putând fi atacate in termen de 30 zile de la comunicare. Din interpretarea sistematică a tuturor dispozițiilor legale mai sus menționate se constată că restituirea în natură a unui imobil în condițiile Legii 112/1995 era hotărâtă de Comisia județeană sau a Municipiului B, hotărârea acesteia putând fi însă contestată la instanțele judecătorești care luau decizia finala. Ca atare, potrivit acestor normei speciale atributive de competență și pentru a se exclude posibilitatea emiterii unor soluții contradictorii,decizia că imobilul poate fi vândut chiriașului nu putea fi luată de, substituindu-se astfel Comisiei Municipiului B de aplicare a Legii 112/1995 și instanțelor judecătorești. Cererea de restituire a imobilului formulată de reclamant trebuia soluționată de comisie cu posibilitatea atacării hotărârii acesteia în fata instanțelor judecătorești. Rezultatul final al acestor proceduri administrative și judiciare nu putea fi cunoscut dinainte de, întrucât în fața instanțelor judecătorești s-ar fi putut invoca, spre exemplu, excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții ale Legii nr. 112/1995, existând deci incertitudine cu privire la soluția finală a litigiului.
Cu atât mai mult, pârâtanuavea nicio calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea titlului statului, oricât de clară ar putea părea dispoziția legală care reglementa acest domeniu, iar o regula de minimă diligență ar fi impus acestuia o conduită de abținere pana la clarificarea situației juridice a imobilului pe care intenționa sa îl dobândească.
Aspectul esențial în legătură cu această încălcare a prevederilor Legii nr. 112/1995 nu este deci dacă dispozițiile legale în vigoare la data respectivă recunoșteau pârâtei dreptul de a cumpăra apartamentul pe care îl ocupa, ci momentul nașterii acestui drept, care este cel la care se stabilește că imobilul "nu se restituie în natură", competența în acest sens revenind în ipoteza formulării unei cereri de restituire conform celor expuse autorităților desemnate de lege și numai în caz contrar, când imobilul nu ar fi supus restituirii datorită lipsei unei cereri, unităților deținătoare.
Sub cel de-al doilea aspect, se reține că, din punct de vedere juridic, buna credință a fost definită în temeiul art. 1898 Cod civ. ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invocă reaua credință.
Cunoscând sau cel puțin având posibilitatea să cunoască împrejurarea ca titlul statului, de la care a dobândit imobilul, este contestat de o persoană care se pretinde proprietarul deposedat în mod abuziv al imobilului, cumpărătoarea ar fi trebuit să aibă un dubiu cu privire la calitatea celui care i-a transmis proprietatea, ceea ce, din punct de vedere juridic, este de natură să înlăture prezumția de buna credință. Simplul fapt al contestării calității de proprietar a celui care a vândut creează, potrivit chiar principiilor de drept comun, un dubiu suficient pentru a dovedi reaua credință. Există rea credință nu numai atunci când părțile cunosc împrejurarea că bunul aparține unui terț, ci și atunci când acceptă această posibilitate.
Mai mult decât atât, pârâta se află în culpă și referitor la încălcarea prevederilor art. 9 alin. 1, neputând invoca necunoașterea legii în temeiul căreia a formulat cererea de cumpărare.
2. În cauza Păduraru contra României, Curtea a reafirmat faptul că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă.
Deși este adevărat căprin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul și-a exprimat dreptul de opțiune la care s-a referit Curtea în sensul că proprietarul bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiriconform art. 18 lit. c (fost d)după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, în temeiul art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, totuși, situația în care bunul a fost înstrăinat deși exista o cerere de restituire formulată de fostul proprietar în temeiul Legii nr. 112/1995 și a fost dobândit de o persoană care chiar potrivit dispozițiilor acestui act normativ nu avea dreptul de a-l cumpăra constituie una din acele ipoteze complet lipsite de o bază rezonabilă.
3. Raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând conform celor expuse mai sus că există neconcordanțe între legea internă și Convenție, și, verificând pe fond, că pârâta în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției și nici cel puțin o speranță legitimă de a păstra bunul, apreciez că reclamantul este cel îndreptățit să păstreze bunul în natură, urmând ca pârâta să obțină despăgubiri de la stat.
Întrucât s-a impus reanalizarea fondului acțiunii în revendicare din perspectiva deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, toate criticile aduse de recurenta pârâtă hotărârii pronunțate de instanța de apel care sunt contrare argumentelor expuse în considerentele acestei decizii, referitoare la inadmisibilitateade planoa acțiunii în revendicare de drept comun, la posibilitatea reclamantului de a obține despăgubiri în contextul existenței Fondului Proprietatea, la incidența nr.HG 498/2003, au rămas fără suport juridic.
Acestea sunt considerentele pentru care, în dezacord cu opinia majoritară, am exprimat punctul de vedere potrivit căruia recursul este nefondat și se impune respingerea lui.
JUDECĂTOR
- -
./
2ex/26.11.2009
Președinte:Doina AnghelJudecători:Doina Anghel, Fănica Pena, Cristina Nica
