Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 135/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
( 7/2010)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 135-
Ședința publică de la 22.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doina Anghel
JUDECĂTOR 2: Cristina Nica
GREFIER: - -
********************************
Pe rol soluționarea cererii de apel formulate de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1250/29.10.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți PRIMĂRIA SECTORULUI 3 B și MUNICIPIUL B, prin PRIMARUL GENERAL.
Obiectul cauzei - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocatul, în calitate de reprezentant al apelantei-reclamante, în baza împuternicirii avocațiale nr. 33/02.02.2010, pe care o depune la dosar, lipsind intimații Primăria Municipiului B și Municipiul B prin Primarul General.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Se referă comunicarea de către Primăria Municipiului B la data de 17.02.2010 a relațiilor solicitate de instanță, cu privire la existența unei notificări pentru imobilul în litigiu din partea reclamantei.
Avocatul apelantei-reclamante, având cuvântul, depune adresa nr. 3127/2010 emisă de Primăria B - Evidența Proprietăți către reclamantă și arată că nu mai are cereri prealabile.
Curtea, văzând că nu mai sunt cereri prealabile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe apelul declarat.
Avocatul apelantei-reclamante solicită admiterea apelului, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii și restituirea terenului în litigiu.
Precizează că instanța de fond a schimbat natura juridică, cât și temeiul de drept al acțiunii, judecând altă cerere decât cea cu care a fost investită, încălcând principiul disponibilității procesului și accesul la un proces echitabil. Astfel, reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 cod civil și art. 1 din Protocolul CEDO, fiind o acțiune reală, petitorie și imprescriptibilă, iar acțiunea bazată pe Legea nr. 10/2001 are o altă natură juridică și anume este o acțiune personală, reparatorie și prescriptibilă.
Instanța de fond a încălcat și prevederile art. 315.pr.civ. revenind asupra problemei de drept dezlegate de ÎCCJ prin decizia nr. 7650/02.12.2008, prin care s-a decis: "potrivit art. 295.pr.civ. instanța de apel nu poate discuta decât punctele deduse judecății prin cererea de apel, celelalte aspecte stabilite prin soluția primei instanțe, care nu au fost criticate prin apel, intră în puterea lucrului judecat". Prin apelul declarat de reclamantă s-a criticat soluția primei instanțe pentru greșita aplicare a Legii nr. 10/2001, prin admiterea excepției inadmisibilității, în condițiile în care instanța a fost sesizată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480-481 Cod civil.
Mai arată că instanța de fond a judecat greșit și atunci când a reținut că în cauză are aplicare legea specială, Legea nr. 10/2001 și nu art. 1 din Primul Protocol al CEDO. Așadar, între acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil și măsurile reparatorii prin echivalent reglementate de legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritatea de drept comun și ipoteza art. 6 alin. 2 teza 2 din Legea nr. 231/1998 nu este incidentă, căci cele două căi legale au obiect juridic diferit. Precizează că terenul pe care doresc să-l revendice este luat abuziv în proprietatea statului, liber și neafectat de utilități publice.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 26.06.2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții MUNICIPIUL B, prin PRIMAR GENERAL, și PRIMĂRIA SECTORULUI 3 B, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 2065. situat în B,-, sector 3.
Prin sentința civilă nr. 5278/2007 Judecătoria Sectorului 3 declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București Secția Civilă, cu motivarea că din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că imobilul are o valoare de circulație de 6.960.000 lei.
Dosarul a fost înregistrat la data de 29.06.2007 pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-.
Prin sentința civilă nr.1499/2007, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei PRIMĂRIA SECTORULUI 3, respins acțiunea formulată împotriva acestei pârâte sub aspectul capătului de cerere privind revendicarea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulata de reclamanta în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL B, prin PRIMAR GENERAL, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe, la data de 23.11.2007 a declarat apel reclamanta, care a fost înregistrat la 03.03.2008 pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă.
Prin decizia civilă nr. 353/30.04.2008, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul, a desființat sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, reținând că, în cauză, apelanta pretinde că a fost făcută o notificare Municipiului B, demersuri ce nu au fost finalizate, astfel încât nu i se poate închide accesul la justiție pentru soluționarea direct în instanță a cererii de restituire în natură a imobilului. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că instanța nu este ținută de temeiul de drept invocat de parte pentru realizarea dreptului, câtă vreme chiar Legea nr. 10/2001 recunoaște calea acțiunii direct în instanță.
Împotriva acestei decizii, la data de 17.06.2008 a declarat recurs pârâta Primăria Sector 3, care a fost înregistrat la data de 26.06.2008 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin decizia 7650/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul și s-a modificat în parte decizia în sensul că a fost desființată în parte sentința, păstrând dispoziția referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Sector 3, cu motivarea că, prin cererea de apel, reclamanta nu a criticat soluția tribunalului referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria sectorului 3 B, caz în care aceasta a intrat în puterea lucrului judecat.
Dosarul a fost trimis spre rejudecare la Tribunalul București și a fost înregistrat la secția a IV-a Civilă, sub același nr-.
Prin sentința civilă nr.1250/29.10.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în speța dedusă judecății, reclamanta nu a făcut dovada că ar fi formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent asupra imobilului; or, potrivitart. 22 din acest act normativ, lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Tribunalul a reținut că numita a formulat notificare către Primăria Municipiului B, înregistrată sub nr. 2847/08.08.2001, prin care a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului situat în B,-, sector 3, iar prin dispoziția nr. 3518/2004 Primăria Municipiului Bar espins notificarea formulată ca nedovedită.
Susținerile instanței de apel prin decizia civilă 353/2008 în sensul că apelanta pretinde că a formulat o notificare Municipiului B cu nr. 2847/8.08.2001, prin care a solicitat restituirea imobilului, însă această notificare nu a fost soluționată, sunt neîntemeiate, întrucâtnotificarea cu acest număr nu a fost formulată de către reclamantă, ci de o altă persoană, iar această notificare a și fost soluționată prin respingerea acesteia conform dispoziției nr. 3518/2004,dispoziție care putea fi atacată numai prin procedura prevăzută de art. 26 din Legea nr.10/2001 și nicidecum printr-o acțiune în revendicareși numai de către persoana care a formulat notificarea, respectiv și nu de către reclamantă.
Mai mult decât atât, prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial nr. 63 din 3 februarie 2009, s-a prevăzut în mod expres că potrivit art. 46 alin. 4 din Legea 10/2001 astfel cum a fost introdus prin legea 1/2009,"persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate."
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauzaPincova și Pinc contra Cehiei).
Totodată, în ședința din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii în dosarul nr. 60/2007, prin decizia nr. 33 publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din 23.02.2009 în sensul că:
"Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."
Așadar și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin 3 Cod procedură civilă, s-a stabilit necesitatea formulării unei notificări pentru ca persoana respectivă să își poată valorifica drepturile sale.
În motivarea acestei decizii s-a arătat că "numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura în termenele legale, au deschisa calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil".
În acest sens sunt și prevederile exprese ale art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătura cu regimul juridic al unor imobile) preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14.02.2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natura sau prin echivalent au fost obligate sa se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativsub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătura cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă.
Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulata de către reclamantă, tribunalul a considerat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătoreasca pornind de la prevederile art. 480 Cod civil privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele doua părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
Așadar, aspectul esențial este faptul că reclamanta nu a înțeles să formuleze o notificare în baza Legii 10/2001, iar tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin.1 din CEDO având în vedere că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil. Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă. În acest sens CEDO s-a pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României, etc.
Or, în cauza de față, tribunalul a constatat că reclamanta avea o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului - secția civilă dispoziția ce trebuia emisă dacă s-ar fi formulat notificare.
Susținerile reclamantei de la acest termen, în sensul că notificarea a fost formulată de către fiica reclamantei, dar în numele reclamantei, nu sunt întemeiate, întrucât din conținutul notificării rezultă în mod clar că notificarea a fost formulată în nume propriu de numita, însă chiar dacă s-ar accepta ideea că ar fi formulat notificarea în numele reclamantei, esențial este că această notificare a fost deja soluționată prin emiterea dispoziției nr. 3518/2004, astfel încât reclamanta avea posibilitatea de a ataca această dispoziție prin procedura prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001 în fața unei instanțe și nicidecum nu are posibilitatea să formuleze o acțiune în revendicare ca subterfugiu juridic pentru neatacarea în termen a dispoziției 3518/2004.
Mai mult, aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notifică refuză să o soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt deciziile IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului secția civilă de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal, iar practica constată a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de legea 10/2001.
Pe de altă parte, legea prevedea condiții minimale, respectiv formularea unei notificări prin executorul judecătoresc (în practică s-a statuat că formularea unei cereri de restituire, chiar dacă nu este formulată prin executor, nu atrage nulitatea acesteia), într-un termen rezonabil, respectiv de 18 luni. Aceste limitări sunt, în accepțiunea tribunalului, proporționale cu scopul urmărit prin raportare la necesitatea asigurării stabilității circuitului civil și a tranșării într-un termen rezonabil a situației juridice a imobile naționalizate.
Consecința directă care se desprinde din cele reținute mai sus este aceea că, neformulând o astfel de notificare, sau necontestând în justiție dispoziția 3518/2004,reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent. Cu alte cuvinte, a pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobilul în discuție.
În consecință, în raport de situația de fapt arătată, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiată, întrucât reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, în termenul de un an, astfel cum a fost prelungit succesiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, adică până la data de 14.02.2002, așa încât reclamanta și-a pierdut dreptul de a solicita măsuri reparatorii sau prin echivalent.
Faptul că reclamanta a formulat ulterior în anul 2003 o cerere în care apărea alături de numita, prin care solicita restituirea imobilului nu echivalează cu existența unei notificări în sensul Legii nr. 10/2001 și chiar dacă s-ar aprecia că este o notificare, aceasta este formulată cu mult peste termenul prevăzut de lege, astfel încât în mod evident reclamanta nu poate fi considerată persoană îndreptățită la restituire.
Legea nr. 247/2005 a prevăzut numai în anumite situații o prelungire a termenului, în anumite ipoteze, dar nu a termenului de depunere a notificării, ci doar a termenului în care se poate contesta decizia sau dispoziția emisă în baza Legii nr.10/2001, la instanța civilă, situație care nu se regăsește în speța dedusă judecății.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 17.11.2009 a declarat apel reclamanta, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 05.01.2010 sub nr-.
1. În motivare, a arătat căinstanța de fond a judecat altă cerere decât acțiunea cu care a fost sesizată.
Reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 Cod civil și art. 1 din Primul Protocol
Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, petitorie și imprescriptibilă. Aceasta este natura juridică exprimată clar în acțiune.
Acțiunea bazată pe Legea nr. 10/2001 are o altă natură juridică și anume este o acțiune personală imobiliară, reparatorie și prescriptibilă.
Finalitatea urmărită de către legiuitor la adoptarea Legii nr. 10/2001 nu o reprezintă instituirea unei noi forme de revendicare de la unitățile deținătoare ale imobilelor preluate abuziv de către Statul Român, ci repararea daunelor produse de către acesta proprietarilor ale căror bunuri mobile au fost naționalizate.
Acest caracter reparator rezultă din întreg cuprinsul legii, obiectul acesteia fiind reprezentat de acordarea de măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, astfel cum reiese din dispozițiile art. 1 alin. 2 și 3, art. 3, art. 5 etc.
Dispozițiile art. 21 alin. 5 se referă, în mod exclusiv, doar lapierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Măsurile reparatorii au scopul de a repara prejudiciile produse de Statul Român ca urmare a naționalizării.
În acest sens, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 480 Cod civil, ci de la prevederile art. 998 - 999 Cod civil, care reglementează răspunderea delictuală civilă pentru fapte ilicite.
Instanța de fond a respins acțiunea în revendicare prin schimbarea temeiului juridic, dar în fapt a schimbat natura juridică a acțiunii, transformând o acțiune în revendicare reală și petitorie într-o acțiune personală imobiliară și cu această ocazie a încălcat principiul disponibilității procesului civil și accesul la un proces echitabil judecat de o instanță imparțială și independentă.
În acest fel, orice acțiune promovată de o parte, sub pretextul că instanța are posibilitatea de a schimba temeiul juridic, poate fi transformată în contra voinței părții, în altă acțiune cu altă natură juridică.
Art.129 alin. ultim Cod de procedură civilă a fost încălcat de instanța de fond, care a schimbat direct natura juridică a acțiunii, nu numai temeiul ei.
2.Instanța de fond a încălcat și art. 315 Cod procedură civilă, revenind asupra problemei de drept dezlegate deprin decizia nr. 7650/02.12.2008, care a decis:
"În drept, potrivit art. 295 Cod procedură civilă instanța de apel nu poate discuta decât punctele deduse judecății prin cererea de apel, celelalte aspecte stabilite prin soluția primei instanțe, care nu au fost criticate prin apel, intrând în puterea lucrului judecat".
Prin apelul declarat, reclamanta a criticat soluția instanței de fond pentru greșita aplicare a Legii 10/2001 prin admiterea excepției inadmisibilității, în condițiile în care instanța a fost sesizată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 Cod civil, ceea ce nu necesită procedură prealabilă.
În recursul Primăriei sector 3 s-a criticat soluția instanței de apel pe motiv că acțiunea reclamantei nu este o contestație în baza Legii 10/2001 și că nu a înțeles să se folosească de notificare, ci este o acțiune în revendicare care trebuia judecată ca atare.
civilă a admis recursul arătând că potrivit art. 295 (1) Cod civil, instanța de apel trebuia să discute doar motivele de apel, motivare bazată pe principiul disponibilității procesului civil, ce constituie o garanție procesuală ce nu poate fi încălcată, corectând astfel motivarea greșită din decizia referitoare la Legea 10/2001.
Sentința nr. 1250/29.10.2009 este nelegală și netemeinică, deoarece ignoră dezlegările problemei de drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție și aduce din nou discuția la Legea nr.10/2001 și la notificarea trimisă Primăriei de fiica reclamantei (completată ulterior de reclamantă) discutând exclusiv prin aplicarea Legii 10/2001 și a Deciziei 33 J și cu privire la concursul dintre Legea 10/2001 și dreptul comun, susținând că această decizie este obligatorie pentru instanță, și nu decizia de casare.
În final, tribunalul a apreciat că, deoarece nu a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001,reclamanta a pierdut dreptul de a solicita măsuri reparatorii și deci și dreptul la restituire.
Dar, reclamanta nu a solicitat măsuri reparatorii și restituire, a sesizat instanța cu altă cerere, și anume o revendicare, ceea ce este cu totul altceva decât a judecat instanța.
Acțiunea în restituire bazata pe Legea 10/2001 este o acțiune personală imobiliară reparatorie și prescriptibilă, aceasta fiind natura ei juridică.
Natura juridică a acțiunii în revendicare este total diferită, fiind o acțiune petitorie, reală și imprescriptibilă și nu o acțiune în despăgubire, cum este acțiunea în baza Legii nr.10/2001.
Instanța de fond a judecat o altă acțiune decât cea cu care a fost sesizată, schimbând nu numai temeiul de drept al acțiunii, ci chiar natura juridică a acesteia, încălcând astfel principiul disponibilității procesului și accesul la un proces echitabil de către o instanță imparțială.
Acțiunea în revendicare este reglementată de art. 480 și urm. Cod civil și este o acțiune petitorie, reală și imprescriptibilă, iar nu o acțiune în despăgubiri (în natură sau prin echivalent) care este o acțiune personală imobiliară, acțiune supusă atât prescripției cât și decăderii, așa cum rezultă din reglementarea Legii nr.10/2001. Natura juridică a acestor acțiuni este diferită, chiar dacă obiectul este același.
Instanța de fond a judecat greșit și atunci când a reținut că are aplicare legea specială, Legea 10/2001 și nu art.1 din Primul Protocol al CEDO.
Aceeași instanță și cu aceleași argumente, și anume existența Legii nr. 10/2001, care ar avea prioritate în aplicare, a respins acțiunea în baza excepției inadmisibilității și apoi a respins-o ca nefondată, cu aceleași motive, inadmisibilă față de Legea nr. 10/2001, refuzând în fapt să dezlege fondul cauzei cu care a fost sesizată, prin compararea titlurilor. Cu această ocazie a încălcat și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, refuzând să judece cererea cu care a fost învestită, a respins a doua oară acțiunea ca neîntemeiată, dar cu aceleași motive de inadmisibilitate.
3. Instanța de fond a judecat greșit și atunci când a reținut că are aplicare legea specială, Legea nr. 10/2001 și nu art. 1 din Primul Protocol al CEDO.
În ce privește dispozițiile art. 6 alin. 2 teza 2 din Legea 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, conform cărorabunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație,acestea nu pot fi interpretate în sensul că Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială de reparație și adevăratul proprietar nu ar mai putea apela la acțiunea în revendicare de drept comun.
Acest text din Legea 213/1998 nu exprimă decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport de norma specială care să reglementeze aceeași materie (prin definiție legătura normă generală - normă specială există atunci când cele două norme reglementează aceeași chestiune).
Legea nr. 10/2001 nu dă însă proprietarului deposedat de statul comunist o asemenea cale procedurală specială de restabilire a însuși dreptului de proprietate atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași, ci doar o modalitate de reparație prin echivalent.
Astfel, în contextul art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998,nu există pentru proprietarul deposedat o altă cale juridică de a-și stabili proprietatea și de a obține restituirea în natură a bunului.
Așadar, între acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil și măsurile reparatorii prin echivalent reglementate de Legea 10/2001 nu există subsidiaritatea drept comun - norma specială - și ipoteza art. 6 alin. 2 teza 2 din Legea 231/1998 nu este incidentă, căci cele două căi legale au obiect juridic diferit. Acțiunea în revendicare vizează restituirea bunului în natură și conservarea însuși dreptului de proprietate, iar căile deschise proprietarului deposedat în contextul Legii 10/2001, în cazul în care bunul a fost vândut chiriașului, vizează acordarea, la cererea acestuia, de despăgubiri bănești sau alte măsuri echivalente.
Pe de altă parte, prin art. 2 alin. 2 din Legea 10/2001, legiuitorula recunoscut explicit și retroactiv dreptul de proprietate al tuturor proprietarilor deposedați fără titlu, drept care a rămas nealterat până în prezent, proprietarul pierzând doar posesia tot acest timp.
Dat fiind caracterul ilegal, abuziv, al deposedării, precum și faptul că deposedarea continuă și în prezent, plângerile acestor proprietari la CEDO devin admisibile, Curtea având jurisdicție deplină.
Dar, legea specială reținută de instanțele fondului că are aplicare, nu are prioritate în aplicare, prioritate are art.1 din Primul Protocol al CEDO. Înainte de a stabili ce lege se aplică, instanța fondului trebuia să vadă dacă nu cumva Legea 10/2001, lege specială fața de dreptul comun, nu are dispoziții contrare art.1 din Primul Protocol al CEDO, care trebuia aplicat prioritar înaintea legii speciale și a legii generale.
Dispozițiile Legii 10/2001 care decad și prescriu drepturile de acțiune a cetățenilor privind recuperarea proprietăților imobiliare contravin și încalcă un drept fundamental prevăzut în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și anume dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate este un drept fundamental, iar drepturile fundamentale și exercitarea lor nu pot fi pierdute, prescrise etc. pentru a se ocroti generic "securitatea raporturilor juridice în materie de proprietate".
Prevederile Legii 10/2001 încalcă Convenția, neexistând proporționalitate și echitate între prevederea de termene cu sancțiuni drastice pentru foștii proprietari și neprevederea unor termene de soluționare a cererilor cu sancțiuni clare, după o deposedare abuzivă ce a durat 50 de ani, de către statul român.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Cu titlu preliminar, Curtea reține că inadmisibilitatea, ca noțiune juridică neutilizată de dreptul procesual civil și apărută ca o creație jurisprudențială, circumstanțiază modalitatea de soluționare prin respingere a unei cereri cu care este sesizată instanța, în situația în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicții prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât și a celor de drept puse în discuție de către reclamant. Din acest motiv, respingerea unei cereri ca inadmisibilă apare ca o ingerință în dreptul reclamantului de acces la o instanță și de aceea este contrară art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului în măsura în care nu îndeplinește exigențele conturate în jurisprudența Curții de la Strasbourg.
Din această perspectivă, se poate susține cu temei că instanța a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă numai atunci când aceasta ar refuza să se pronunțe asupra cererii reclamantului de recunoaștere a dreptului de proprietate și, subsecvent, asupra solicitării sale de obligare a pârâtului la restituirea lui, de exemplu în considerarea obligativității parcurgerii unei proceduri prealabile. O asemenea limitare a accesului la justiție nu este în sine contrară dreptului la un proces echitabil, rămânând însă de stabilit dacă limitarea este sau nu rezonabilă și proporțională cu scopul vizat.
Întrucât în cauza de față asupra nelegalității soluției de respingere a cererii reclamantei ca inadmisibilă s-au pronunțat cu autoritate de lucru judecat instanțele de control judiciar în primul ciclu procesual, Curtea nu va mai analiza acest aspect, ci nu mai pe acela dacă prima instanță a respectat în mod real și efectiv dezlegarea dată acestei probleme de drept.
Examinând hotărârea care face obiectul apelului, Curtea constată că motivul esențial pentru care a fost reiterată soluția de respingere a cererii cu care a fost sesizată instanța nu a fost acela al existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ceea ce ar constitui, într-adevăr, un refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raționamentului său, ci acela că, în consecința neutilizării acestei proceduri impuse de lege, a cărei eficacitate a încercat să o demonstreze prima instanță printr-o serie de considerente expuse pe larg, reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie în echivalent, cu alte cuvinte pierzând posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobilul în discuție.
Se mai impune precizarea că principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale. În considerarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți.
De aceea, maniera în care a procedat prima instanță, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamantă nu este corespunzător situației de fapt invocate de către aceasta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare și, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamantă, prinanalizarea pretenției sale în lumina dispozițiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridicănu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.
Față de cele expuse, Curtea urmează să înlăture primul motiv de apel, prin care reclamanta a susținut că prima instanță de fond a judecat o altă cerere decât acțiunea cu care a fost sesizată.
II. 1. Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaPăduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
2. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (cauzaBrumărescu contra României- 1997 )".
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 w34decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
Conform dispozițiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane, iar aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință. De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, și în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.
Rațiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește, cu excepția unor situații de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.
Această finalitate se regăsește și ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuție, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior anului 1948, chiar în situația în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești (art. 2 alin. 2, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată). Numai în acest mod pot fi interpretate prevederile text de lege arătat: "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi", deoarece imposibilitatea juridică de exercitare a unui drept este echivalentă cu negarea existenței lui.
Ca atare, deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă la o altă concluzie decât cea la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantei, deoarece aceasta nu a efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi.
3. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În cauza de față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: " de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (decizia, împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între "simpla speranță de restituire", oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o "speranță legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (, 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).
În același sens, în cauzaBrezny și Brezny contra Slovacieidin 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire - dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la "bunuri existente" și că aceștia acționau numai ca solicitanți. În concluzie "Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului".
Reținând astfel că prevederile Legii nr. 10/2001 - dispoziția legală pe care se întemeiază " legitimă" în sensul Convenției - care condiționează recunoașterea vechiului drept de proprietate al autorilor reclamantei de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, nu este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 și că în consecință, în absența unei decizii eliberate în condițiile legii sau a unei hotărâri pronunțate în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, reclamanta nu beneficiază de acest drept, Curtea constată că nici cel de-al treilea motiv de apel nu este fondat.
Față de aceste considerente, reținând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie, Curtea urmează ca, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, să respingă apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă, cu domiciliul ales av. în B, str. -. - nr. 3,. 4,. 15, sector 4, împotriva sentinței civile nr. 1250/29.10.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți PRIMĂRIA SECTORULUI 3 B, cu sediul în B,--4, sector 3, și MUNICIPIUL B, prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 22 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnored. N/
5 ex/8.04.2010
----------------------------------------
- Secția a IV-a -
Președinte:Doina AnghelJudecători:Doina Anghel, Cristina Nica
