Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 111/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE-
DOSAR NR-
DECIZIA NR.111
Ședința publică din data de 25 mai 2009
PREȘEDINTE: Andra Corina Botez
JUDECĂTOR 2: Veronica Grozescu
Grefier - - -
Ministerul Publica fost reprezentat de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de reclamantul, domiciliat în com., sat, nr.112, jud.P, împotriva sentinței civile nr.165/20.01.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în B, sector 5,-.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns apelantul-reclamant reprezentat de avocat din Baroul d e Avocați P, potrivit împuternicirii avocațiale nr.38 /10.03.2009, lipsind intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Avocat pentru apelantul-reclamant depune la dosar o completare a motivelor de apel însoțită xerocopia biletului de liberare nr.1058/08.02.1994 emis de Penitenciarul Mărgineni pe numele reclamantului și copia xerox a dosarului nr.43/1993 al Tribunalului Buzău.
La solicitarea instanței întemeiată pe disp.art.129 alin.4 Cod pr.civilă ce reglementează rolul activ al instanței, avocat precizează că nota de ședință intitulată "completare motive de apel" nu conține motive noi de apel, ci reprezintă o dezvoltare a celor formulate la punctele 1-8 din cererea de apel aflată la filele 4-5 dosar.
Reprezentantul Parchetului și apărătorul ales al apelantului-reclamant având pe rând cuvântul, arată că alte cereri nu mai au de formulat și solicită cuvântul în dezbateri.
Curtea ia act de declarațiile reprezentantului Parchetului și apărătorului ales al apelantului - reclamant, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat având cuvântul pentru apelantul-reclamant, arată că în mod greșit a reținut instanța de fond că nu au incidența în cauză disp.art.504 Cod pr.penală, având în vedere aspectul că acestea au caracter orientativ, cum de altfel cum se reține și în decizia nr.45/1998 a Curții Constituționale.
Deasemenea, învederează că la pronunțarea soluției tribunalul nu a avut în vedere nici dispozițiile deciziei nr.619/19.12.1995 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, care stabilea cadrul juridic al desfășurării procesului, menit să verifice existența sau inexistența elementelor constitutive ale infracțiunii de ultraj.
Precizează că instanța nu s-a pronunțat nici asupra aspectului potrivit căruia arestarea apelantului a fost sau nu legală ci s-a rezumat să rețină faptul că simpla prescripție a faptei nu îl îndreptățește pe acesta la solicitarea despăgubirilor pentru suferința produsă prin arestarea sa preventivă, în condițiile în care nu săvârșise fapta pentru care era cercetat.
Consideră că prescripția faptei s-a datorat în mod exclusiv instanței de judecată care nu a repus cauza pe rol, motiv pentru care solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței nr.165/20.01.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova și pe fond admiterea cererii așa cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul parchetului având cuvântul, pune concluzii de respingere ca nefondat a apelului și de menținere ca legală și temeinică a sentinței pronunțată de instanța de fond.
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr-, reclamantul a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 lei, prejudiciu cauzat ca urmare a arestării sale pe nedrept, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea cererii sale reclamantul a arătat că, prin sentința civilă nr. 1087/07.05.1993 pronunțată de Judecătoria Ploieștia fost condamnat la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 239 alin. 2 Cod penal, iar împotriva acestei sentințe a declarat apel (ce a fost soluționat de Tribunalul Buzău ca urmare a admiterii cererii de-/1993) apel respins prin decizia nr. 262 din 04.05. 1995.
Ulterior, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 619/19.12.1995 a admis recursul și a casat ambele hotărâri, cauza fiind trimisă spre rejudecare motivat de faptul că decizia Tribunalului Buzăua fost dată cu nerespectarea dispozițiilor procedurale ce reglementează desfășurarea procesului penal.
În continuare reclamantul a învederat că în perioada 12.04.1993-08.02.1994 a fost arestat preventiv situație în care starea sa de sănătate impunea un tratament de specialitate ce nu putea fi efectuat în rețeaua sanitară a penitenciarelor și care a determinat o agravare iremediabilă a afecțiunilor de care suferea.
A precizat reclamantul că afecțiunile netratate în perioada cât a fost arestat au condus la pierderea capacității sale de muncă, el totodată neputând să se angajeze datorită faptului că în cazierul său judiciar era trecută ca fiind începută urmărirea penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 239 Cod penal.
Reclamantul a menționat că, nu se poate reține că simpla prescripție a faptei nu îl îndreptățește să solicite despăgubiri pentru suferința produsă prin arestarea sa preventivă în situația în care nu săvârșise fapta pentru care era cercetat - prescripția faptei fiind datorată de altfel instanței de judecată care nu a repus cauza pe rol.
Paratul Statul R reprezentat in instanța prin Ministerul Economiei si Finanțelor si, respectiv DGFP P, a formulat întâmpinare in temeiul art.115 pr.civ. prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii si cea a prescripției dreptului material la acțiune.
Referitor la excepția inadmisibilității pârâtul a susținut ca acțiunea reclamantului nu se întemeiază pe vreun text legal, iar în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a menționat ca acțiunea întemeiata pe art.504 pr.pen. poate fi introdusa in termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârilor instanței de judecata prevăzute in respectivul articol si, indiferent de hotărârea judecătoreasca pe care reclamantul o considera ca fiind punctul de plecare a demersului său judiciar, respectiv decizia penala nr.483/09.12.2004 a Tribunalului Buzău pronunțata in dosarul nr.1417/2004 sau decizia nr.619/19.12.1995 a Curții de Apel din dosarul nr.3226/1995, acțiunea apare evident ca fiind prescrisa, urmând sa fie respinsa ca atare.
Prin sentința civilă nr.165 din 20 ianuarie 2009 Tribunalul Prahovaa respins excepțiile invocate și totodată a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Pentru a dispune astfel instanța a reținut referitor la excepția inadmisibilității acțiunii că se impune respingerea acesteia întrucât a hotărî in sens contrar, ar determina îngrădirea dreptului reclamantului privind accesul liber la justiție astfel cum prevăd disp.art.21 din Constituția României, iar în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a stabilit că în condițiile în care reclamantul a făcut dovada cu actele medicale depuse la dosar ca a fost in imposibilitate de efectuare a demersului său judiciar din cauza bolilor de care suferă o atare situație reprezintă un caz de forța majora care l-a împiedicat pe acesta sa introducă acțiunea întemeiata pe disp.art.504 pr.pen, fiind astfel incidente dispozițiile art.13 din Decretul nr.167/1958.
Referitor la fondul cauzei, tribunalul a retinut că prin sentința penala nr.1087/07.05.1993 a Judecătoriei Ploiești pronunțata in dosarul nr.5143/1993, reclamantul a fost condamnat la 2 ani si 6 luni închisoare in baza disp.art.239 al.2 din pen. întrucât la data de 23.06.1992, a exercitat acte de violenta asupra unei persoane căreia i-a cauzat leziuni ce au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale.
Prin decizia penala nr.262/04.05.1995 a Tribunalului Buzăus -a admis apelul Parchetului de pe langa Judecătoria Ploiești, s-a desființat in parte latura penala sentinței, deducându-se din durata pedepsei timpul reținerii si arestării preventive de la 12.04.1993 - 08.02.1994, în timp ce apelul declarat de reclamantul din cauza de față a fost respins ca nefondat.
Ulterior Curtea de Apel Ploiești, a admis recursul declarat de prin decizia penala nr.619/19.12.1995, a casat decizia penala nr.262/1993 a Tribunalului Buzău si a trimis cauza la același tribunal pentru rejudecarea apelului, in sensul rezolvării fondului pricinii, respectiv pentru a stabili existența infracțiunii de ultraj prevăzute de art.239 al.2 pen. si vinovăția inculpatului.
Cauza a fost înregistrata la Tribunalul Buzău sub nr.1417/15.10.2004, iar prin decizia penala nr.483/09.12.2004 pronunțata de această instanță în dosarul sus-menționat, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe langa Judecătoria Ploiești si inculpatul ( care in cauza de față are calitatea de reclamant), s-a desființat sentința apelata si in baza art.11 pct.2 lit.b rap.la art.10 lit.f pr.pen. a încetat procesul penal pentru infracțiunea prev. de art.239 al.2 pen. combinat cu art.2 din DL nr.41/1990, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.
Prin raportare la dispozițiile art. 504 Cod Procedură Penală tribunalul a constatat ca in cazul reclamantului, nu a intervenit o hotărâre definitiva de achitare sau încetare a procesului penal pentru cauza prev. în art.10 alin.1 lit. si nicio hotărâre de revocare a măsurii privative de libertate pentru a se putea dispune repararea pagubei cauzate acestuia, nu exista o ordonanța a procurorului de revocare a măsurii privative de libertate, de scoatere de sub urmărire penala sau încetarea urmăririi penale pentru cazul prevăzut in art.10 al.1 lit.
Având în vedere că disp.art.504 alin. ultim pr.pen. astfel cum au fost modificate si completate prin Legea nr.281/2003 sunt aplicabile numai in situația in care persoana a fost privata de libertate, după ce a intervenit prescripția răspunderii penale, iar in ceea ce-l privește pe reclamant a intervenit o atare cauză care înlătură răspunderea penală după ce acesta a fost privat de libertate, iar nu anterior, pentru a fi aplicabil disp.art.504 alin. ultim pr.pen. astfel cum a fost modificat prin legea nr. 281/2003, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiata.
Împotriva sentinței mai sus menționate a declarat apel reclamantul, învederând că în mod greșit s-a reținut că nu ar fi aplicabile în speță prevederile art. 504 Cod proc. penală, fără a se avea în vedere dispozițiile deciziei nr. 619/19.12.1995 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, unde se stabilea cadrul juridic de desfășurare a procesului și se dispunea verificarea motivului principal al existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii de ultraj.
A învederat apelantul că, în motivarea sentinței instanța de fond a făcut o enumerare a situațiilor strict reglementate de art. 504 Cod proc.penală, fără a studia pe fond cauza, pentru a stabili dacă arestarea sa a fost sau nu legală și totodată nu a avut în vedere că starea lui de sănătate s-a deteriorat pe perioada cât a fost arestat preventiv, motiv pentru care s-a dispus de altfel și revocarea mandatului de arestare.
În continuare, precizează apelantul că instanța nu s-a pronunțat asupra aspectului dacă, în perioada respectivă arestarea sa a fost sau nu legală nu a avut în vedere că dosarul penal a fost strămutat la Tribunalul Buzău datorită publicității negative efectuată de către poliție și parchet și în mod eronat s-a reținut că simpla prescripție a faptei nu îl îndreptățește să solicite despăgubiri pentru suferința produsă prin arestarea sa preventivă, în situația în care nu săvârșise fapta pentru care era cercetat.
Ulterior, la data de 25.05.2009, s-a depus de către reclamant o completare a motivelor de apel, cu privire la care apărătorul acestuia a învederat că reprezintă de fapt o dezvoltare a criticilor formulate prin cererea de apel introductivă.
În cuprinsul acestei cereri s-a menționat că art. 504 Cod proc.penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, nu face distincție în privința momentului în care intervine prescripția, situație în care instanța a interpretat greșit prevederile acestui text, nu a avut în vedere practica judiciară și nici situația reală existentă în dosar, referitor la vinovăție și existența faptei, nu a verificat legalitatea mandatului de arestare și nu a reținut că deși la 1.02.1994 s-a dispus revocarea acestui mandat, încheierea a fost pusă în executare cu întârziere, respectiv pe 8.02.1994.
A învederat apelantul că, instanța nu a sesizat faptul că dosarul a fost "fabricat", nu a reținut aspectul privind starea sa de sănătate care s-a deteriorat datorită arestării acestuia și a făcut o aplicare greșită a legislației în vigoare.
Pe cale de consecință s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, iar pe fond admitere acțiunii astfel cum a fost formulată.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului precum și a dispozițiilor legale care au incidență în soluționarea cauzei,Curtea reține următoarele:
Principala nemulțumire a apelantului exprimată prin calea de atac promovată vizează (în opinia sa), împrejurarea că Tribunalul Prahova fără a avea în vedere înscrisurile administrate, practica judiciară în materie și făcând o aplicare greșită a prevederilor art. 504 Cod proc.penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, a respins în mod nelegal acțiunea cu care învestise instanța.
Prin art. 504-507 Cod proc.penală este reglementată procedura specială prin care persoana față de care s-a făcut actul de justiție cu încălcarea legii, poate cere statului să-i repare prejudiciul material ori daunele morale suferite.
Ulterior, prin Legea nr. 281/2003 conținutul acestor texte a fost îmbogățit în sensul sporirii garanțiilor oferite de principiile fundamentale care guvernează desfășurarea procesului penal.
Astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor textelor de lege menționate anterior, desfășurarea procedurii de recuperare a pagubelor poate interveni în ipoteza în care față de o persoană condamnată definitiv s-a dispus, în urma rejudecării, o hotărâre definitivă de achitare sau în situația în care persoana dovedește că a fost privată sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
În acest ultim caz, care este invocat și în speța de față de către apelant, privarea ori restrângerea libertății în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cazurile prevăzute în art.10 alin.1 lit.j ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prev.în art. 10 alin.1 lit.
În alin.3 al art. 504 Cod proc.penală s-a statuat că are drept la repararea pagubei și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
În prezenta cauză se reține că reclamantul a fost arestat în perioada 12.04.1993-8.02 1994, pe parcursul derulării procesului penal pe rolul instanțelor judecătorești având ca obiect săvârșirea infracțiunii de ultraj, iar ulterior prin decizia penală nr. 483/2004 pronunțată de Tribunalul Buzăus -a dispus încetarea procesului penal în baza art.11 pct.2 lit.b rap. la art.10 lit.f Cod Procedură Penală combinat cu art.2 din nr.41/1990 întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.
Deși se susține de către apelant că instanța a interpretat greșit dispozițiile legale întrucât art. 504 Cod proc.penală nu face distincție între momentul în care intervine prescripția, apărările sale sub acest aspect urmează a fi înlăturate, câtă vreme așa cum s-a expus anterior alin.3 al textului de lege incident statuează posibilitatea acestei reparări pentru situația în care privarea de libertate a persoanei s-a realizat după ce a intervenit prescripția faptei, iar în speță situația este inversă, în sensul că arestarea reclamantului s-a realizat înainte de a se constata de către instanță că a intervenit prescripția.
Pe de altă parte, nelegalitatea măsurii de privare de libertate a reclamantului trebuia stabilită în una din modalitățile prevăzute de alin.2 al art.504 Cod proc.penală, astfel cum au fost ele prezentate anterior, de către organele de urmărire penală sau instanța penală, urmând ca ulterior instanța învestită cu soluționarea acțiunii în despăgubiri, respectiv Tribunalul Prahova să poată proceda la judecarea acesteia, cu respectarea dispozițiilor legale în materie.
Cert este că, instanța civilă nu este în măsură să verifice ( așa cum susține apelantul ) aspectele vizând vinovăția sau nevinovăția acestuia, existența faptei sau "fabricarea" dosarului la adresa lui, ci aceasta are rolul de a concluziona în funcție de specificul raportului juridic dedus judecății dacă reclamantul se încadrează în vreuna din situațiile reglementate de art. 504 Cod proc.penală, care îndreptățește victima unei erori judiciare la reparații.
Dând eficiență pe deplin disp.art. 129 alin.4 Cod proc.civilă (care reglementează rolul activ al instanței) și respectând totodată principiul disponibilității este evident că Tribunalul Prahovaa procedat la o soluționare legală a cererii de chemare în judecată, în sensul respingerii ei, aplicând corect prevederile art. 504 Cod proc.penală la specificul prezentei spețe, fiind lipsite de relevanță în acest context susținerile apelantului că nu s-a avut în vedere practica judiciară în materie, în condițiile în care, în sistemul nostru de drept, practica nu constituie izvor de drept.
În acest context, în raport de considerentele expuse anterior, Curtea apreciază că apelul formulat este nefondat, motiv pentru care îl va respinge în baza art. 296 Cod proc.civilă, menținând ca legală sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul, domiciliat în com., sat, nr.112, jud.P, împotriva
sentinței civile nr.165/20.01.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în B, sector 5,-.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi, 25 mai 2009.
Președinte, Judecător,
--- - - -
Grefier,
- -
Red.VG
Tehnored.CC
4 ex./16.06.2009
nr- Tribunalul Prahova
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr. 3120/2006
Președinte:Andra Corina BotezJudecători:Andra Corina Botez, Veronica Grozescu
