Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 472/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 472/2009
Ședința publică de la 19 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Anca Neamțiu președinte secție
JUDECĂTOR 2: Carla Maria Cojocaru
JUDECĂTOR 3: Mihaela
Grefier
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de către pârâții, și împotriva deciziei civile nr.119 din 6 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr- având ca obiect evacuare.
Procedura este îndeplinită fără citarea părților.
Se constată că la dosar s-au depus prin registratură concluzii scrise din partea pârâților recurenți prin care solicită, în primul rând, repunerea cauzei pe rol în vederea punerii în discuția părților a cererii de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod pr. civilă până la soluționarea dosarelor - având ca obiect anulare încheieri de întabulare și -, având ca obiect obligația de a face și a dosarului -, având ca obiect rectificare de carte funciară, suspendat până la terminarea cercetării penale.
Instanța respinge cererea de repunere a cauzei pe rol pentru acest motiv întrucât cererea de suspendare a prezentului dosar a mai fost formulată de recurenți și a fost respinsă de instanță prin încheierea din 1 octombrie 2009.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 12 2009, care face parte integrală din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față reține:
Prin sentința civilă nr. 3951/12.06.2008, Judecătoria Sibiua admis acțiunea formulată și precizată de reclamanții, și ns. prin mandatar cu. în Sibiu- jud. Sibiu în contradictoriu cu pârâții, -, și, toți cu. în Sibiu str. - nr. 26 jud. Sibiu și în consecință, a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în Sibiu str. - nr. 26 jud. Sibiu și înscris în CF nr. 18545 Sibiu nr. top. 390/3, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că sub nr- s-a înregistrat la Judecătoria Sibiu acțiunea civilă formulată de reclamanții, și prin mandatar, în contradictoriu cu pârâții, -, și, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună evacuarea pârâților din imobilul situat în Sibiu str. - nr. 26, iar pârâtul să fie obligat la plata chiriei și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată s-a arătat că din anul 2004 pârâtul nu plătește nici o chirie pentru cota de din apartamentul proprietatea reclamanților și a început să degradeze locuința.
S-a mai arătat că în imobil locuiește doar, ceilalți cinci pârâți, majori, s-au căsătorit și au locuințele lor, în Spania - Italia.
Ulterior, reclamanții prin mandatar și-au precizat succesiv acțiunea solicitând numai evacuarea pârâților, fără plata chiriei retroactiv, pentru imobilul pe care îl ocupă pârâții. În drept fiind invocate dispozițiile Legii nr. 114/1996 și civ.
Pârâții și-au exprimat poziția procesuală prin întâmpinare ( 41) solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă, având în vedere că nu sunt indicate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază acțiunea.
În baza probelor administrate prima instanță a reținut că potrivit evidenței de carte funciară imobilul situat în Sibiu str. - nr. 26 fost restituit în natură reclamanților în baza Legii nr. 10/2001, prin Dispoziția nr. 1246/2004 a Primăriei Municipiului Sibiu și Dispoziția nr. 3417/2007 Primăriei Municipiului Sibiu.
În anul 2001, între Primăria Municipiului Sibiu prin SC SA și pârâtul s-a încheiat contractul de închiriere a suprafeței cu destinația de locuință situată în Sibiu str. - nr. 26 pe un termen de 3 ani, cu începere de la data de 01.10.2001 până la 8.04.2004.
Prin adresa nr. 3442/11.08.2004 a SC SA ( 27) s-a adus la cunoștință pârâtului că imobilul în cota de părți, a fost predat reclamanților începând cu data de 12.08.2004, dată cu care contractul de închiriere nr. 923/2001 poate fi prelungit la cerere pe o perioadă de 5 ani conform Legii nr. 10/2001.
Imobilul este ocupat în prezent de pârâți, iar între părți nu s-a încheiat niciun contract de închiriere pentru spațiul respectiv și nu s-a achitat nici o chirie începând cu anul 2004. Contractul de închiriere încheiat de pârât cu Primăria Municipiului Sibiu și-a încetat efectul prin ajungerea la termen la 8.04.2004, iar un nou contract nu a fost încheiat, deși pârâtul a fost notificat prin intermediul executorului judecătoresc în acest sens.
Potrivit art. 13 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 "În cazul imobilelor restituite prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească sunt aplicabile prevederile privind contractele de închiriere cuprinse în OUG nr. 40/1999, cu modificările și completările ulterioare".
Art. 9 din OUG nr. 40/1999, prevede că " în cazurile prevăzute la art. 2-7, între proprietari și chiriași se va încheia un nou contract de închiriere numai la cererea chiriașilor sau a fostului chiriaș, după caz".
Art. 11 alin. 2 din OUG nr. 40/1999, prevede că în lipsa unui răspuns scris sau refuzul nejustificat al chiriașului sau al fostului chiriaș de încheia un nou contract de închiriere în termen de 60 de zile de la primirea notificării îl îndreptățește pe proprietar să ceară în justiție evacuarea necondiționată a acestuia, cu plata de daune interese pe calea ordonanței președințiale.
Analizând conformitatea controlului folosirii bunurilor cu exigentele alineatului 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeana pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut constant in propria jurisprudența că în punerea în practică a politicilor sociale și economice și, mai ales, in domeniul locuințelor, legiuitorul trebuie să se bucure de o mare latitudine pentru a se pronunța atât asupra existentei unei probleme de interes public, care cere o reglementare, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acestuia din urmă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că măsurile de protecție adoptate în anul 1999 prin OUG 40/1999 erau destinate pe de o parte pentru a controla creșterea chiriilor, iar pe de altă parte scopul lor era de a prelungi contractele de închiriere în situații excepționale, astfel că urmăreau un scop legitim: protecția chiriașilor împotriva crizei de locuințe.
Curtea a apreciat că acest sistem nu este "criticabil în sine" deoarece statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea folosinței bunurilor, însă atât timp cât există riscul ca proprietarul să suporte o sarcină excesivă cât privește posibilitatea de a dispune de bunul său, autoritățile trebuiau să stabilească "mecanisme legislative previzibile și coerente" care să protejeze proprietarul împotriva unor intervenții arbitrare și imprevizibile în dreptul său de proprietate. Curtea a considerat însă că Ordonanța de Urgență 40/1999 nu cuprinde astfel de garanții. ( Hotărârea Radovici și împotriva României, Hotărârea Arsenovici împotriva Românieiei). În cauza Radovici și contra României, Curtea Europeană a considerat că obligația proprietarului de a suporta sarcina menținerii chiriașilor în imobilul proprietatea sa pe un termen de 5 ani, fără nici o posibilitate reală și concretă de a încasa o chirie a fost de natură să rupă justul echilibru dintre interesele părților (ale proprietarului și ale statului). CEDO a concluzionat că restricțiile impuse în privința utilizării bunurilor imobil sunt rezultatul unor "dispoziții defectuoase și lacune ale ordonanței de urgență". Aceste restricții au fost apreciate de C ca fiind disproporționate.
Instanța de fond a concluzionat că pârâții nu se pot prevala de prevederile OUG nr. 40/1999, cât timp nu și-au exprimat în scris cererea de reînnoi contractul de închiriere, fapt care îndreptățește reclamanții să solicite predarea locuinței și evacuarea acestora din imobil, reținându-se că obiectul prezentei acțiunii este o obligație de a face, respectiv de a preda materialmente locuința, iar nu obligația de a da, respectiv de a constitui sau transmite un drept real, astfel că acțiunea în evacuare este pe deplin admisibilă, nefiind necesar ca reclamanții să formuleze acțiunea în revendicare.
Împotriva cestei sentințe au declarat apel în termen legal pârâții, -, și, apel ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu - Secția Civilă la data de 02.09.2008.
Prin decizia nr. 119/2009 Tribunalul Sibiua respins ca nefondat apelul declarat de pârâții, și împotriva sentinței civile nr. 3951/2008 a Judecătoriei Sibiu.
Pentru a pronunța această decizie Tribunalul a reținut următoarele:
Verific nd cu prioritate mandatul dat pentru promovarea cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat că acțiunea de evacuare a fost formulată de reclamanții, și, născută, fiind semnată de mandatar.
La cererea de chemare în judecată a fost anexată "procura specială pt. imobil" - 4, autentificată de notarul public sub nr.485/20.04.2004, prin care, cu domiciliul în Germania împuternicea pe să îndeplinească orice acte de administrare și conservare a imobilului situat în Sibiu, str. -, nr. 26, jud. Sibiu.
De asemenea, a fost anexată o procură în limba engleză dată de, precum și o împuternicire tradusă din limba germană dată de, prin care și acești doi reclamanți desemnează pe ca mandatar.
Ulterior, ca urmare a punerii în discuție a calității de mandatar a semnatarului cererii de chemare în judecată, cei trei reclamanți și-au exprimat expres acordul de a fi reprezentați în dosarul nr-, de către acest mandatar prin procuri date în fața notarului public, ce poartă apostila Convenției d l Haga.
Chiar dacă în aceste mandate nu este prevăzut în mod expres și împuternicirea pentru formularea cererii de chemare în judecată, raportat la conținutul general al acesteia precum și la faptul că toți reclamanții nu au domiciliul în țară, tribunalul a apreciat valabilitatea lor, în temeiul art. 67 alin. 3 Cod procedură civilă și pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată.
Mai mult, la data formulării cererii de chemare în judecată, pentru unul din reclamanți, domnul avea procură generală privind imobilul, ce îi permitea în baza aceluiași text legal, introducerea acțiunii, și cum acțiunea în evacuare are caracterul unui act de administrare aceasta profită tuturor proprietarilor.
Oricum, dată fiind ratificarea ulterioară a mandatului în condițiile art. 161 alin. 2 Cod procedură civilă, în mod corect prima instanță a apreciat că a fost corect investită.
Verificând motivul de apel referitor la inadmisibilitatea acțiunii în evacuare și susținerea că cererea formulată este o veritabilă acțiune în revendicare, tribunalul a constatat că acesta este nefondat, având în vedere că pârâții au avut raporturi locative cu societatea de administrare, reprezentantă a municipalității, raporturi opozabile proprietarului căruia i s-a restituit imobilul în temeiul Legii nr.10/2001.
Prin urmare, pârâții nu au calitatea de posesori neproprietari în contradictoriu cu care să se pretindă un drept real, aceștia fiind detentori precari în baza contractului de închiriere încheiat, astfel încât acțiunea în evacuare este pe deplin admisibilă.
În ceea ce privește motivul de apel, referitor la lipsa temeiului juridic al acțiunii, tribunalul a constatat că chiar prin cererea de chemare în judecată reclamanții au expus pretenția lor, precum și motivele de fapt fără a indica un text legal. Ulterior, prin precizarea de la fila 69 reclamanții au invocat prevederile Legii nr. 114/1996, iar prin precizarea de la fila 77 dosar fond reclamanții au indicat art. 1410 -1453 Cod civil, referitoare la contractul de locațiune.
Oricum, acțiunea în care temeiul juridic nu este indicat sau este greșit indicat nu este nulă, atunci când cererea de chemare în judecată este suficient motivată în fapt și permite instanței o calificare legală corectă.
În speță, aceste condiții sunt îndeplinite, instanța de fond soluționând cauza în baza normelor legale aplicabile raporturilor locative, astfel că motivul de apel referitor la acest aspect, precum și că sentința cuprinde motive străine de natura pricinii, sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.
Pe fondul cauzei se reține că imobilul situat în Sibiu str. - nr. 26 fost restituit în natură reclamanților în baza Legii nr. 10/2001, prin dispozițiile nr. 1246/2004 și nr. 3417/2007 ale Primarului Municipiului Sibiu. În anul 2001, între Primăria Municipiului Sibiu prin SC SA și pârâtul s-a încheiat contractul de închiriere a suprafeței cu destinația de locuință situată în Sibiu str. - nr. 26 pe un termen de 3 ani, cu începere de la data de 01.10.2001 până la 8.04.2004, ceilalți pârâți membrii ai familiei beneficiind la rândul lor de drept locative, fiind înscriși în contract.
La data de 11.08.2004, prin adresa nr. 3442/2004 locatorul SC SA a adus la cunoștință locatarului că imobilul în cota de părți, a fost predat reclamanților începând cu data de 12.08.2004, dată cu care contractul de închiriere nr. 923/2001 poate fi prelungit la cerere pe o perioadă de 5 ani conform Legii nr. 10/2001.
La data de 17.12.2007, prin intermediul executorului judecătoresc, chiriașul a comunicat mandatarului proprietarilor, domnului, notificarea prin care arată intenția lor de a reînnoi contractul de închiriere, potrivit prevederilor G nr. 40/1999. Notificarea a fost comunicată valabil doar la reședința acestuia din Sibiu, str. -.
În cauză nu s-a făcut dovada demersurilor părților ulterior acestei notificări, imobilul este ocupat în prezent de pârâți, fără ca între părți să se încheie un contract de închiriere pentru spațiul respectiv, și fără ca proprietarii să încaseze vreo sumă de bani cu titlu de chirie.
Prin prezenta cerere proprietarul solicită eliberarea spațiului ce constituie proprietatea sa ocupat fără titlu de apelanți, care în sens contrar invocă dreptul lor locativ rezultat din prelungirea de drept a contractului de locațiune în temeiul art. 11 din G nr. 40/1999.
Tribunalul a apreciat că susținerea apelanților că acest contract a fost prelungit de drept, după data de 08.04.2004 este nefondată, la această dată încetând prorogarea legală a termenului contractelor de închiriere privind imobilele ce fuseseră supuse regimului închirierii stabilit inițial prin Legea nr. 17/1994, prelungite ulterior de drept în temeiul art.1 și art.11 alin.1 din nr.OUG40/1999.
Într-adevăr prin art. 14 alin 1 din nr.OUG40/1999, se prevede în mod expres că a expirarea termenului de închiriere chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului pentru aceeași perioada, dacă părțile nu modifică prin acord expres durata închirierii. Obligația prevăzută în sarcina proprietarului, corelativă dreptului chiriașului la o nouă locațiune subzistă fie până la expirarea termenului contractual din contractul de închiriere anterior sau, fie cel mult, până la expirarea perioadei de 5 ani înscrisă în art. 2 din Legea nr. 241/2001.
Față de aceste considerente, s-a constatat că dispoziția instanței de fond de admitere a acțiunii în evacuare este legală, urmând a fi păstrată, în considerarea dreptului de proprietate al intimatei, recunoscut de art. 480 cod civil și care este un drept absolut, opozabil "erga omnes", folosința fiind una din prerogativele dreptului de proprietate.
Sancțiunea prelungirii de drept a unui contract de închiriere anterior, în baza art. 14 din ordonanță, nu poate opera "sine die"- prelungirea nefiind instituită doar pentru o singură dată, fiind nelimitată -, întrucât prin aceasta s-ar încălca grav dreptul de proprietate al proprietarului imobilului, garantat prin Constituția României, prin art. 480.civ. și art.1 din Primul protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Omului.
În mod întemeiat prima instanță a reținut practica O în această materie care a apreciat în cauzele Radovici și împotriva României și Arsenovici împotriva României restricțiile impuse în privința utilizării bunurilor imobile prin Ordonanța de Urgență 40/1999 sunt rezultatul unor "dispoziții defectuoase și lacune ale ordonanței de urgență", apreciate de C ca fiind disproporționate într-o societate democratică, considerente ce își găsesc aplicabilitate în cauză în condițiile în care de la data restituirii imobilului reclamanții au fost lipsiți permanent de folosința acestuia, nu au încasat nici o sumă cu titlu de chirie iar apelanții de la data expirării termenului contractului au ocupat o perioadă de peste 5 ani locuința, fără a achita vreo despăgubire.
Față de aceste considerente s- dispus respingerea apelului declarat cu consecința păstrării sentinței instanței de fond ca temeinică și legală.
Împotriva acestei decizii pârâții au declarat recurs solicitând, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar, modificarea deciziei și respingerea acțiunii reclamanților.
În expunerea de motive s-a arătat că instanța a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece acțiunea a fost formulată de o persoană fără calitate, în sensul că mandatarul nu a deținut un mandat legal la momentul înregistrării acțiunii, mandatul trimis ulterior nu a confirmat acordul reclamanților pentru formularea acțiunii, mai mult, din înscrisul de pus la dosar la fila 87 se poate desprinde că reclamantul ar fi revocat mandatul său, astfel că se impunea citarea reclamanților în instanță și nu a mandatarului. De asemenea instanța nu a stabilit temeiul de drept al acțiunii al acțiunii, pentru ca pârâții să-și poată formula apărarea. Precizarea de acțiune nu a lămurit acest aspect. În final instanța a considerat acțiunea ca fiind făcută în temeiul Legii 114/1996, dar a soluționat-o ca fiind o acțiune în revendicare. Pe de altă parte, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive străine de natura pricinii.
În drept s-au invocat art. 304 pct. 7, 9, art. 312 și 274 cod pr. civilă, art. 9 din OUG 40/1999.
Ulterior, recurenții au depus o completare a cererii de recurs prin care au invocat aceleași motive pe care le-au arătat și în cererea inițială de recurs.
Intimații reclamanți nu au depus întâmpinare la dosar.
Analizând legalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor, precum și din oficiu, Curtea constată că prezentul recurs nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește primul motiv de recurs în sensul că acțiunea a fost formulată de o persoană fără calitate procesuală, Curtea constată următoarele:
La cererea de chemare în judecată a fost anexată procura specială prin care reclamantul, cu domiciliul în Germania îl împuternicea pe să îndeplinească orice acte de administrare și conservare a imobilului din Sibiu, str. -, nr. 26, iar ulterior au fost depuse acte prin care și ceilalți doi reclamanți îl împuterniceau pe să se ocupe de restituirea imobilului din Sibiu, str. -, nr. 26. Chiar dacă în aceste mandate nu este prevăzut în mod expres și împuternicirea pentru formularea cererii de chemare în judecată, în mod corect a reținut Tribunalul incidența art. 67 alin. 3 cod pr. civilă, potrivit căruia dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliul și nici reședința în țară, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat. Ulterior, cei trei reclamanți și-au exprimat expres acordul de a fi reprezentați în dosarul - de mandatarul prin procuri date în fața notarului public, ce poartă apostila Convenției d l Haga. Potrivit art. 1546 alin. 2 cod civil pentru ceea ce mandatarul face în afara limitelor puterilor conferite de mandat acesta nu este ținut în nici un fel, afară de cazul în care ratifică expres sau tacit actele respective; ratificarea valorează mandat și face ca actele încheiate inițial cu depășirea limitelor puterilor încredințate să se înscrie în aceste limite cu efect retroactiv. Prin urmare, chiar dacă am accepta teza recurenților că mandatarul a acționat cu depășirea limitelor mandatului (teză neîmpărtășită de instanța de recurs), prin ratificarea retroactivă a mandatului a fost înlăturată orice suspiciune cu privire la acest aspect, motiv pentru care primul motiv de recurs se constată a fi nefondat și va fi respins.
În ceea ce privește motivul de recurs referitor la faptul că în acțiune nu este indicat temeiul de drept al cererii, acesta este nefondat, neputându-se stabili nicio legătură între motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 și motivul indicat de recurenți. Lipsa temeiul juridic din cererea de chemare în judecată nu are nicio relevanță atâta timp cât ea este motivată în fapt și permite instanței de judecată să dea încadrarea juridică corectă cererii. Evident că instanțele au soluționat o acțiune în evacuare, soluționând cauza în baza normelor legale aplicabile raporturilor locative, neputând fi vorba de o acțiune în revendicare întrucât pârâții nu au calitatea de posesori neproprietari în contradictoriu cu care să se pretindă un drept real, aceștia fiind simpli detentori precari și neavând nici un titlu asupra imobilului, care să reclame existența vreunui drept real. Așadar acțiunea a fost corect soluționată în baza dispozițiilor legale acre reglementează dreptul de locațiune, cu trimitere la OUG 40/1999, astfel că este nefondat motivul de recurs referitor la faptul că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii.
În ceea ce privește interpretarea dispozițiilor legale incidente în speță Curtea constată că Tribunalul a făcut o corectă interpretare a acestora. Contractul de închiriere încheiat în anul 2001 între și SC SA a expirat la data de 8.04.2004, prin adresa nr. 3442/2004 fostul locator aducând la cunoștința locatarului că imobilul a fost restituit în baza Legii 10/2001, fiind predat reclamanților la data de 12.08.2004, dată cu care contractul poate fi prelungit la cerere pe o perioadă de 5 ani conform Legii 10/2001. În mod corect a reținut Tribunalul că prelungirea de drept a contractului în temeiul art. 11 din OUG 40/1999 nu mai poate opera după data de 8.04.2004, întrucât chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului în temeiul art. 14 alin. 1 din OUG 40/1999 o singură dată, prelungirea de drept a unui contract pe o perioadă nelimitată de timp fiind o încălcare gravă a dreptului de proprietate al proprietarului imobilului garantat prin Constituția României și prin art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Omului.
În fine, în legătura cu practica CEDO se constată că instanțele de fond în mod corect au reiterat-o, întrucât nu putem să ignorăm multiplele condamnări pe care le-a suferit Statul Român în cauze asemănătoare în care s-a constatat ruperea justului echilibru între interesele generale și cele particulare, reclamanții din speța de față suportând o sarcină excesivă și exorbitantă în condițiile în care au obținut un "bun" în sensul Convenției prin Dispozițiile din 2004 și din 2007 emise de Primarul Municipiului Sibiu, însă nu se pot bucura de acest bun și nici nu au obținut nicio sumă cu titlu de chirie, iar pârâții ocupă imobilul fără titlu începând cu anul 2004, fără a achita nicio sumă cu titlu de chirie. Este evident că acest lucru nu este echitabil și se impune repararea măcar în parte a prejudiciului prin punerea la dispoziția proprietarilor a imobilul în litigiu.
Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții, -, -, și împotriva deciziei civile 119/2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu.
În baza art. 274 cod pr. civilă, recurenții vor fi obligați să plătească intimaților, l și suma de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.
În baza art. 19 alin. 1 din OUG 51/2008 onorariul apărătorului desemnat din oficiu, la cererea recurenților care au beneficiat de ajutor public judiciar, în această formă, va rămâne în sarcina statului.
(continuarea deciziei civile nr.472/2009)
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâții, -, -, și împotriva deciziei civile 119/2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu.
Obligă recurenții să plătească intimaților, și suma de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 300 lei va fi suportat din fondul Ministerului Justiției și Libertăților.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19.11.2009.
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Tehnored.
13 ex/16.12.2009
Jud..
Jud.fond
Președinte:Anca NeamțiuJudecători:Anca Neamțiu, Carla Maria Cojocaru, Mihaela
