Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1131/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1131/
Ședința publică din 19 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Cristian Pup
JUDECĂTOR 2: Trandafir Purcărița
JUDECĂTOR 3: Lucian Lăpădat
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile de apel nr. 273/A/10.03.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș - secția civilă - în dosar nr- și sentinței civile nr.11507 din 20.11.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți Consiliul Local al municipiului T, și, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâții intimați și avocat, iar pentru pârâtul intimat Consiliul Local al municipiului T se prezintă consilier juridic, lipsă fiind reclamanții recurenți și .
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind formulate alte cereri și probe de administrat instanța acordă cuvântul părților asupra recursului.
Reprezentantul pârâților intimați avocat depune concluzii scrise la dosar având cuvântul solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâtului intimat Consiliul Local al municipiului T se prezintă consilier juridic solicită respingerea recursului ca tardiv formulat în subsidiar ca neîntemeiat potrivit motivelor din întâmpinarea depusă la dosar, fără cheltuieli de judecată.
A,
Deliberând asupra recursului de față constată:
Prin sentința civilă nr.11457/04.12.2006, pronunțată în dosar nr- Judecătoria Timișoaraa admis excepția tardivității cererii reclamanților și pe cale de consecință, a respins cererea reclamanților și în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului T, și.
Pentru a dispune astfel, Judecătoria Timișoaraa reținut că reclamanții au fost proprietarii imobilului în litigiu până în anul 1983, când au părăsit definitiv România, fiind nevoiți să vândă apartamentul în condițiile impuse de Statul Român, la data respectivă.
S-a constatat astfel că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român prin vânzare, act administrativ emis în baza unui act normativ în vigoare la data respectivă, respectiv Decretul nr.223/1974, deci cu titlu, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Față de solicitarea reclamanților de obliga Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului T la despăgubiri în sumă de 45.000 EURO constând în diferența dintre valoarea încasată cu titlu de despăgubiri la data naționalizării actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare a acestui imobil s-a constatat că reclamanții nu au depus nici o documentație pentru restituirea sau acordarea de despăgubiri în legătură cu imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995.
De asemenea, Judecătoria Timișoara nu putea reține apărarea reclamanților potrivit căreia fiind cetățeni străini nu au cunoscut apariția legilor cu privire la regimul proprietății în România și nu au putut să efectueze demersurile necesare pentru revendicarea fostei proprietăți, motiv pentru care acțiunea reclamanților a fost respinsă ca tardiv formulată conform art. 21 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 46 pct. 5 coroborat cu art. 46 pct. 2 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții și înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. dosar - la data de 02.04.2007, iar prin decizia civilă nr. 525/R/04.05.2007, Tribunalul Timișa admis recursul reclamanților, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Timișoara, reținând că Judecătoria Timișoara, deși a fost sesizată cu declarația scrisă a reclamanților, potrivit căreia renunță la judecată împotriva pârâților si nu s-a pronunțat în această privință.
Cauza a fost reînregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr-, la data de 13.07.2007.
Prin sentința civilă nr.11507/20.11.2007 pronunțată în dosarul nr- Judecătoria Timișoara a respins acțiunea formulată de reclamanții și, în contradictoriu cu pârâții, și Consiliul Local al Municipiului T, luând act de renunțarea reclamanților la judecată, față de pârâții și.
Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată la Consiliul Județean T sub nr. 2752/1994, reclamantul a solicitat restituirea imobilului situat în T,-, Ap.4.
Consiliul Județean T prin Adresa nr. 2752/20.07.1994 a comunicat reclamantului faptul că la momentul respectiv se afla în dezbaterea Parlamentului României proiectul de lege privind regimul imobilelor naționalizate, expropriate sau trecute în proprietatea Statului prin efectul unei legi speciale, îndrumându-l să revină după publicarea legii, când va exista posibilitatea furnizării unor informații suplimentare și concrete.
Așa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr.-10477/08.06.2006, emisă de Primăria Municipiului T în anul 2006, reclamantul a solicitat, pe cale administrativă, în temeiul Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, retrocedarea aceluiași imobil, însă i s-a comunicat că potrivit art. 21 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, notificarea privind restituirea imobilului se comunică prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei rază teritorială se află imobilul și că termenul limită de depunere a notificărilor a expirat, iar restituirea imobilului nu se mai poate dispune pe cale administrativă în temeiul Legii nr. 10/2001.
De asemenea, prin adresa nr. 8401/28.06.2006, Consiliul Județean Tar ăspuns reclamantului în sensul că nu au depus nici o documentație în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995, în legătură cu apartamentul în cauză și că ulterior a fost adoptată Legea nr. 10/2001, referitor la care i-au fost comunicate răspunsuri atât de Consiliul Județean T, cât și de Primăria Municipiului T și Prefectura Județului T, în sensul că termenul de depunere al notificării în vederea restituirii apartamentului a expirat.
Prin acțiune reclamanții au solicitat să se constate că au fost proprietarii imobilul înscris în CF nr. 35561 T, situat in T,-,. B,. 4 și că acest imobil a trecut in proprietatea Statului Român fără titlu valabil.
Referitor la trecerea acestui imobil în proprietatea Statului Român, reclamanții nu au depus la dosar alte înscrisuri în afara răspunsurilor primite de la autoritățile din România, în legătură cu solicitarea de restituire pe cale administrativă a imobilului.
Instanța de fond la termenul de judecată din data de 23.10.2007 a dispus citarea reclamanților cu mențiunea de a depune la dosar înscrisuri referitoare la trecerea în proprietatea Statului Român a imobilului mai sus menționat, însă reclamanții nu au răspuns solicitării instanței.
De asemenea, reclamanții nu s-au conformat dispoziției instanței de fond, în sensul de a preciza temeiul de drept al acțiunii formulate.
Instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22.12.1989, imobilele preluate în mod abuziv de către stat, se restituie în condițiile acestei legi, iar potrivit art. 2 lit. h, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege și: "Orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale, în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat".
Cu privire la aceste imobile, din categoria cărora face parte, potrivit motivării reclamanților și imobilul din litigiu, Legea nr. 10/2001 prevede o procedură specială, care se finalizează prin emiterea unei decizii motivate, care poate fi atacată la tribunalul în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, în condițiile art.26 pct.3 din lege și care este obligatorie așa cum rezultă din prevederile art. 22 alin. 5 din lege, potrivit cărora:"Nerespectarea termenului de 6 luni pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii și prin echivalent."
Reclamanții nu și-au motivat în drept acțiunea, respectiv nu au arătat dacă solicită restituirea imobilului în natură sau prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001 sau în baza dispozițiilor dreptului comun.
În ambele situații, însă, reclamanții nu se pot adresa instanței de judecată, pentru revendicarea imobilului, fiind obligați să obțină recunoașterea drepturilor pretinse, în condițiile legii speciale.
Astfel fiind, instanța de fond a constatat că cererea reclamanților, privind restituirea imobilului în natură sau prin echivalent, adresată instanței judecătorești, fără parcurgerea procedurii administrative prevăzută de legea specială, este inadmisibilă.
Referitor la cererea de constatare a nulității absolute, instanța de fond a reținut că prin Contractul de vânzare - cumpărare nr. 15367/16.07, imobilul situat în T,-,. 67,. B,. 1,. 4, fost vândut pârâților și, de către Statul Român, în temeiul Legii nr. 112/1995.
În ședința publică din data de 25.09.2007, reclamanții au declarat că înțeleg să renunțe la judecată împotriva pârâților și.
Nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 15367/16.07.1998 nu poate fi solicitată decât cu respectarea principiului contradictorialității, care presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuțiilor părților și că fiecare parte contractantă trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice aspect care are legătură cu încheierea contractului, respectiv fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea să își formuleze apărarea.
Cum reclamanții au declarat că înțeleg să renunțe la judecată împotriva pârâților și, în temeiul art. art. 246.proc.civ. conform căruia "Reclamantul poate sa renunțe oricând la judecata, fie verbal în ședința, fie prin cerere scrisă", instanța de fond a ținut seama de manifestarea de voință a reclamanților și a luat act de renunțarea acestora la judecată împotriva pârâților și și a respins pentru motivele mai sus menționate, cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. 15367/16.07.1998, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții și înregistrat la Tribunalul Timiș sub nr. dosar - la data de 24.01.2008 și prin decizia civilă nr. 126/A/ 19.02.2008 a fost anulat ca netimbrat apelul reclamanților împotriva sentinței civile nr. 11507/20.11. 2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâții, și Consiliul Local al Municipiului
Motivarea în fapt a cererii de apel a reiterat susținerile din cuprinsul acțiunii în sensul de a fi despăgubiți de către Statul Român pentru preluarea nelegală a proprietăților. Apelanții reclamanți au arătat că sunt de acord cu o locuință alternativă în T, echivalentă în confort și etaj, sau cu suma de 45.000 euro.
Prin întâmpinare, intimații pârâți și au invocat excepția netimbrării, tardivității apelului, și au solicitat respingerea ca inadmisibil a apelului, sau ca netemeinic și nelegal, în subsidiar.
Au arătat că reclamanții nu au achitat taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar deși li s-a pus în vedere cuantumul acestora, comunicarea hotărârii a avut loc la data de 21.12.2007, au renunțat la judecată în ce-i privește pe pârâții și, revenirea asupra acestei poziții procesuale nefiind posibilă, iar termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu a fost respectat. În final, au făcut referiri la buna credință a cumpărătorilor, care s-au bazat pe mențiunile înscrise în cartea funciară.
În drept, au invocat dispozițiile art. 103, 246, 301.proc.civ. art. 45 din Legea nr. 10/2001 și art. 1899 alin.2 civ.
Deși legal citat, intimatul pârât Consiliul Local al Municipiului T nu a depus întâmpinare.
Pentru a pronunța decizia de anulare, Tribunalul Timișa reținut că sub aspectul cuantumului taxei de timbru datorată pentru exercitarea căii de atac cererea de apel a reclamanților se circumscrie textului legal al art. 11 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, situație în care prin citație instanța de apel a stabilit cu acest titlu în sarcina reclamanților obligația de a plăti suma de 4 lei taxă de timbru și 0,3 lei timbru judiciar, sub sancțiunea anulării ca netimbrată a cererii până la judecata de 19.02.2008.
Cum titularii cererii de apel nu și-au îndeplinit obligația procesuală menționată, deși au fost citați, cu respectarea art. 85 și următoarele proc.civ. cu mențiunea de a face dovada achitării unei taxe judiciare de timbru de 4 lei și 0,3 lei timbru judiciar, ei au suportat sancțiunea legală prevăzută de art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 potrivit căruia "neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii".
Fiind în culpă procesuală, în baza disp. art. 274.proc.civ. au fost obligați apelanții să plătească intimaților suma de 500 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanții și au declarat recurs înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. dosar - la data de 09.05.2008, instanță care prin decizia civilă nr. 582/12.06.2008 a admis recursul reclamanților, a casat decizia recurată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 11507/20.11.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr-.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că, pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanții au solicitat să se constate că imobilul înscris în CF nr. 35561 Taf ost preluat fără titlul de Statul Român și să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare vizând imobilul încheiat între Statul Român și pârâții.
Potrivit dispozițiilor art. 15 lit. "r" din Legea nr. 146/1997, cererile formulate de foștii proprietari pentru restituirea imobilelor preluate de stat în perioada 06 martie 1045 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidentale sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Este evident că, invocând preluarea în anul 1980 de către Statul Român a imobilului și solicitând restituirea acestuia, reclamanții beneficiază de norma legală susmenționată.
Chiar dacă pe parcursul procesului reclamanții și-au precizat cererea în sensul că renunță la judecată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, însă solicită fie restituirea imobilului, fie despăgubiri, fie o locuință în schimbul celei preluate, se observă că finalitatea demersului judiciar inițiat de reclamanți este reprezentată de acoperirea prejudiciului cauzat prin preluarea imobilului de către stat, în principal prin restituirea respectivului imobil.
În consecință, față de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 146/1997 raportat la art. 15 lit. "r" din Legea nr. 146/1997, apelul reclamanților nu era supus timbrării astfel că, față de dispozițiile art. 312 alin. 1,2,3 și 5.proc.civ. raportat la art. 304 pct. 9.proc.civ. Curtea a admis recursul reclamanților și împotriva deciziei civile nr. 126/A/19.02.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, a casat decizia recurată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 11507/20.11.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-.
Apelul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. dosar - la data de 27.06.2008.
Prin întâmpinare, intimatul Consiliul Local al Municipiului Tas olicitat respingerea apelului ca nelegal și nefondat, arătând că hotărârea pronunțată ține cont de dispozițiile legale incidente și de starea de fapt dovedită cu actele existente la dosar.
Actul de naționalizare a fost emis în baza unui act normativ în vigoare la acea dată, care respecta prevederile Constituției perioadei respective sub imperiul căreia acest decret a fost adoptat, astfel că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998. B credință a cumpărătorilor la momentul cumpărării este bazată pe aparența comună și invincibilă a calității de proprietar a Statului Român, confirmată și de cuprinsul cărții funciare. De asemenea, la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nu exista pe rolul instanțelor judecătorești nici un proces cu privire la respectivul imobil.
La termenul din 15.12.2008 reclamanții apelanți au modificat obiectul acțiunii, renunțând la cererea de acordare a unei locuințe alternative, solicitând doar plata sumei de 45.000 euro.
La același termen, intimații pârâți și au depus o nouă întâmpinare, invocând lipsa calității procesuale active a reclamanților, care nu au depus înscrisuri din care să rezulte că au avut în proprietate acest imobil.
La termenul din 10.03.2009 instanța a respins excepția tardivității apelului.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, instanța constată că acesta nu este întemeiat, întrucât reclamanții nu mai pot solicita pe calea dreptului comun pretențiile supuse unei reglementări speciale, Legea nr. 10/2001, cu termene de decădere ce nu au fost respectate și prin decizia civilă nr.233/A/10.-, pronunțată în dosar nr.-, Tribunalul Timiș - secția civilă - respinge apelul reclamanților, reținând în esență că obiectul cererii a rămas după modificarea acțiunii prin renunțare la unele petite, doar plata despăgubirii de către statul român pentru prejudiciul produs prin preluarea abuzivă a imobilului, pentru privarea de un bun - dreptul de proprietate asupra imobilului din T,-,. B,. 4, jud. T, și anume suma de 45.000 euro.
Deși a motivat destul de lapidar respingerea acțiunii ca inadmisibilă, soluția este corectă pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
Trebuie analizată posibilitatea revendicării bunurilor imobile ce fac obiectul legii speciale în condițiile dreptului comun, raportat și la Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, care își produce efectele de la data pronunțării sale, 09.06.2008.
Fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 se exclude aplicarea dispozițiilor generale în materia revendicării imobiliare, cuprinse în Codul civil, conform principiului specialia generalibus derogant.
O astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii civile de apel au declarat recurs în termen legal reclamanții a și - solicitând rejudecarea cauzei și în fond admiterea acțiunii lor, în sensul obligării Consiliului Local al municipiul T, la plata sumei de 45.000 Euro criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Intimații Primarul municipiului și Consiliul Local al municipiului T, prin întâmpinarea de la dosar solicită în fond, respingerea recursului reclamanților (8-11 dosar recurs).
Verificând decizia civilă recurată, prin prisma dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă, față de starea de fapt din dosar, ca și de probele administrate în cauză, Curtea urmează, ca în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.3 raportat la art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, să admită prezentul recurs al reclamanților și să caseze ambele hotărâri judecătorești pronunțate în dosar dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, în fond la prima instanță respectiv Judecătoria Timișoara, pentru a nu fi private părțile de un grad de jurisdicție legal, întrucât procedând la respingerea acțiunii reclamantei pe excepția inadmisibilității acțiunii, ambele instanțe au lăsat necercetat fondul pricinii, cu care au fost investite această soluție - echivalând în materia respectării dreptului de proprietate - cu un blocaj la accesul în justiție, ceea ce este contrar Jurisprudenței naționale și Convenției Europene a Drepturilor Omului ( aceasta din urmă trebuind să aibă prioritate în caz de conflict între legea internă și Convenție), nefiind îngăduit o ingerință în dreptul la acces la o instanță, impunându-se cercetarea acțiunii reclamantei și soluționarea ei pe fond, iar nu pe excepția inadmisibilității ei.
Acesta pentru că Legea nr. 10/2001, este o lege cu caracter reparatoriu, legiuitorul urmărind să repare prejudiciile suferite de proprietari pentru abuzurile săvârșite de Statul Român, în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. Pe cale de consecință, având în vedere aceste scop, orice neclaritate urmează a fi interpretată în favoarea persoanelor îndreptățite, un raționament contrar însemnând un abuz adăugat celor pe care legiuitorul le-a avut în vedere la momentul reglementării modalităților de reparare.
Obligarea reclamaților de a urma procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și aprecierea inadmisibilității sesizării instanței de judecată cu soluționarea unei acțiuni de drept comun, ar conduce la încălcarea dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care înscriind dreptul la un proces echitabil, recunoaște accesul la justiție, anume, dreptul la un tribunal, în sensul Convenției.
Este adevărat că potrivit jurisprudenței CEDO, pot fi aduse restricții exercițiului dreptului de acces la justiție, întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, însă aceste restricții trebuie să urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conchis că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate, atât accesul la o procedură administrativă, cat și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest"acces rămâne teoretic și iluzoriu",nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr.247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire.
Prin urmare, ingerința în dreptul reclamanților de acces la o instanță judecătorească nu ar fi proporționată cu scopul urmărit, fiind încălcate prevederile art.6 din Convenție.
Tocmai de aceea, CEDO, a apreciat că sunt admisibile acțiunile în revendicare pe dreptul comun, mai ales în condițiile în care, în temeiul cererilor bazate pe Legea nr. 10/2001, s-a produs o întârziere a acordării oricărui tip de reparație, fapt ce îi face pe foștii proprietari să suporte o pierdere excesivă și incompatibilă cu protecția proprietății, astfel cum este consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
De altfel, și Înalta Curte de Casație și Justiție (constituită în Secții Unite, în ședința din 09.06.2008, în dosarul nr.60/2007 în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la o soluție unitară privitoare la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945- 22.12.1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001), s-a pronunțat în sensul că atunci când există neconcordanțe între legea specială și Convenție (CEDO), Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, care prevede imprescriptibilitatea dreptului.
Astfel, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane dreptul de a avea acces la o instanță și la un proces echitabil, referitor la drepturile și obligațiile cu caracter civil, iar eventualele limitări admise ale dreptului de acces la justiție trebuie să respecte principiile conform cărora să se urmărească un scop legitim și să nu se afecteze substanța însăși a dreptului, fiind de asemenea, necesar și asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, însă prin hotărârea pronunțată de către prima instanță, au fost încălcate aceste principii ale limitării exercitării dreptului de acces la justiție, deși prin Convenție sunt apărate drepturile și libertățile concrete și efective ale omului, iar nu teoretice și iluzorii.
Dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat în abstract, ci doar la lumina împrejurărilor specifice fiecărui caz, în cazul recurgerii la jurisprudență europeană putându-se antama și fondul cauzei, adică modul echitabil de soluționare a problemei pe fond.
Curtea consideră că a susține un fine de neprimire unor asemenea acțiuni în revendicare imobiliară (prin respingerea ca inadmisibilă a acestora), înseamnă a bloca liberul acces la justiție, lăsând deschisă doar calea administrativă pentru redobândirea dreptului de proprietate, ceea ce contravine art. 21 al. 1 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Într-adevăr, procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu poate constitui o limitare a protecției juridice a dreptului de proprietate privată a reclamanților și accesul acesteia la actul de justiție, prima instanța interpretând greșit prevederile art. 22 al. 5 din Legea nr. 10/2001, contrar, atât doctrinei și jurisprudenței instanțelor naționale, cât și contrar dispozițiilor și practicii judiciare CEDO, în materie de respectarea dreptului la proprietate privată, căci lipsa unei reacții prompte și coerente din partea Statului Român, în ce privește restituirea imobilelor preluate abuziv, echivalează cu o neîndeplinire a obligației Statului, de asigura exercițiul efectiv al dreptului de proprietate, garantat, atât de dispozițiile art. 480 și 481 Cod civil, cât și de art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, prin raportare și la art. 20 din Constituția României, a căror finalitate este dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin toate aceste prevederi legale se stabilește un nou cadru juridic în această materie, iar prin respingerea acțiunii reclamantei - pe excepția inadmisibilității ei - este încălcat și dreptul reclamantei la un proces echitabil, consfințit de art. 6 al. 1 din CEDO, căci art. 22 al. 5 din Legea nr. 10/2001, nu asigură un just echilibru între interese victimelor preluărilor abuzive și interesul general și prin aceasta se încalcă principiul proporționalității, care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale, câtă vreme în cazul existenței unei neconcordanțe între dreptul intern și prevederile CEDO, Convenția se aplică cu prioritate.
Prin urmare, excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei reținută de către prima instanța este greșită.
Ca atare, în raport de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și de art. 20 al. 2 din Constituția României, cu prilejul rejudecării pe fond a cauzei, instanța de trimitere - Judecătoria Timișoara - își va examina competența ei de soluționare a acțiunii în revendicare, bazată pe dreptul comun și va stabilii valabilitatea titlului Statului și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ținându-se seama, atât de prevederile legislației interne - art. 44 din Constituție și art. 480 cod civil - cât și de reglementările și angajamentele internaționale, la care Statul Român era și este parte, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, Acordul de la, din 1975, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, ratificat de România, în anul 1994, vizând aspectul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru o cauză de utilitate publică, toate aceste prevederi legale reglementând ocrotirea și garantarea dreptului de proprietate al reclamantei, la data preluării imobilului în discuție, de către Statul Român, fiind deci cazul ca acțiunea în revendicare imobiliară a reclamantei să fie cercetată pe fond, iar nu respinsă pe excepția inadmisibilității ei.
În consecință, prima instanța, căreia i se va transpune cauza în vederea soluționării acțiunii reclamantei pe fond, urmează să aprecieze dacă reclamanta are un drept de proprietate recunoscut de Convenție, față de obiectul cererii ei și să realizeze compararea titlurilor de proprietate dacă este cazul, prin prisma dispozițiilor art. 2 al. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, față de dispozițiile art. 480 Cod civil, prin raportarea acestor texte legale la art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, ceea ce n- făcut și deci prin aceasta nu a soluționat fondul pricinii, ci a rezolvat - greșit - procesul, pe excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, impunându-se, prin urmare rejudecarea pricinii pe fond.
Această soluție se impune în speță, deoarece, privitor la modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei, Curtea reține că prima instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, întrucât valorifică raportul dintre legea specială și legea generală, în mod greșit, făcându-se abstracție de starea de fapt specifică pricinii și particularităților ei concrete, axându-se pe principiul "specialis generalibus derogant" și apreciază inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, prevăzută de dreptul comun, în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși, în cauză nu se pune problema alegerii legii aplicabile, în raport de temeiul juridic al acțiunii, fixat de reclamanți, - care este art. 480 și 481 civil - în baza principiului disponibilității, potrivit dispozițiilor legale precitate, tranșând litigiul pe cale de excepție, deși procesul trebuia evaluat în concret,pe fondul situației juridice cu care prima instanța a fost investită, în cauză fiind încălcate deci art. 129 și 130 Cod procedură civilă, art. 6 din CEDO, art. 20 al. 2 din Constituție, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 137 Cod procedură civilă.
În concluzie, rezultând că în dosar există neconcordanță între dreptul intern și Convenția Europeană a Dreptului Omului, care neconcordanță trebuie rezolvată prin aplicarea cu prioritate a Convenției, prima instanța, cu prilejul rejudecării pricinii pe fond, va cerceta dreptul de proprietate al reclamantei dedus prezentei judecăți și va verifica dacă reclamanții au un bun, în sensul Convenției, prin prisma art.1 din citatul Protocol Adițional nr. 1, care reglementează materia privării de un bun și de folosința acestuia, în acord și cu dispozițiile Deciziei nr. 33 din 09.06.2008, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție B, prin care se stabilește că prioritate are Convenția, chiar în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, o asemenea acțiune neputând fi respinsă ca inadmisibilă, ci ea trebuie - evident - analizată, pe fond, prin verificarea aspectului dacă prin admiterea ei nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității și stabilității raporturilor juridice civile și prin neîngrădirea accesului reclamantei la actul de justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile de apel nr. 273/A/10.03.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș - secția civilă - în dosar nr- și sentinței civile nr.11507 din 20.11.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți Consiliul Local al municipiului T, și și în consecință:
Casează ambele hotărâri judecătorești de mai sus și trimite cauza spre rejudecare în fond, la prima instanță, respectiv Judecătoria Timișoara.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică din 19 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. TP/ 27.11.2009
Dact. NF/27.11.2009
Ex.
Tribunalul Președinte
Judecător a
Președinte:Cristian PupJudecători:Cristian Pup, Trandafir Purcărița, Lucian Lăpădat
