Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 301/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 301/
Ședința publică din 15 decembrie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Eleonora Spiridon
JUDECĂTOR 2: Vanghelița Tase
Grefier - -
S-a luat în examinare apelul civil declarat de apelanta reclamantă, domiciliată în B,-, sect. 5, în contradictoriu cu intimatul pârât MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în C,-, împotriva sentinței civile nr. 418 din 19.02.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța - secția civilă - - ( nr. format vechi 3883/2006), având ca obiect contestație în temeiul Legii 10/2001.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 8 decembrie 2008 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Având nevoie de timp pentru a delibera, completul de judecată a amânat pronunțarea asupra apelului la 15 decembrie 2008 când, a dat următoarea soluție.
CURTEA
Asupra apelului de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. -, contestatoarea a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul C prin Primar, anularea dispoziției nr. 2989 din 27.09.2006 emisă de primar și în consecință să se dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de 468. situat în C, lot 12, careul 481 ( actual str. - -, fără nr.), iar în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă să-i fie acordate titluri de despăgubiri.
În motivarea cererii contestatoarea a arătat că are calitatea de persoană îndreptățită la restituire pentru că este moștenitoarea legală a tatălui său, decedat în 1985, acesta având calitatea de proprietar al terenului în litigiu ca urmare a cumpărării imobilului de la Primăria prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 699 din 27.02.1937 și transcris la ribunalul Constanța sub nr. 1410 din 27.02.1935.
A mai arătat că deposedarea autorului de bunul cumpărat s-a realizat abuziv, prin rechiziționarea imobilului și prin decizia nr. 264/1956 a Sfatului Popular Regional C în baza Hotărârii fostului Consiliu de Miniștri nr. 738/1956.
Ca urmare a notificării Primăriei C pentru restituirea imobilului preluat abuziv în conf. cu disp. Legii 10/2001, a fost emisă dispoziția nr. 2989/2006 prin care a fost respinsă notificarea, invocându-se existența unui pact comisoriu de gr.IV în favoarea vânzătorului, pact care a operat ca urmare a neîndeplinirii de către cumpărător a obligației de a construi o casă de locuit, până în momentul rechiziționării de către stat.
S-a susținut că dispoziția astfel motivată este nelegală și netemeinică deoarece în contract nu este prevăzut nici un termen în care cumpărătorul să-și îndeplinească obligația de a construi și, prin urmare un pact comisoriu de gr. IV nu poate opera în cazul acestei obligații contractuale, fiind ineficient.
La emiterea dispoziției nu s-a avut în vedere că nu a fost îndeplinită condiția esențială pentru a putea opera contractului, respectiv aceea a culpei cumpărătorului în neexecutarea obligației de a construi, deoarece cumpărătorul a intrat în rândul forțelor armate, apoi a intervenit războiul și ulterior imobilul a fost rechiziționat.
Prin sentința civilă nr. 418 din 19.02.2007 Tribunalul Constanțaa respins acțiunea ca nefondată.
Prima instanță a reținut că de drept era prevăzută în contract pentru nerespectarea obligației de a construi și pentru neplata prețului. Reclamanta nu a dovedit nici plata prețului și nici edificarea construcției, iar pentru neexecutarea contractului nu a administrat nicio dovadă care să înlăture culpa cumpărătorului în neexecutarea obligațiilor.
A mai reținut instanța de fond că vânzătorul și-a manifestat voința în sensul rezolvirii contractului prin preluarea bunului în patrimoniul său și reintrarea în posesia acestuia, iar instituția prescripției dreptului la acțiune pentru invocarea pactului comisoriu nu își găsește aplicarea în speță, întrucât invocarea pactului s-a realizat odată cu preluarea bunului de către creditor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, arătând că hotărârea este nelegală și netemeinică întrucât instanța nu a cunoscut că în sistemul nostru de drept nu operează de drept, fiind necesară manifestarea de voință a creditorului. Această manifestare de voință nu a existat în speță, iar instanța nu a fost învestită să statueze că a intervenit contractului.
De asemenea, instanța a apreciat eronat faptul că nu este prescris dreptul de a invoca pactul comisoriu și implici, deoarece pârâtul a reintrat în posesia terenului tocmai pe baza pactului comisoriu din contract. Preluarea posesiei de către pârât nu se putea face atâta timp cât acesta nu și-a manifestat nici un moment voința de a declara rezolvit contractul și nici nu a formulat vreo acțiune prin care să ceară instanței să constate contractului. Oricum, termenul de prescripție în care pârâtul putea să ceară contractului s-a împlinit după trecerea termenului general de prescripție de 10 ani reglementat de Codul civil, calculat de la data încheierii contractului, astfel că la momentul preluării terenului prin decizia nr. 264/1956 termenul era împlinit.
În plus, instanța a adus în discuție neplata prețului stipulat în contract încălcând principiul disponibilității și pe cel al contradictorialității, deoarece niciuna din părțile în litigiu nu a învestit instanța cu această problemă.
Nu s-a observat ineficiența pactului comisoriu ca urmare a nestipulării unui termen în care cumpărătorul trebuia să-și îndeplinească obligația de a construi și nici faptul că nu există vina cumpărătorului în neexecutarea obligației de construire întrucât la scurt timp după încheierea contractului cumpărătorul a intrat în rândul forțelor armate, apoi a intervenit războiul și ulterior imobilul a fost rechiziționat.
Apelul a fost respins ca nefondat de Curtea de APEL CONSTANȚA prin decizia civilă nr. 228/C din 20.06.2007.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că autorul reclamantei a dobândit proprietatea imobilului ce face obiectul litigiului în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1937, în care s-a menționat că destinația terenului este aceea a construirii unei case de locuit, cu plata prețului în 20 de rate egale anuale și că nerespectarea vreunei obligații din cele asumate atrage rezilierea de plin drept "fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere".
S-a arătat că, potrivit termenilor folosiți, în contract a fost inserat un pact comisoriu de gr. IV, situație în care rolul instanței de judecată în aplicarea sancțiunii rezoluțiunii este înlăturat în totalitate întrucât sancțiunea desființării este efectul direct al neexecutării obligației debitorului. De aceea, a fost înlăturată critica referitoare la necesitatea intervenției instanței, singura care ar fi putut aprecia asupra efectelor pactului comisoriu.
Referitor la momentul în care are loc desființarea contractului în cuprinsul căruia este inserat un pact comisoriu de gr. IV, s-a apreciat că aceasta nu se produce doar ca efect al unei împrejurări obiective ( neexecutarea obligațiilor unei părți) dar și ca efect al manifestării voinței creditorului de a face efectivă sancțiunea.
Susținerea apelantei potrivit căreia manifestarea de voință a creditorului ar fi avut loc după împlinirea termenului de prescripție a fost înlăturată ca neîntemeiată întrucât, pe de o parte, termenul de 3 ani nu își găsește aplicare, el fiind cuprins într-o reglementare ulterioară încheierii contractului și fără putere retroactivă ( Decr. nr. 167/1958), iar pe de altă parte, reglementarea din Codul civil stabilește un termen de prescripție pentru toate acțiunile reale și personale de 30 de ani ( art. 1890 Cod civil), iar nu de 10 ani cum s-a pretins.
S-a mai constatat că manifestarea de voință a creditorului de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii a avut loc în anul 1956 prin emiterea deciziei nr. 264, anterior împlinirii termenului de prescripție. Cu referire la această decizie, s-a apreciat că ea nu reprezintă un act abuziv de naționalizare cum s-a pretins, ci doar manifestarea de voință a creditorului de a da eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, în condițiile în care, dată fiind de plin drept, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătorului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, care a adus următoarele critici de nelegalitate:
Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i înțelesul vădit neîndoielnic ( art. 304 pct. 8 Cod pr. civilă), cu referire în concret la pactul comisoriu inserat în contract.
În legătură cu acest aspect, s-a arătat că obligația de a construi un imobil de locuit a fost contractată pur și simplu, fără stipularea unui termen de executare. Ori, față de caracterul acestei obligații care prin natura ei presupune un termen, rezultă că cerința de valabilitate a obiectului actului juridic - potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil - nu este îndeplinită, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute a obligației de a construi.
În plus, instanța a reținut greșit că manifestarea de voință în sensul invocării pactului comisoriu ar fi intervenit în anul 1956, prin decizia nr. 264 de preluare prin rechiziționare a imobilului.
In realitate se face confuzie între manifestarea voinței creditorului de a opera pactul comisoriu și manifestarea voinței exprimată prin emiterea deciziei nr. 264/1956, din conținutul căreia rezultă fără echivoc că în fapt, manifestarea de voință a fost în sensul rechiziționării bunului, fără nicio legătură cu efectele contractului.
Interpretarea instanței este eronată și în legătură cu aprecierea asupra rolului acesteia în situația pactului comisoriu, ipoteză în care chiar dacă nu se pronunță, trebuie să constate dacă convențională a intervenit.
Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii ( art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă) respectiv, a disp. Legii nr. 10/2001 și a modalității în care s-a apreciat incidența art. 1890 Cod civil. Întrucât titlul autorului recurentei nu a fost desființat, rezultă că prin decizia atacată a fost aplicat greșit art. 2 al.1 lit. g din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind preluat abuziv de către stat prin rechizitoriu. Cu referire la aplicabilitatea art. 1890 cod civil s-a susținut că nu este verificată premisa incidenței textului, deoarece nu există nicio manifestare de voință neîndoielnică exprimată în sensul operării pactului comisoriu.
Soluționând pe fond recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia nr. 3829 din 11.06.2008, prin care a admis recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civile nr. 228/C din 20.06.2007 pronunțată de Curtea de APEL CONSTANȚA - secția civilă, pe care a casat-o și a trimis-o spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în cauză nu au fost lămurite împrejurările de fapt care erau determinante în soluționarea pricinii, respectiv temeiul trecerii bunului la stat, în funcție de care să se aprecieze dacă există sau nu caracterul abuziv al preluării.
La reluarea judecății, instanța va suplimenta probatoriul pentru a stabili următoarele:
- dacă terenul în litigiu a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare a intrat sub incidența deciziei nr. 22043 din 24.10.1958 a fostului S Popular C;
- depunerea la dosar a Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 738 din 28.04.1956 în baza căreia a fost adoptată decizia nr. 264 din 26.05.1956;
- depunerea la dosar a deciziilor fostului Consiliu Comunal al Municipiului C din data de 30.03.1931, 18.03.1935 și 17.03.1935.
Rejudecând cauza instanța reține următoarele:
Reclamanta a dedus judecății încălcarea dreptului său de proprietate asupra unui teren situat în C, str. - - fără nr. în suprafață de 468. reprezentând lotul 12, careul 481 din planul parcelar al municipiului C, solicitând recunoașterea și respectarea acestui drept.
Reclamanta s-a legitimat ca succesor al defunctului, care a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 1410 din 27.01.1935 la Grefa ribunalului Constanța, dreptul de proprietate asupra terenului mai sus menționat.
Actul de vânzare-cumpărare din 1936 fost încheiat de autorul reclamantei în calitate de cumpărător și Primăria C în calitate de vânzător în virtutea deciziilor din 30.03.1931, 18.03.1935, 17.05.05.1935, în care se stipula că " terenul se vinde cu condiția expresă ca dobânditorul să construiască o casă de locuit, după planurile aprobate de Administrația Municipală prin serviciul respectiv. Prețul acestei vânzări este de 14440 lei și se va plăti în 20 de rate anuale. Plata se va face în fiecare an la 27 februarie care corespunde cu data autentificării prezentului act. Cumpărătorul este obligat să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare.
Nerespectarea vreunei obligații luată de dl. cumpărător prin acest act atrage rezilierea deplin drept a prezentei vânzări și Municipiul C învestind prezentul act cu formulă executorie, conform art. 20 din legea autentificării actelor, fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci deplin drept va intra în posesiunea terenului vândut, fără nicio altă formalitate, putând dispune de el cum va voi."
Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamantei, care conține clauza conform căreia vânzarea se desființează " fără somație, judecată și fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător", în cazul în care partea nu își îndeplinește obligația de a construi în termen de patru ani (ulterior șase) este, după termenii folosiți un pact comisoriu de gr. IV, care are drept efect desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a fost expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.
În prezența unui asemenea pact, rolul instanței de judecată sub aspectul aplicării sancțiunii rezoluțiunii este înlăturat în totalitate. operează de drept, fără a fi necesară intervenția instanței, sancțiunea desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligației debitorului.
De aceea, se reține că nu era necesară intervenția instanței pentru a pronunța contractului pentru că, prin voința părților, s-a renunțat cu anticipație la caracterul judiciar al rezoluțiunii, iar în măsura în care ar fi fost sesizată, instanța nu poate aprecia asupra oportunității pronunțării rezoluțiunii, ci doar va constata că contractului a avut loc de prin drept.
În privința momentului în care are loc desființarea contractului în cuprinsul căruia a fost inserat un pact comisoriu expres de gr. IV, aceasta nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective - neexecutarea obligațiilor unei părți - dar și ca efect al manifestării voinței creditorului de a face efectivă această sancțiune.
Manifestarea de voință a creditorului, de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii, a fost exprimată în 1956 prin decizia nr. 264.
Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naționalizare și de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către stat, cum greșit susține reclamanta, ci reprezintă doar manifestarea de voință a creditoarei Primăria C de a da eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătorului.
Până la momentul emiterii deciziei nr. 264/1956, prin care creditoarea și-a manifestat expres și neîndoielnic voința de a da eficiență pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligația ori putea face dovada că, deși a încercat să își execute obligația, a fost împiedicat de creditor ori de o cauză de forță majoră.
Dacă pentru perioada războiului ( 1941 - 1945) se reține că neexecutarea construcției nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forță majoră să își îndeplinească obligațiile asumate prin contract, această cauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligației de a construi nu mai subzistă în perioada următoare, până la apariția deciziei 264/1956 prin care vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de gr. IV. Ori în cauză se reține, că reclamanta nu a făcut dovada că autorul ei a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat sau, că în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de construcție, i s-au respins cererile.
Instanța în baza art. 315 (1) Cod pr. civilă conformându-se dispozițiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia mai sus menționată, a solicitat Municipiului C să depună următoarele acte: Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 738 din 28.04.1956, care reprezintă baza în adoptarea deciziei nr. 264/1956, precum și deciziile fostului Consiliu Comunal al Municipiului C din 30.03.1931, 18.03.1935 și 17.05.1935, toate în vederea stabilirii regimului juridic aplicabil terenului în litigiu.
Din adresa înaintată către Municipiul C, rezultă că nu deține documentele solicitate.
Toate cele menționate mai sus demonstrează că imobilul nu a fost preluat abuziv, în speță nefiind incidentă Legea 10/2001.
Cu privire la termenul de prescripție de 10 ani aplicabil dreptului material la acțiune prin exercitarea căruia se declanșează acțiunea în rezoluțiune sau reziliere, instanța reține:
Calculul termenului de prescripție până la care creditorul obligației poate să ceară sau executarea obligației sau să invoce convențională curge de la același moment, al nașterii raportului juridic obligațional în sarcina debitorului, respectiv momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acesta fiind momentul nașterii obligației și al exigibilității creanței.
Cu privire la termenul de prescripție aplicabil în speță, reclamanta apelantă a invocat inițial termenul de 3 ani reglementat prin Decretul nr. 167/1958 (fila 102 fond), pentru ca în apel să invoce termenul de 10 ani, prevăzut în Codul civil. Instanța reține însă că termenul de prescripție de 3 ani până la care, în opinia contestatoarei, creditorul trebuia să ceară să se constate contractului, este aplicabil numai în cazul rezoluțiunii judiciare.
Atunci când prin contract s-a stabilit o rezoluțiune convențională, care se produce de drept, fără intervenția instanței, ci numai prin manifestarea voinței creditorului exprimată neîndoielnic, termenul de prescripție de 3 ani nu este aplicabil. Acest termen, reglementat prin Decretul nr.167 din 10 aprilie 1958, nu este aplicabil contractului încheiat în anul 1936, întrucât până la data apariției acestui act normativ, debitorul se putea apăra doar prin invocarea prescripției achizitive. În acest sens, art.1890 Cod civil, prevedea: "Toate acțiunile, atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a definit un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință".
În concluzie, se reține că termenul de prescripție aplicabil obligațiilor născute în temeiul contractului din 1936 era prevăzut de art.1890 Cod civil, termenul fiind de 30 de ani și nu se aplică termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958, act normativ care a intrat în vigoare la 15 iulie 1960 (Buletinul Oficial nr.11 din 15.07.1960), acesta neavând dispoziții care să permită aplicarea lui retroactivă.
Manifestarea de voință a creditorului, de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii, fost exprimată în 1956, prin Decizia nr.264, anterior împlinirii termenului de prescripție.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod pr. civilă, apelul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul civil declarat de apelanta reclamantă, domiciliată în B,-, sect. 5, în contradictoriu cu intimatul pârât MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în C,-, împotriva sentinței civile nr. 418 din 19.02.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța - secția civilă - - ( nr. format vechi 3883/2006), ca nefondat.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 15 decembrie 2008.
Președinte, Judecător,
- - Grefier, - -
- -
Jud.fond
Red.dec.jud.
23.01.2009
Dact.gref.
4 ex./5.02.2009.
Președinte:Eleonora SpiridonJudecători:Eleonora Spiridon, Vanghelița Tase
