Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1127/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1127/
Ședința publică din 19 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Cristian Pup
JUDECĂTOR 2: Trandafir Purcărița
JUDECĂTOR 3: Lucian Lăpădat
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, și împotriva deciziei civile nr.262/2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâtul intimat Municipiul A prin Primar, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat în substituire avocat, lipsă fiind pârâtul intimat.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind formulate alte cereri și probe de administrat instanța acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamanților recurenți avocat solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea fondului în temeiul disp.art. 312 alin.5 Cod procedură civilă.
A,
În deliberare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.262/29.05.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada respins apelul declarat de reclamanții, și împotriva sentinței civile nr.1532/23.02.2009 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul cu același număr.
Prin această decizie, tribunalul a confirmat soluția primei instanțe, care a respins acțiunea în revendicare imobiliară de drept comun formulată de către reclamanții împotriva pârâtului Primarul mun. A, cu privire la retrocedarea imobilului situat în A,-, jud.A, reprezentând teren intravilan liber de construcții, înscris în CF 1642 A, nr.top.2107/b, cauza fiind soluționată ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul local și Primarul Mun.A, în reprezentarea Statului Român.
Judecătoria reținut în primă instanță că potrivit extrasului CF 1642Arad, nr.top.2107/b, imobilul în litigiu, situat în A,-, reprezentat de teren intravilan neconstruit de 1.098 mp a fost trecut în proprietatea Statului în baza Decretului de expropriere nr.244/1988 al fostului Consiliu de Stat al, anterior exproprierii, proprietari tabulari ai imobilului fiind reclamanta și soțul, în prezent decedați.
Din concluziile raportului de expertiză judiciară efectuat în cauză s-a observat că topograficul Cf 2107/b, din punct de vedere cadastral este echivalentul topograficului de cadastru 1200, conform anexelor C1 și C2, iar din punct de vedere al suprafețelor există o diferență în limitele toleranțelor, top. CF 2107/b fiind de 1.098 mp, în timp ce top.cad. 1200/2 este de 1.120 mp, rezultând o diferență în plus de 22 mp, potrivit măsurătorilor cadastrale. Terenul cu nr.top. CF 2107/b este inclus faptic pe terenul ocupat de blocul în construcție, reprezentat grafic de poligonul, care are suprafața de 1.572 mp, conform anexei C1, astfel că terenul nu este pentru a fi retrocedat.
În aceste condiții, s-a administrat și o expertiză evaluatoare a terenului, rezultând că valoarea de piață a acestuia este de 466.650 lei, respectiv 109.900 EURO.
După administrarea tuturor acestor probe, prima instanță a procedat la analizarea lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul A, prin Primar și Consiliul local, reținându-se că exproprierea produce efecte juridice în planul drepturilor reale, astfel că încetează dreptul de proprietate privată și se naște dreptul de proprietate publică asupra bunului imobil expropriat. Dreptul de proprietate privată asupra bunului se stinge, iar în același moment se naște dreptul de proprietate publică asupra aceluiași bun, cele două efecte juridice fiind generate de o cauză comună - exproprierea.
În speță, conform mențiunilor din CF 1642 A, nr.top.2107/b, sub B 14, imobilul a fost înscris cu titlu de expropriere în favoarea Statului Român, astfel că face parte din domeniul public al Statului și raportat la precizarea de acțiune a reclamanților, care au cerut despăgubiri pentru imobilul expropriat și renunțând la judecată față de Statul Român, în cauză se pune problema stabilirii părții chemate în judecată în calitate de pârât, și astfel, identificarea calității procesuale pasive, în ipoteza stabilirii unei identități între cel chemat în judecată și cel posibil de a fi obligat în raportul juridic dedus judecății.
Reclamanții au apreciat, prin precizarea de acțiune și prin renunțarea la judecată, că o astfel de calitate procesuală pasivă o are Municipiul A, astfel că în cazul admiterii acțiunii, acesta ar putea fi obligat să plătească cuantumul despăgubirilor, în baza 215/2001.
În speță, imobilul fiind expropriat în baza Decretului nr.244/1988, chiar dacă reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile dfeptului comun, respectiv art.480 civ. iar apoi în ceea ce privește precizarea de acțiune ca fiind o acțiune în despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile 215/2001, speța nu poate fi totuși soluționată făcându-se abstracție de disp.art.1 și 11 din 10/2001, coroborat cu prevederile Titlului VII din 247/2005.
Aceste dispoziții legale, apreciate a fi incidente în materie de către judecătorie, fac referire la sursele de finanțare a acordării despăgubirilor în numerar și se asigură, până la listarea la bursă a Fondului Proprietatea, din dividendele aferente acțiunilor deținute de stat la acest Fond și în completare, de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Finanțelor Publice.
Mai apoi, judecătoria a reprodus textele art.1, 14, 14/1 și 14/2 din 247/2005 și a reținut că în cauză calitatea procesuală pasivă o poate avea doar Ministerul Finanțelor Publice și nu primarul împreună cu Consiliul local al mun. A, motiv pentru care a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale pasive a acestora din urmă, în reprezentarea Statului Român.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, care au susținut că instanța de fond a ignorat disp.art.132 alin.2 pr.civ. arătând că aceasta a făcut confuzie între instituțiile statului responsabile întrucât a apreciat că în urma exproprierii, bunul ar fi trecut în proprietatea publică, în timp ce în realitate, terenul expropriat a trecut din proprietatea privată a antecesorilor reclamanților în proprietatea privată a Statului, respectiv a municipiului
Intimatul municipiul A, prin Primar și Consiliul local, nu au depus întâmpinare.
Tribunalul a apreciat că apelul reclamanților nu este întemeiat și a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a municipiului A, reprezentat prin Primar a fost invocată de către pârât prin notele de ședință de la fila 23 - dosar fond. iar judecătoria a aplicat prev. art.137 pr.civ. și s-a pronunțat asupra unei excepții de fond, care face de prisos cercetarea fondului cauzei.
În aceeași ordine de idei, s-a mai reținut că doar în măsura în care prima instanță ar fi invocat din oficiu această excepție, numai atunci ar fi fost obligată să o pună în discuția părților, pentru a da posibilitatea apelanților de a-și formula apărarea în cauză, pentru a nu încălca principiile contradictorialității și a dreptului la apărare.
În plus, în considerentele de fapt ale sentinței, prima instanță s-a raportat la precizarea de acțiune a reclamanților, având ca obiect despăgubiri, astfel că nu subzistă nici motivul de apel privind nerespectarea disp.art.132 alin.2 pr.civ.
S-a mai reținut și că apelanții, în susținerea calității procesuale pasive a pârâtului, au invocat prev. art.19 și 67 din 215/2001, însă analiza acestor texte, coroborată cu cele ale art.21 alin.1 și art.38 din aceeași lege relevă că toate comunele, orașele și municipiile sunt persoane juridice de drept public, care au patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină, iar autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia administrativă în comune ș orașe sunt consiliile locale, comunale, orășenești și municipale - ca autorități deliberative și primarii ca autorități executive, consiliile menționate având printre alte atribuții și cele de administrare a domeniului public și privat al localităților.
Instanța de apel a mai reținut că imobilul din litigiu a fost expropriat în baza Decretului de expropriere nr.244/1998, astfel că se poate subsuma prev. art.2 lit.c din 10/2001, fiind o preluare abuzivă. Din acest punct de vedere, prima instanță s-a raportat la dispozițiile 10/2001, modificată și completată de 247/2005, prin care s-a stabilit regimul plății și despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv și care reglementează totodată sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor, pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură și astfel, judecătoria a apreciat corect că, față de dispozițiile legale analizate, pârâtul municipiul A, reprezentată prin Primar nu are calitate procesuală pasivă întrucât aceasta ar fi presupus existența unei identități între persoana pârâtă și cel obligat în cadrul raportului juridic dedus judecății.
Tribunalul a mai adăugat că din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză rezultă că scopul exproprierii a fost realizat, pe teren construindu-se un bloc de locuințe, astfel că în prezent imobilul nu se mai află în patrimoniul intimatului-pârât și acesta nu poate fi obligat în nume propriu la plata despăgubirilor, acesta putând fi chemat în judecată doar în cadrul strict reglementat de 10/2001. Imobilul a fost expropriat de Statul Român, iar potrivit art.25 din 31/1954, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații și participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, în afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Prin urmare, în speță, calitate procesuală pasivă în cauză are Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, însă apelanții au renunțat la judecată față de acest pârât.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanții, și, care a fost motivat în drept cu disp.art.304 pct.7 și 9.pr.civ. și prin modul de susținere a motivelor de recurs, în mod implicit a fost indicat și motivul de casare prev. de art.304 pct.5 pr.civ. câtă vreme litigiul a fost soluționat pe o excepție și nu pe fondul cauzei.
Recurenții au susținut că primele două instanțe au reținut greșit lipsa calității procesuale pasive a pârâtului municipiul A, prin Primar, câtă vreme imobilul revendicat, care a fost expropriat a trecut în domeniul privat și nu cel public al municipiului, neexistând nicio dovadă din partea intimaților că s-ar fi îndeplinit procedurile prevăzute de 213/1998 pentru trecerea terenului în proprietate publică.
În aceeași ordine de idei, recurenții au susținut că aceste aspecte nici măcar nu au fost puse în discuție, în cadrul vreunei ședințe publice, încălcându-se astfel principiul contradictorialității și mai mult, această excepție s-a admis după mai bine de doi ani de judecată de fond, administrându-se un probatoriu amplu, inclusiv două expertize tehnice judiciare costisitoare și astfel, s-a creat aparența pentru reclamanți că cererea lor va fi soluționată pe fond.
În sfârșit, recurenții au arătat că potrivit art.132 pr.civ. aceștia și-au precizat și nu modificat acțiunea, arătând doar că dacă se va fi determinat fără echivoc că imobilul expropriat nu poate fi restituit total sau parțial în natură, atunci acesta cer valoare obiectului pierdut (imposibil de restituit), potrivit art.132 alin.2 pct.3 pr.civ.
Intimații, deși legal citați, nu au formulat întâmpinare.
Curtea, analizând recursul reclamanților, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.299 și urm. pr.civ. rap.la art.312 pr.civ. și la art.304 pct.5 pr.civ. coroborat cu prev. art.304 pct.7 și 9.pr.civ.va constata că acesta este întemeiat.
În acest sens, curtea va constata în primul rând că primele două instanțe au interpretat și aplicat eronat disp.art.137 pr.civ. care statuează imperativ că instanța de judecată are obligația să se pronunțe cu prioritate asupra excepțiilor de fond și de procedură, către ar face de prisos, în tot sau în parte, cercetarea cauzei în fond, evitându-se astfel un consum nejustificat de timp și totodată, se evită creșterea costurilor unui litigiu, atât pentru părți, cât și pentru puterea judecătorească.
Or, în cauza, acțiunea reclamanților s-a înregistrat în primă instanță la data de 20.09.2006, iar soluția primei instanțe s-a pronunțat la 23.02.2009, la mai bine de 2 ani și J de la debutul procedurilor, interval în care prima instanță a încuviințat și administrat probe în mod extensiv, unele dintre ele costisitoare și consumatoare de timp (expertiză topo și expertiză de evaluare), creând în același timp aparența unei speranțe legitime pentru reclamanți, că aceștia vor beneficia de o judecare a fondului pricinii lor (în accepțiunea jurisprudenței consolidate a CEDO în interpretarea art.6 al Convenției), dar după doi ani s-a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, în patrimoniul căruia s-a efectuat exproprierea.
În același timp și legat de aceleași argumente, curtea va constata că, pe lângă cei doi ani și J cât a durat soluționarea cauzei în primă instanță și în apel, se mai adaugă mi bine de 20 de ani de când reclamanții au fost deposedați de bunul lor, fără a primi o justă compensație, astfel că în cauză sunt incidente și considerații în raport cu art.480 civ. asociate cu norma de protecție prev.de art.1 al Primului Protocol Adițional la,Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva căruia, în speță, se aplică jurisprudența Curții de la Starsbourg în cauzele, și Pădura vs. România, alături de -mutatis mutandis- cauza Viașu vs. România, unde s-a statuat că "în conformitate cu jurisprudența sa, CEDO reamintește că un reclamant nu poate susține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție decât în măsura în care deciziile pe care le contestă se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (a se vedea împotriva Franței [MC], nr. 1.513/03, 65, CEDO 2005-IX).
De asemenea, Curtea a mai afirmat că de a obține recunoașterea subzistenței unui fost drept de proprietate ce s-a aflat o perioadă lungă de timp în imposibilitate de exercitare efectivă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De același regim beneficiază și o creanță condițională care se stinge prin nerealizarea condiției ( - II de împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, 83, CEDO 2001-VIII).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de către unui regim anterior, o legislație similară poate fi considerată ca și cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condițiile de restituire. Același principiu se poate aplica și în privința dispozițiilor de restituire sau de despăgubire stabilite în baza unei legislații adoptate înainte de ratificarea Convenției, dacă această legislație rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 (a se vedea, printre altele, împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, paragrafele 35 și 48- 52, CEDO 2004-IX, împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, 125, CEDO 2004-V).
În același context, Curtea a statuat deja că atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persistă în timp și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea menționată mai sus, împotriva României, nr. 63.252/00, paragrafele 92 și 112, 1 decembrie 2005).
Or, reclamanții sunt pe deplin îndreptățiți, în contextul adoptării unei legislații reparatorii, să obțină o compensație de la autoritățile naționale pentru pierderea bunului lor, fie în natură (parțial sau total), fie prin despăgubiri la valoarea actuală de piață, sens în care de altfel recurenții și-au și precizat acțiunea, în baza art.132 alin.2 pct.3 pr.civ. precizare făcută în termenele procedurale și acceptată de prima instanță, apărând astfel o nouă așteptare legitimă din partea inițiatorilor acțiunii, cu privire la o soluție de fond pentru cererea lor.
În loc să procedeze în acest mod însă, instanțele, după epuizarea probatoriului, au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului A - beneficiarul exproprierii și fără să pună în discuție această excepție, în baza principiului contradictorialității și egalității părților în procesul civil, a procedat la soluționarea cauzei exclusiv pe baza acestei excepții, ceea ce reprezintă o vătămare a intereselor procesuale ale părților reclamante, sancționată de art.105 alin.2 pr.civ. și nici nu a repus în discuție eventuală introducere în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, alături de Primarul mun. A, în reprezentarea municipalității, toate acestea petrecându-se în condițiile în care nu s-a realizat nici analiza regimului juridic actual al terenului, respectiv dacă acesta se află în proprietatea privată sau publică a statului.
Cu alte cuvinte, prima instanța este datoare să clarifice și să stabilească corect cadrul procesual, în acord cu disp.art.129 pr.civ. raportat la obiectul acțiunii reclamanților, să realizeze o analiza amănunțită a regimului juridic actual al terenului, respectiv dacă acesta se află în proprietatea privată sau publică a statului și apoi să verifice în ce măsură există teren disponibil pentru a fi restituit în natură (total sau parțial), iar în caz contrar să evalueze și să se pronunțe cu privire la despăgubirile solicitate de către reclamanți, a căror acțiune se întemeiază pe normele dreptului comun, acțiunea fiind admisibilă în raport și cu statuările deciziei nr.33/2008 a ÎCCJ, dată în interesul legii și apoi să stabilească care dintre pârâți poate fi obligat în cadrul raportului juridic obligațional.
Pentru toate aceste motive, curtea, în temeiul prev. art.312 alin.5 pr.civ. rap.la art.304 pct.5,7 și 9.pr.civ. va admite recursul declarat de reclamanții, și împotriva deciziei civile nr.262/29.05.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, pe care o va casa, alături de sentința civilă nr.1532/23.02.009 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul cu același număr și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv Judecătoriei Arad.
Va constata că în această etapă procesuală nu sunt aplicabile disp.art.274 și urm. pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții, și împotriva deciziei civile nr.262/2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Casează decizia recurată precum și sentința civilă nr.1532/23.02.2009 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul cu același număr.
Dispune trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv Judecătoria Arad.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică din 19 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. CP/16.12.2009
Dact. NF/16.12.2009
Ex.
Tribunalul Arad Președinte ,
Judecător
Președinte:Cristian PupJudecători:Cristian Pup, Trandafir Purcărița, Lucian Lăpădat
