Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 134/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(2269/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 134-
Ședința publică de la 22.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doina Anghel
JUDECĂTOR 2: Cristina Nica
GREFIER: - -
********************************
Pe rol soluționarea cererilor de apel formulate de apelanții-reclamanți -- și -, precum și de către apelanții-pârâți și (cerere de aderare la apel), împotriva sentinței civile nr. 745/29.05.2009, pronunțate de tribunalul București -Secția a V-a Civilă în contradictoriu cu intimații-chemați în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Obiectul cauzei - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocatul, în calitate de reprezentant al apelanților reclamanți -- și -, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, eliberate de Baroul București (fila 37 dosar), avocații și, reprezentând interesele apelanților-pârâți și, în baza împuternicirii avocațiale nr. -, eliberate de Baroul București (fila 36 dosar), lipsind intimații chemați în garanție Municipiul B prin Primarul General, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Se învederează depunerea la dosar prin serviciul registratură al instanței la data 22.02.2010, de către Primăria Municipiului B, a unor relații solicitate de instanță cu adresă, constând în fotocopii de pe Dispozițiile nr. 5/20.06.2001 și nr. 753/23.01.2003 emise de Primarul General.
Avocatul apelanților-reclamanți -- și - prezintă instanței originalul înscrisului datat 1 august 1996, prezentându-l spre vedere și avocatului părților adverse.
Instanța procedează la vizarea spre neschimbare a acestui înscris și îl înmânează părții spre păstrare.
Avocatul apelanților-reclamanți mai depune și un punct de vedere exprimat în scris cu privire la cele două dispoziții emise de Primarul General și comunică și avocatului apelanților-pârâți un exemplar.
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile.
Curtea, văzând că nu mai sunt cereri prealabile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe apelurile declarate.
Avocatul apelanților-reclamanți, având cuvântul, solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a deciziei civile apelate, iar pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Arată că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit legea, deoarece dispozițiile art. 2 din Legea nr.10/ 2001 au fost invocate ca temei de drept substanțial și nu ca temei de drept procedural al acțiunii, concomitent cu art. 480 Cod civil. Sentința civilă nr. 2688/2000, de care instanța de fond face vorbire în motivarea hotărârii, în opinia sa nu are opozabilitate în cauză. Prin aceasta s-a soluționat inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 față de autorul reclamantelor în contradictoriu cu, fiind excluse apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, însă prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 Decretul nr. 92/1950 a fost declarat abuziv în totalitate, fără a se mai distinge între persoanele exceptate sau nu de la naționalizare. Consideră că instanța trebuia să analizeze și să comparare valabilitatea celor două titluri de proprietate provenite de la autori diferiți și că în mod greșit a reținut puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2688/2008 ca apărare de fond.
Consideră că titlul lor de proprietate are preferabilitate, deoarece a fost transcris cel dintâi, fiind încheiat la o dată anterioară, dobândit de la tatăl, respectiv bunicul reclamantelor pe calea succesiunii legale, însă face precizarea că nu solicită anularea titlului de proprietate al pârâților, cât timp Legea nr. 112/1995 le-a permis cumpărarea apartamentelor. Astfel, dreptul de proprietate este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 din 1952 la CEDO, potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Mai face referire la art. 148 alin.2 din Constituie, potrivit căruia, urmare a aderării României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, prevederile acestora au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, iar potrivit art. 20 din Constituție, dreptul de proprietate este un drept fundamental la care România este parte.
Instanța trebuia să aibă în vedere și cauze care privesc unele spețe judecate la Europeană, care au ca obiect revendicare și în care Statul Român a fost sancționat pentru încălcarea Protocolului nr. 1, prin respingerea acțiunilor în revendicare.
Conchizând, solicită a se constata că hotărârea instanței de fond este nelegală, deoarece au fost încălcate normele de drept intern și internațional.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocata apelanților-pârâți și, doamna, având cuvântul, face mai întâi precizarea că aceștia au aderat la apelul reclamantelor numai în ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, în sensul obligării reclamantelor la suportarea lor.
Referitor la apelul declarat de reclamantele din cauza de față, solicită respingerea acestuia, apreciind soluția primei instanțe ca fiind legală și temeinică.
În primul rând, trebuie avută în vedere succesiunea în timp a actelor normative și diligențelor la care proprietarii au înțeles să recurgă pentru recunoașterea dreptului lor de proprietate și că fiecare cauză trebuie judecată în funcție de circumstanțele de fapt și de drept ale fiecăreia; reclamantele au pornit oad oua acțiune în revendicare prevalându-se de apariția Legii nr. 247/2005, după ce pârâții au cumpărat imobilul, iar instanțele s-au pronunțat cu privire la titlu, constatându-se că nu a avut loc o deposedare abuzivă.
Este evident că dispozițiile Legii nr. 247/2005 nu puteau retroactiva, schimbând o situație juridică judecată irevocabil anterior intrării sale în vigoare, dându-i posibilitate autorului reclamantelor să-și valorifice pretențiile, fiindu-i admisă cererea de restituire în natură a acelor apartamente care nu fuseseră înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/1995.
Corect a stabilit instanța de fond că nu există posibilitatea coexistenței celor două temeiuri juridice, cel prevăzut de art. 480 cod civil și cel prevăzut de art. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel că cele două acțiuni au o cauză juridică diferită, proceduri diferite și temeiuri juridice diferite. În cazul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, foștii proprietari aveau la dispoziție o procedură specială de revendicare, iar în cazul de procedură reglementat de art. 480 Cod civil se efectuează o comparare a titlurilor de proprietate invocate de reclamanți și pârâți, acordându-se preferabilitate titlului mai caracterizat. În ce privește înscrisul datat 1 august 1996 și pretins a fi trimis de autorul reclamantelor, către asociațiile de locatari, precizează următoarele: în primul rând, reclamantele nu au precizat în ce fel acesta poate conduce la dezlegarea pricinii sau ce anume aspect poate să aibă în vedere judecătorul; în al doilea rând, acest înscris nu este concludent, întrucât nu există nicio dovadă că a fost expediat, nefăcându-se dovada unei note de inventar aferente expedierii. Prezenta acțiune fiind întemeiată pe prevederile dispozițiilor art. 480 Cod civil, înscrisul menționat nu are nicio relevanță în cadrul unei acțiuni de revendicare de drept comun, chiar dacă reclamantele doresc să pretindă că prin intermediul acestui înscris ar fi existat o notificare către chiriași, anterioară cumpărării de către aceștia apartamentelor ulterior revendicate.
C de al doilea avocat al apelanților-pârâți, doamna, având cuvântul din perspectiva jurisprudenței Curții Europene și aplicarea acesteia în cauză, arată că nu există nicio încălcare a dreptului de proprietate, așa cum invocă reclamantele. Astfel, reclamantele nu au bun de a fi protejat de art. 1 din Protocolul la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale Omului. Pentru a exista o astfel de protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamante, este necesar, potrivit jurisprudenței, să fie un bun actual al acestora aflat în patrimoniul lor. În plus, este de reținut că acest articol nu garantează dreptul la recuperarea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statelor înainte de intrarea în vigoare a Convenției. În speță, nu numai că reclamantelor nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând pârâților, ca urmare a renunțării la acțiunea în revendicare de către autorul reclamantelor.
Solicită cheltuieli de judecată și depune chitanțe doveditoare în acest sens.
Avocatul apelantelor-reclamante, având cuvântul cu privire la apelul declarat de pârâți referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, solicită ca instanța să-l cenzureze în raport de cuantumul solicitat, raportat la dispozițiile art. 274 alin.3 civ.Cod Penal potrivit cărora se poate limita cuantumul acestora.
Mai face o precizare cu privire la temeiul de drept al cererii de revendicare, respectiv dispozițiile art. 480 Cod civil. iar cu privire la jurisprudența Curții Europene solicită a se avea în vedere prevederile celor două articole din Constituția României, respectiv art. 148 alin. și art. 20.
Depune concluzii scrise.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19.09.2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 B sub nr-, reclamantele și au chemat în judecată pe pârâții și, solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 9 situat în B,-, sector 2.
Prin sentința civilă nr. 1517/19.02.2008,Judecătoria Sectorului 2 Bad eclinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.
Cauza a fost reînregistrată la data de 01.04.2008 pe rolul Secției a V-a Civilă sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 745/29.05.2009, tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamante și a respins ca rămase fără obiect cererea de chemare în garanție formulate de pârâții împotriva Municipiului B prin Primarul General și Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, că este neîntemeiată pentru următoarele motive:
Împrejurarea că reclamantelor le-a fost deschisă o cale specială de reparație prin Legea nr. 10/2001 nu atrage inadmisibilitatea prezentei acțiuni, reclamantele având dreptul să aducă litigiul în fața instanțelor de judecată pentru a statua asupra pretențiilor privind dreptul lor de proprietate, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 21 din Constituția României, din art. 6 din și din decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite dată în recursul în interesul legii prin care s-a statuat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 excluse în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, tocmai în considerarea liberului acces la justiție al fostului proprietar, care se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Analizând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor,Tribunalul a constatat, de asemenea, că este neîntemeiată.
Astfel, prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3612/24.05.1940, imobilul din B,-, fost 186, compus din teren din 860. a intrat în proprietatea lui, de pe urma căruia au rămas ca moștenitori, soție supraviețuitoare, și, în calitate de fiu, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 75/22.06.1999 eliberat de BNP. De pe urma defunctei a rămas ca moștenitor, în calitate de fiu, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 77/22.06.1999 eliberat de BNP. De pe urma defunctului au rămas ca moștenitoare reclamantele, în calitate de fiice, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.76/22.06.1999 eliberat de BNP.
Prin urmare, reclamantele își justifică astfel calitatea procesuală activă într-o acțiune în revendicare prin care urmăresc redobândirea posesiei și recunoașterea dreptului de proprietate asupra unui bun ce a aparținut autorului lor.
Împrejurarea că autorul reclamatelor a mai formulat o acțiune în revendicare anterioară, care a fost respinsă prin hotărâre judecătorească irevocabilă, stabilindu-se valabilitatea titlului statului și faptul că autorul reclamantelor nu se încadra în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950 nu atrage lipsa calității procesuale active a reclamantelor, ci se impune a fi examinată ca apărare de fond în acțiunea în revendicare.
Examinând pe fond acțiunea în revendicare, Tribunalul a constatat următoarele:
Pe terenul dobândit prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3612/24.05.1940, a edificat un corp de construcții compus din: pivniță, demisol, parter, trei etaje și mansardă, potrivit autorizației nr. -.06.1942.
Acest imobil a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 243/25.10.1996, apartamentul nr. 9 situat la etajul 1 al imobilului a fost vândut pârâților în baza Legii nr.112/1995.
Tribunalul a constatat deci că asupra imobilului în litigiu invocă un drept de proprietate atât reclamantele în calitate de moștenitoare ale fostului proprietar anterior preluării imobilului de către stat, cât și pârâții, în calitate de dobânditori ai imobilului de la stat în temeiul unei legi speciale.
În condițiile În care titlurile invocate de părți provin de la autori diferiți, doctrina și jurisprudența au consacrat ca și criteriu de preferabilitate în compararea celor două titluri, criteriul puterii titlului autorului.
În raport de acest criteriu, Tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare este neîntemeiată.
Astfel, autorul direct al reclamantelor, a mai formulat o acțiune în revendicare împotriva statului, autor al titlului pârâților, ce a format obiectul dosarului nr. 14439/1999 al Judecătoriei Sectorului 2 B, soluționată prin sentința civilă nr. 2688/3.03.2000, rămasă irevocabilă, prin care s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, instanța constatând că preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 s-a făcut în mod valabil.
Întrucât în această acțiune în revendicare anterioară titlul statului a fost constatat preferabil în raport cu titlul autorului reclamantelor, această statuare asupra situației juridice a imobilului își produce efectele și față de succesorii în drept ai lui, respectiv reclamantelor din prezenta cauză, fiind lipsit de relevanță faptul că după pronunțarea acestei hotărâri a fost adoptată Legea nr. 10/2001,modificată ulterior prin Legea nr. 247/2005, care a stabilit că preluarea imobilelor în temeiul Decretul nr. 92/1950, este abuzivă, întrucât prezenta acțiune este o acțiune de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod Civil.
Chiar dacă în cuprinsul acțiunii se invocă și dispozițiile art. 2 din legea nr. 10/2001, acțiunea rămâne una de drept comun, întemeiată pe compararea titlurilor părților, astfel cum rezultă din modul în care este formulată. Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale, care reglementează o procedură distinctă de restituire, incompatibilă cu procedura de drept comun, neputând fi deci invocată în completarea dispozițiilor art. 480 Cod civil, pentru susținerea cererii reclamantelor.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 28.07.2009 reclamantele și au declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI la data de 5.11.2009.
În motivare, apelantele au arătat că instanța a pronunțat o hotărâre cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.
Apelantele au arătat, în fapt, că au sesizat instanța cu soluționarea unei cereri în revendicarea unui imobil prin compararea a două titluri de proprietate, în temeiul art. 480 Cod civil.
În motivarea hotărârii au menționat și dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, ca temei de drept substanțial, pentru a justifica, ca un criteriu adiacent, preferabilitatea titlului autorului lor.
În hotărârea pronunțată instanța a considerat că titlul autorului lor nu este preferabil pentru două motive, respectiv:
- nu pot fi aplicate dispozițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, pentru a se constata caracterul abuziv al preluării imobilului de către Stat, prin Decretul nr. 92/1950, deoarece acțiunea este întemeiată pe dreptul comun.
- cu privire la imobilul din- există o hotărâre pronunțată anterior Legii nr. 247/2005, prin care instanța a declarat că autorul lor nu era exceptat de la naționalizare.
În raport de aceste motivări, consideră că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit legea deoarece:
- dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 au fost invocate ca temei de drept substanțial și nu ca temei de drept procedural al acțiunii concomitent cu art. 480 Cod civil. Prin urmare, nu se poate susține că aceste dispoziții exclud temeiul de drept al acțiunii reclamantelor, fiecare temei de drept având un rol diferit. Chiar și pe aspectul temeiului de drept substanțial aceste dispoziții au fost invocate doar pentru a arăta modul de preluare de către Stat a imobilului din patrimoniul autorului lor. Pe cale de consecință, instanța de fond a făcut o greșită interpretare a temeiului de drept al cererii reclamantelor, confundând temeiul de drept procedural cu temeiul de drept substanțial al acțiunii acestora.
- sentința civilă nr. 2688/2000, de care instanța de fond face vorbire în motivarea hotărârii, nu are opozabilitate în cauză. La o lecturare atentă a acesteia se poate observa că prin aceasta s-a soluționat inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 față de autorul lor în contradictoriu cu, fiind excluse apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995. Apartamentul pe care-l revendică în prezenta acțiune este unul vândut în baza Legii nr.112/1995 și, pe cale de consecință, această hotărâre nu poate fi opozabilă raportului juridic actual.
- prin sentința civilă nr. 2688/2000 s-a constatat aplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 față de autorul lor. Însă, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, Decretul nr. 92/1950 a fost declarat abuziv în totalitate, fără a se mai distinge între persoanele exceptate sau nu de la naționalizare. Prin urmare, consideră că o hotărâre judecătorească nu poate avea putere în fața dispozițiilor imperative ale unei legi. De asemenea, trebuie reținut că la data când au introdus prezenta acțiune și au motivat preferabilitatea titlului lor, în raport de preluarea abuzivă a statului, dispozițiile Legii nr. 247/2005 erau în vigoare. Cu alte cuvinte, dispozițiile hotărârii judecătorești din anul 2000 se opresc la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 247/2005, puterea aceste hotărârii neputând ultraactiva peste această lege. Este important de aplicat dispoziția legală de la momentul în care s-a invocat preluarea abuzivă a imobilului și prin urmare preferabilitatea titlului de proprietate asupra acestuia, iar acest moment a fost după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
În concluzie, în mod greșit instanța a reținut puterea de lucru judecat a sentinței nr. 2688/2000, ca apărare de fond.
În altă ordine de idei, instanța trebuia să facă compararea celor două titluri de proprietate și în raport de criteriile de drept comun referitoare la preferabilitatea unui titlu de proprietate când titlurile provin de la doi autori diferiți, reglementate de art. 1295 Cod civil și art. 644-645 Cod civil.
Astfel, potrivit:
- art. 1295 alin. 2 Cod civil, titlul reclamantelor are preferabilitate, deoarece a fost cel dintâi transcris, fiind încheiat la o dată anterioară, în conformitate cu dispozițiile menționate. Aceasta rezultă din data transcrierii și încheierii actului de vânzare-cumpărare, și anume 24.05.1940.
- art. 644-645 Cod civil, titlul reclamantelor de proprietate este un titlu valabil, dobândit în conformitate cu legea de la tatăl lor, respectiv bunicul acestora, pe calea succesiunii legale. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate asupra imobilului nu s-a transmis de la autorul lor la altă persoană prin vreuna din modalitățile prevăzute de art. 644-art. 645 Cod civil, ci el a rămas în patrimoniul reclamantelor. Rezultă deci că dreptul de proprietate asupra imobilului, ca drept subiectiv se află la reclamante, fiind preluată abuziv posesia acestuia, creându-se de către detentorul precar, prin abuz un titlul de proprietate.
Prin urmare, instanța de fond, fiind o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, trebuia să aplice dispozițiile acestor articole, care reglementează criterii de preferabilitate în compararea a două titluri de proprietate care provin de la doi autori diferiți.
Apelantele reclamante au mai arătat că alte dispozițiile legale pe care instanța de fond nu le-a avut în vedere sunt: art. 148 și art. 20 din Constituția României, precum și art. 1 din Protocolul nr.1 din CEDO.
a). Pentru rezolvarea chestiuni de drept privind aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocol nr. 1 din CEDO, mai întâi se cuvine a reține dispozițiile din Constituția României referitoare la situația în care sunt contradicții între norma de drept internă și norma de drept din Tratatele internaționale, din Declarația Universală a Drepturilor Omului și pactele la care România este parte. Din acest punct de vedere, apelantele reclamante au relevat în primul rând art. 148 alin. 2 (din Constituție) potrivit căruia "Ca urmare a aderării (a României la Uniunea Europeană), prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare". În al doilea rând, au menționat art. 20 din Constituție, care în alin. 2 precizează că în situația existenței unei neconcordanțe între pacte și tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului (dreptul de proprietate este un drept fundamental) la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Din aceste dispoziții constituționale rezultă neîndoios că are prioritate norma de drept internațională față de legea internă.
Dreptul de proprietate este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 din 20.03.1952 la. potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică.
Se desprinde concluzia că dreptul reclamantelor de proprietate este ocrotit de această normă de drept. Pe cale de consecință, legile interne elaborate după ce România a semnat Protocolul nr. 1 (noiembrie 1994) contrare art. 1 din Protocol (cum sunt Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001) trebuie înlăturate de la aplicare de către instanțele de judecată. La această concluzie, fără echivoc, conduc dispozițiile din Constituție la care au făcut referire. O abordare contrară ar însemna o încălcare a Constituției României.
Este locul a face precizarea că normele de drept conținute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în Protocolul nr. 1 și în Declarația Universală a Drepturilor Omului au forță obligatorie supremă pentru statele semnatare fată de unele hotărâri pronunțate de Curtea Europeană. Această forță obligatorie este superioară hotărârilor Curții.
b). În acest sens, apelantele au menționat că instanța de judecată trebuia să aibă în vedere și cauze care privesc unele spețe judecate la Curtea Europeană, care au ca obiect fie revendicarea simplă, fie acțiuni în constatarea nulității absolute, cauze în care Statul Român a fost condamnat la CEDO pentru încălcarea Protocolului nr. 1 prin respingerea acțiunilor în revendicare. Ex: cauzaFaimblat împotriva Românieidin data de 13.01.2009, care a avut ca obiect admisibilitatea cererii de revendicare întemeiate pe art. 480 Cod civil, a unui imobil naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950; cauzaPușcascontra Românieidin data de 11.10.2007 care avut ca obiect soluționarea unei cereri de revendicare a unui imobil naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și vândut în baza Legii nr. 112/1995, cauzaButtu șinr. 1 și nr. 2din data de 07.02.2008, cerere care a avut ca obiect restituirea în natură a unui imobil naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și vândut de către stat în baza Legii nr. 112/1950, cauzaDragoșîmpotriva Românieidin data de 12.10.2007, cerere care avut ca obiect revendicarea unui bun naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și vândut în baza Legii nr. 112/1995, cauzaȘerbănescucontra Românieidin data de 07.02.2008, care a avut ca obiect soluționarea unei cereri de revendicare a unui imobil prin comparare de titluri, imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995, cauzaSilimon și Grosscontra Românieidin data de 07.02.2008, care a avut ca obiect restituirea în natura a imobilului vândut în baza Legii nr.112/1995, cauzaDumitrescuîmpotriva Românieidin data de 14.02.2008, care a avut ca obiect soluționarea unei cereri de restituire în natură a unui imobil naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și vândut în baza Legii nr.112/1995, cauzaYohannaîmpotriva Românieidin data de 21.02.2008, care a avut ca obiect soluționarea cereri de restituire în natură a unui imobil preluat abuziv și vândut în baza Legii nr. 112/1995, cauze mult mai recente decât cele invocate de instanța de fond.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282-298 Cod procedură civilă.
La data de 02.12.2009, intimații pârâți și au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică.
În motivare, intimații pârâți au arătat, cu privire la titlul lor de proprietate, că apartamentul nr. 9 nu a fost revendicat în termenul de 6 luni prevăzut de către Legea 112/1995, astfel cum rezultă și din adresa nr. 3903/1 noiembrie 2006 emisă de, precizându-se că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 243/25.10.1996, apartamentul nr. 9 din-, sector 2 nu era revendicat în instanță, și fiind cumpărători de bună-credință.
Contractul de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate nr. 243 din 25 octombrie 1996 fost încheiat de pârâți în situația în care nici reclamantele și nici autorul lor nu au reacționat în termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr.112/1995 pentru a-și manifesta intenția de retrocedare a apartamentelor din imobilul situat în B, sector 2,-.
În plus, autorul reclamantelor ar fi putut să-și manifeste intenția de a redobândi imobilul în temeiul art. 480 Cod civil oricând între data de 1 ianuarie 1990 și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, dar nu a dat dovadă de o minimă diligență în acest caz.
Mai mult decât atât, în cadrul acțiunii în revendicare pe care a promovat-o la Judecătoria Sectorului 2 în cadrul dosarului nr. 14439/1999, la trei ani după cumpărarea de către chiriași a apartamentului in litigiu, autorul reclamantelor nu a solicitat decât retrocedarea acelor apartamente din imobil care nu fuseseră vândute până la data introducerii acțiunii în temeiul Legii nr. 112/1995. Apartamentul pârâților și era deja vândut la data promovării respectivei acțiuni, iar autorul reclamantelor nu a formulat acțiune în revendicare în legătura cu acest apartament, nesolicitând nici măcar despăgubiri pentru acesta.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit limite precise în cazul dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenție. Această protecție nu funcționează în orice condiții și oricând, întrucât statele membre au dreptul la o marjă de apreciere în stabilirea perioadei în care poate fi revendicat un bun preluat de stat și a condițiilor legale în care poate interveni retrocedarea.
Legea nr. 112/1995 le recunoaște foștilor proprietari dreptul de a interveni în justiție prin acțiunea în anularea contractelor de vânzare-cumpărare. Însă autorul reclamantelor a pierdut toate termenele prevăzute de acest act normativ pentru promovarea unor acțiuni în anularea contractelor de vânzare-cumpărare. Aceasta nu trebuie sa aibă drept efect că reclamantele pot introduce la nesfârșit acțiuni care tind la retrocedarea unor bunuri în natură bazate pe noi și noi temeiuri juridice, deoarece o astfel de atitudine este în mod evident un abuz de drept procesual.
În plus, pe cale administrativă, prin Dispoziția nr. 5 din data de 20.06.2001, Primarul General al Municipiului Bad ispus restituirea în natură a acelor apartamente din imobilul situat în B, Sector 2,- care nu fuseseră cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel cum chiar reclamantele au solicitat. Cu privire la restul apartamentelor, respectiv cele cumpărate de chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995 (între care se numără și apartamentul pârâților din prezenta cauză), prin notificarea nr. 2477 din data de 10.08.2001 adresată Primăriei Municipiului B s-au solicitat doar despăgubiri.
Ca urmare, toate aceste argumente pledează pentru faptul că autorul reclamantelor a înțeles să renunțe la solicitarea restituirii în natură a apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 foștilor chiriași, cărora li s-a consolidat dreptul de proprietate prin expirarea termenelor prevăzute de Legea nr. 112/1995. În același sens sunt și argumentele cuprinse în motivarea sentinței civile nr. 2688 din 3 martie 2000, prin care s-a respins acțiunea în revendicare formulată la Judecătoria Sectorului 2 de autorul reclamantelor pentru redobândirea proprietății asupra apartamentelor nevândute din imobilul în litigiu, hotărâre prin care s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada dreptului său de proprietate.
În ceea ce privește raporturile litigioase dintre părți, intimații pârâți au arătat că acțiunea în revendicare a imobilului introdusă inițial de, autorul reclamantelor, a fost respinsă ca neîntemeiată.
La data de 7 septembrie 1999, a introdus o cerere de chemare în judecată împotriva Consiliului General al Municipiului B și, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B constituindu-se dosarul nr. 14439/1999, prin care a solicitat instanței să oblige pârâtele să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,-, sector 2, considerând inaplicabile acestui imobil dispozițiile Decretului nr. 92/1950.
În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că imobilul în litigiu ar fi fost naționalizat abuziv, întrucât la data naționalizării tatăl său avea calitatea de funcționar și ar fi fost exceptat de la aplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile.
La data de 24 ianuarie 2000, și au formulat cerere de intervenție principală, solicitând instanței să constate că sunt proprietarii apartamentului nr. 9,. 1, din-, sector 2, B, dobândit cu bună credință în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 243/25 octombrie 1996, încheiat cu, sector 2, B, imobil pe care reclamantul îl revendicase.
La aceeași dată, 24 ianuarie 2000, precum și ulterior, la 23 februarie și 25 februarie 2000 au mai depus cerere de intervenție proprietarii altor apartamente din același imobil, dobândite tot în baza Legii nr. 112/1995.
Înainte de discutarea admisibilității în principiu a cererilor de intervenție formulate, la termenul din data de 25 ianuarie 2000, reclamantul a depus cerere de renunțare la judecată cu privire la revendicarea părții din imobil ce a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între Primăria Municipiului B și chiriașii imobilului, între care și apartamentul în litigiu.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin notificarea înregistrată sub nr. 179/18.05.2001 la Biroul de Executori Judecătorești, adresată Primarului General al Municipiului B și prin notificarea nr. 180/18.05.2001 adresată Prefectului Municipiului B, a solicitat, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a părților din imobil rămase în proprietatea statului și a terenului în suprafață de 860. situat în B,-, sector 2, precizând în mod expres că în ce privește apartamentele vândute în temeiul Legii nr.112/1995 solicită acordarea despăgubirilor bănești.
Intimații pârâți au mai arătat că acțiunea reclamantelor este neîntemeiată, în primul rând pentru că acestea nu au dovedit că autorul lor făcea parte din categoriile exceptate de la aplicabilitatea Decretului nr. 92/1950.
Reclamantele nu au probat în niciun fel faptul că după anul 1947, autorul lor, respectiv, a fost imediat reangajat, la ce unitate și în ce funcție. Prin urmare, se deduce că în perioada anilor 1947-1950, autorul lor, respectiv ar fi subzistat pe seama veniturilor provenite din încasarea chiriilor din cele două imobile din proprietatea acestuia din- și respectiv-, imobile care în aprilie 1950 au fost naționalizate, astfel cum rezultă din Anexa la Decretul nr. 92/1950, poziția nr. 5075, cu 29 apartamente și respectiv poziția nr. 4881, cu 11 apartamente.
În ceea ce privește dreptul la respectarea bunurilor proprii consfințit de art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, intimații pârâți au arătat că acesta trebuie exercitat respectându-se principiul proporționalității.
O hotărâre a instanței prin care s-ar acorda prioritate titlului invocat de reclamante în defavoarea titlului de proprietate al pârâților ar constitui o ingerință flagrantă în dreptul acestora din urmă, astfel cum acesta este garantat prin dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
O astfel de hotărâre nu ar corespunde nici criteriului proporționalității, care reprezintă un imperativ în exigențele juridice ale protecției dreptului de proprietate, aducând o încălcare gravă principiului securității raporturilor juridice civile.
Curtea a judecat deja că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate (, 37). Astfel, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri (și, 58).
Potrivit principiului echității aplicat întotdeauna de C în analiza jurisprudențială încălcarea de către stat a dispozițiilor art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenție, prin vânzarea bunurilor imobile ale foștilor proprietari către terții locatari din acestea nu poate fi reparată prin lipsirea acestora din urmă atât de bunurile pe care le-au dobândit în temeiul unor contracte valabil încheiate cu statul, cât și de despăgubirile corespunzătoare prejudiciului astfel produs.
Chiar și Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizează referitor la un imobil naționalizat prin decretul nr. 92/1950 că bunul în litigiu a fost naționalizat în 1950, mult înainte de 1994, data la care Convenția a intrat în vigoare față de România. Curtea nu este deci competentăratione temporispentru a examina circumstanțele imobilului litigios. (hotărâre în cauzaCaracas c/România,Of. nr. 189/19.03.2007).
La data de 02.12.2009. intimații pârâți și au formulat cerere de aderare la apelul declarat de apelantele reclamante, solicitând modificarea hotărârii instanței de fond numai în ceea ce privește plata cheltuielilor de judecată, în sensul obligării reclamantelor la suportarea lor.
În motivare, au arătat că, în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, capăt accesoriu de cerere ce a fost expres și în scris formulat de către pârâți, instanța de fond nu s-a pronunțat. În această situație, față de dispozițiile art. 312 Cod de procedură civilă, apreciază că instanța de apel poate și trebuie să modifice soluția primei instanțe, în opinia acestora greșită doar în această privință, acordând cheltuielile de judecată solicitate de pârâți și aferente judecării fondului cauzei, în cuantum de 56.388,72 lei reprezentând onorarii avocațiale - 56.087,02 lei - și onorariu expert 301,7 lei.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
1. În ceea ce priveșteapelul declarat de apelantele reclamante -- și, Curtea are în vedere, în primul rând, că prin sentința civilă nr. 832/06.07.2000 pronunțată de tribunalul București - Secția a III-a civilă în dosarul nr. 3990/2000, după intrarea în vigoare a legii nr. 213/1998, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 666/22.11.2000 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 4014/2000 și irevocabilă prin decizia nr. 4394/12.10.2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul nr. 791/2001, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra trecerii în proprietatea statului a imobilului în litigiu la momentul naționalizării prin aplicarea Decretului nr. 92/1950cu titlu valabil. Acest aspect rezultă cu cea mai mare claritate din formularea folosită în considerentele deciziei instanței de recurs: "- împrejurări care rămân fără relevanță pentru apărarea reclamantului că autorul său era exceptat de la naționalizare și că, prin urmare, imobilul a trecut în proprietatea statului român, fără titlu".
Între acea cauză și cererea care formează obiectul prezentului dosar nu există tripla identitate de elemente care să conducă la îngrădirea exercițiului dreptului la acțiune datorita excepției autorității de lucru judecat reglementate de art. 166 Cod procedură civilă. Pe de altă parte, reclamantele, al căror autor a pierdut în prima acțiune, nu mai pot repune în discuție într-un alt proces faptul transmiterii imobilului în patrimoniul statului, datorită aspectului negativ alputerii lucrului judecatinstituite de art. 1201 Cod civil, acest element fiind stabilit anterior pe cale incidentală printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă. Referitor la faptul că nerespectarea autorității de lucru judecat constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauzaAmurăriței împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008.
Pentru a stabili semnificația juridică a aprecierii instanțelor în sensul că imobilul a intrat în mod valabil în patrimoniul statului, trebuie avut în vedere că, deși dreptul de proprietate este perpetuu, adică durează atâta vreme cât subzistă bunul asupra căruia poartă, el se transmite în modurile prevăzute de Codul civil prin art. 644-645 Cod civil și va continua să existe în patrimoniul celui care îl dobândește. Având în vedere că este imposibil din punct de vedere juridic ca acest drept să se regăsească concomitent în patrimoniul mai multor persoane diferite, excluzând excepțiile consacrate care privesc modalitățile juridice ale acestui drept, se reține aspectul statuat cu putere de lucru judecat altransmiterii proprietățiiîn cauza de față în temeiul legii - modalitate admisă de Codul civil, respectiv Decretul nr. 92/1950, prin ieșirea dreptului din patrimoniul autorului reclamantelor și intrarea lui în patrimoniul statului.
Aplicarea regulilor de drept consacrate în materia revendicării imobiliare implică compararea titlurilor de proprietate prezentate de către părți. Dacă titlurile lor provin de la autori diferiți se compară între ele drepturile autorilor de la care provin titlurile. Aceasta soluție, care corespunde în cea mai mare măsurăprincipiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține, asigurând astfel respectarea efectivă a dreptului de proprietate asupra bunului în discuție, trebuie aplicată ori de câte ori este posibil, pentru a identifica, pe cât posibil, momentul la care apar pentru prima oară două titluri de proprietate asupra aceluiași bun.
Comparând titlurile de proprietate prezentate de către părți, se constată că nu există două șiruri distincte de transmiteri succesive, ci unul singur, situație în care dacă există o succesiune de transmiteri valabile ale dreptului de proprietate de-a lungul timpului, ultimul titlu este preferabil întrucât reflectă o situație ulterioară, iar dacă unul dintre actele juridice încheiate de-a lungul timpului nu a avut aptitudinea de a transmite dreptul de proprietate, acesta se regăsește în patrimoniul celui din urmă înstrăinător conform actului respectiv. Cu alte cuvinte, ultima persoană care deține un titlu de proprietate valabil obținut într-un șir de transferuri succesive intervenite cu respectarea legii este recunoscută ca fiind proprietarul bunului, în vreme ce persoanele care participat la actele juridice ulterioare nu au putut dobândi dreptul în discuție. În caz contrar, ar fi lipsit de efecte juridice un act juridic valabil de transmitere a dreptului de proprietate între două patrimonii, ceea ce nu poate fi admis, întrucât ar constitui o gravă atingere adusă siguranței circuitului civil.
Nicio altă modalitate de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părți nu corespunde într-o asemenea situație principiului de drept pe care trebuie să îl reflecte acțiunea în revendicare, astfel că aplicarea oricărui alt criteriu de preferabilitate care să ignore scopul urmărit de o asemenea acțiune, și anume stabilirea patrimoniului în care se regăsește dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, nu poate fi admisă.
Împrejurarea că, urmare a modificării operate prin prevederile Legii nr. 247/2005, prin art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 au fost în mod expres calificate ca imobile preluate în mod abuziv nu poate conduce la o altă concluzie. Din conținutul textului de lege menționat rezultă că sunt imobile preluate în mod abuziv atât cele preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit de art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, cât și cele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării. Prin urmare, faptul că imobilul a fost preluat abuziv, aspect necontestat în cauză, nu infirmă aspectul reținut de instanță al preluării sale cu titlu.
Or, din perspectiva mijloacelor juridice de apărare a dreptului de proprietate pe care le are la dispoziție titularul său, esențială este distincția care trebuie făcută între preluarea imobilului fără titlu valabil și cea cu titlu valabil.
Art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 prevedea în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept. Întrucât concursul dintre legea specială și legea generală, așa cum s-a statuat și prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant, protecția juridică a acestui vechi drept nu se realizează prin redobândirea posesiei ca urmare a formulării unei acțiuni în revendicare de drept comun, ci prin obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (restituire în natură, compensare cu alte bunuri sau servicii ori despăgubiri).
În schimb, în ipoteza unui imobil preluat cu titlu valabil, dreptul de proprietate care a aparținut fostului titular s-a transmis în patrimoniul statului, urmând ca în temeiul acestui act normativ să îi fie recunoscut un drept nou (un drept de proprietate sau un drept de creanță în virtutea căruia poate pretinde măsuri reparatorii prin echivalent). În condițiile în care fostul proprietar nu poate obține recunoașterea vreunui drept în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, întrucât imobilul a ieșit din patrimoniul său la momentul naționalizării și ca atare nu mai este titularul său la data formulării acțiunii, nici nu există concurs între legea generală și legea specială, acesta având la dispoziție în scopul arătat numai prevederile Legii nr. 10/2001.
2. Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, Curtea reține că, într-adevăr, conform art. 20 din Constituție, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, interpretarea instanței de contencios european impunându-se astfel și instanțelor române.
Dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantelor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: " de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (decizia, împotriva Germanieidin 4 octombrie 1977).
În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între "simpla speranță de restituire", oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o "speranță legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (, 28 septembrie 2004, împotriva Slovaciei).
În același sens, potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite,creanțeal căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (de exemplu, hotărârea pronunțată în cauzaViașu împotriva Românieidin 9 decembrie 2008, par. 58).
Dat fiind că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat cu titlu valabil, conform celor expuse anterior, pretențiile reclamantelor în legătură cu acesta își găsesc suport juridic numai în prevederile Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 1 Legea nr. 10/2001: "Imobilele preluate în mod abuziv de stat - în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv". Conform art. 18 lit. c din același act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Prin urmare, actul normativ în discuție a recunoscut exclusiv dreptul reclamantelor de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, iar în virtutea sa acestea au un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil și exigibil, care intră în sfera de aplicare a noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Este adevărat că nevalorificarea până în prezent a dreptului de creanță respectiv, concretizată în lipsa acordării oricărei despăgubiri efective, constituie o ingerință în dreptul reclamantelor la respectarea acestui "bun" al lor, însă nu poate constitui temei pentru transformarea într-un drept de proprietate care să permită restituirea lui în natură, în detrimentul pârâților cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, care pretind în mod legitim că sunt proprietarii acestuia.
În ceea ce privește hotărârile invocate de către apelantele reclamante, instanța reține că au în vedere situații diferite de cea a acestora, Curtea Europeană a drepturilor Omului statuând fie că "în contextul legislativ român ce reglementează acțiunile în revendicare imobiliare și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună-credință, chiar dacă ea a fost anterioarăconfirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al acestuiareprezintă o privare de bunul respectiv"(hotărârile pronunțate în cauzeleButtu șinr. 1 și nr. 2din data de 07.02.2008,Dragoșîmpotriva Românieidin data de 11.10.2007,Silimon și Grosscontra Românieidin data de 07.02.2008,Dumitrescuîmpotriva Românieidin data de 14.02.2008 șiYohannaîmpotriva Românieidin data de 21.02.2008), fie că "faptul că procurorul general, a cărui opinie a fost confirmată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, a avut un punct de vedere diferit de cel adoptat de instanțe la soluționarea unei proceduri contradictorii și după epuizarea căilor de recurs ordinare nu poate justifica lipsirea de un bun dobândit pe cale legală în urma unui litigiu civil soluționat în mod definitiv" (hotărârile pronunțate în cauzelePușcascontra Românieidin data de 11.10.2007 șiȘerbănescuîmpotriva Românieidin data de 07.02.2008), fie a apreciat că nu este cazul să analizeze dacă, în speță, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (hotărârea din cauzaFaimblat împotriva Românieidin data de 13.01.2009).
Pe cale de consecință, Curtea reține că apelul formulat de către apelantele reclamante este nefondat.
II. Referitor la apelul declarat de intimații pârâți în condițiile art. 293 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea reține că, deși în cursul dezbaterilor asupra fondului aceștia au formulat și o cerere de obligare a reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul nu s-a pronunțat asupra acesteia, lăsând-o astfel nesoluționată.
Față de aceste considerente, reținând și că procedând astfel, instanța nu a intrat în cercetarea fondului cererii respective, în temeiul art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea urmează să admită apelul formulat de apelanții pârâți, să desființeze în parte sentința civilă apelată și să trimită cauza spre rejudecare numai pentru soluționarea cererii acestora privind cheltuielile de judecată, menținând totodată celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.
De asemenea, în temeiul art. 298 și 274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga intimatele reclamante, care se află în culpă procesuală, să plătească apelanților pârâți și suma de 1464 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantele reclamante și, domiciliate în B,-,. 1 bis, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 745/29.05.2009 pronunțate de tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâți și, domiciliați în B,-,. 9, sector 2.
Admite apelul formulat de apelanții pârâți și împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu intimatele reclamante și și cu intimații chemați în garanție MUNICIPIUL B, prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5, cu sediul în B,-, corp B, sector 2 și STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5.
Desființează în parte sentința civilă apelată și trimite cauza spre rejudecare numai pentru soluționarea cererii acestora privind cheltuielile de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.
Obligă intimatele reclamante să plătească apelanților pârâți și suma de 1464 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 22 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnored. N/
9 ex/ 6.04.2010
- Secția a V-a -
Președinte:Doina AnghelJudecători:Doina Anghel, Cristina Nica
