Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 152/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie-
Dosar nr-
DECIZIA NR. 152
Ședința publică din data de 19 februarie 2009
PREȘEDINTE: Elena Staicu
JUDECĂTORI: Elena Staicu, Mioara Iolanda Grecu Constanța
- C
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de reclamanții, ambii domiciliați în M,-,. 19,. 10, Cod poștal -, Județ D, domiciliată în Târgoviste,-, Cod poștal -, Județ D și, domiciliată în B,. - cel M, nr. 31,. 29,. 3, sector 1, Cod poștal - împotriva deciziei civile nr.294 pronunțată la 19 mai 2008 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții, domiciliat în B,-, Cod poștal -, sector 2, PRIMĂRIA ORAȘULUI, cu sediul în,-, Cod poștal -, Județ P, SC SA, cu sediul în P,-, - Cod poștal -, Județ P, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, Cod poștal -, sector 5, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în P,-, Cod poștal -, Județ P și CONSILIUL JUDEȚEAN, cu sediul în P,--4, Cod poștal -, Județ
Recurs scutit de taxă de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții-reclamanți, -, și reprezentați de avocat din Baroul Dâmbovița și intimatul-pârât - reprezentat de avocat - din Baroul Prahova, lipsind intimații-pârâți Primăria Orașului, SC SA, Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Consiliul Județean
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Părțile, având pe rând cuvântul, arată că alte cereri nu mai au de formulat.
Curtea, ia act că nu mai sunt cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat, având cuvântul, arată că decizia recurată este nelegală întrucât în mod greșit tribunalul a admis apelul și pe fond schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.
Mai arată că au fost încălcate dispozițiile art. 315 pr.civilă, întrucât instanța de apel nu a făcut o comparare a titlurilor de proprietate ale părților, în raport de care să soluționeze cererea în revendicare.
Învederează că față de faptul că art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 a fost abrogat prin Legea nr.1/2009, în sensul că au fost acordate beneficii pentru chiriași, fiind puși în imposibilitate vechii proprietari de a mai solicita restituirea proprietăților vândute chiriașilor, solicită admiterea recursului în sensul de a se acorda reclamanților despăgubiri prin echivalent la prețul actual.
Cu cheltuieli de judecată.
Avocat -, având cuvântul, arată că față de precizările făcute de apărătorul recurenților în ședința de astăzi, solicită respingerea recursului în ceea ce privește revendicarea, iar referitor la acordarea de despăgubiri, nu se opune ca acestea să fie acordate de Primăria.
Cu cheltuieli de judecată.
Depune concluzii scrise.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Câmpina sub nr.2858/2006, reclamanții, - și au chemat în judecată pe pârâții, -, Primăria orașului, SC""SA P, Ministerul Finanțelor Publice B, P și Consiliul Județean P, pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților Primarul orașului și să lase în deplină proprietate și posesie imobilul-construcție, situat în orașul,- și suprafața de 1.500 mp teren aferentă construcției; să se constate nulitatea absolută a actelor de naționalizare a imobilului revendicat în baza Decretului nr.92/1950, întrucât a fost o preluare abuzivă, deoarece autorul lor nu a fost cuprins în anexele la acest decret și de asemenea, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.1369/1977 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul în litigiu a aparținut defunctului, de pe urma căruia au rămas ca moștenitori soția supraviețuitoare (decedată în anul 1980), -fiică și -fiu decedat, de pe urma căruia au rămas ca moștenitori reclamanții în calitate de soție supraviețuitoare, în calitate de fiu și fiică rezultată dintr-o căsătorie anterioară a defunctului.
Reclamanții au mai precizat că imobilul în litigiu a fost construit în anul 1951, prin procesul-verbal întocmit la data de 22.04.1948 a fost preluat spre închiriere prin Decizia nr.354/1959, a fost trecut în administrarea fostului
Câmpina, iar trecerea definitivă în patrimoniul statului s-a făcut prin Decretul nr. 111/1951.
Au mai arătat reclamanții că, la data preluării abuzive, autorul lor lucra ca salariat la și ulterior s-a pensionat, deci nu intra în categoria persoanelor supuse naționalizării.
Prin întâmpinarea - cerere de chemare în garanție depusă la dosar, pârâta a solicitat respingerea acțiunii privind capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.1369 din 20.02.1977, prin care împreună cu soțul său au devenit proprietarii unei părți din imobilul în litigiu, urmând să fie respinsă și cererea în revendicare a acestei părți din imobil, întrucât este proprietară.
Pârâta a mai precizat că împreună cu soțul său (decedat la 15.03.1988) au avut calitatea de chiriași ai imobilului în litigiu începând cu anul 1941 și ulterior, la insistențele fotului P, au cumpărat imobilul și s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr.1369/1977.
Prin cererea de chemare în garanție, pârâta a solicitat, în subsidiar, obligarea pârâtei P la restituirea prețului încasat, reactualizat, pentru partea din casă ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare, în situația în care se va constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.1369/1977.
Pârâta Paf ormulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive față de prevederile art.12 din Legea nr. 213/1998, care menționează că statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice B și a solicitat introducerea acestei instituții în cauză.
De asemenea, pârâta a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune, față de prevederile art.14 din Legea nr.112/1995, care stabilesc că persoanele îndreptățite la restituirea în natură sau la acordarea de despăgubiri pot depune cereri în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii și a apreciat ca fiind inadmisibilă acțiunea față de prevederile art.480 Cod civil.
Primarul orașului, în calitate de reprezentant al orașului, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și a arătat că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr.111/1951, iar în anul 1977 o parte din imobil a fost înstrăinat familiei, în baza Legii nr.4/1973, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1369/1977.
Pârâtul a mai menționat că reclamanții au făcut notificare în baza Legii nr.10/2001, iar actul de preluare atacat este legal și temeinic întrucât Decretul nr.111/1951 figura printre actele normative considerate ca fiind titlu, potrivit Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995.
Prin aceeași întâmpinare, pârâtul a invocat și buna-credință a cumpărătorilor, pornindu-se de la faptul că buna-credință se prezumă în orice raport juridic civil, precum și susținerea recentă a literaturii de specialitate în sensul că subdobânditorul este beneficiarul teoriei aparenței creatoare de drept error communis facet jus.
Reclamanții au formulat o notă de ședință, prin care au arătat că imobilul a fost preluat abuziv și atunci nu se poate considera că imobilul a fost dobândit cu just titlu și toate actele subsecvente sunt lovite de nulitate absolută, iar vânzătorul, statul comunist, a vândut cu rea-credință un bun care nu-i aparținea și întreaga doctrină privește Decretul nr.92/1950 și nr.111/1951 ca fiind neconstituțional.
În ședința publică din 20 septembrie 2008 fost introdus în cauză Ministerul Finanțelor Publice.
Pârâta SC "" SA P, prin cererea depusă la dosar, a arătat că nu este succesoarea în drepturi și obligații a fostului Oficiu Județean pentru Construirea și Vânzarea Locuințelor P și a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, urmând a se dispune scoaterea sa din cauză.
Prin sentința civilă nr.316/2004, Judecătoria Câmpina a constatat perimată acțiunea formulată de reclamanți, iar prin decizia nr.836/2004 pronunțată de Tribunalul Prahova, a fost admis recursul declarat de reclamanți și casată sentința civilă sus-menționată, cu trimiterea acesteia spre rejudecare la instanța de fond.
În cauză au fost încuviințate și administrate probe cu înscrisuri, interogatoriu și expertiză contabilă la cererea reclamanților și pârâților.
Instanța de fond, după casarea cu trimitere, a pronunțat sentința civilă nr.757/2005, prin care a fost admisă în parte acțiunea reclamanților și constatată nulitatea absolută a sentinței civile nr.579/1955 a fostului Tribunal Popular al Raionului Câmpina și respinse ca neîntemeiate capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.1369/1977 și cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtă.
Prin aceeași sentință, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revendicare a imobilului, reținându-se că după apariția Legii nr.10/2001 acțiunea în revendicare de drept comun nu mai poate fi introdusă, fiind necesar să se urmeze calea prevăzută de Legea nr.10/2001 pentru a se obține restituirea bunurilor.
Împotriva aceste sentințe au formulat apel reclamanții, iar prin decizia nr.73/24.01.2006 a Tribunalului Prahovaa fost respins ca nefondat apelul reclamanților.
Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr.1031/2006, a admis recursul declarat de reclamanți, a desființat în parte sentința civilă nr.757/2005 a Judecătoriei Câmpina și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare privind capătul de cerere în revendicare.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel reținut că fostul proprietar nu este împiedicat să promoveze o acțiune în revendicare în cadrul căreia să se procedeze la o comparare a titlurilor deținute de părți, în situația în care este menținut titlul subdobânditorului de bună credință.
La Judecătoria Câmpina dosarul a fost înregistrat la nr-.
În cauză a fost încuviințate și administrate probe cu înscrisuri, interogatoriu, expertize construcții și topometrică la cererea reclamanților și pârâtului -.
Conform certificatului de moștenitor nr.44/2006, pârâta - decedat la data de 29.03.2006 și a fost introdus în cauză pârâtul.
Prin cererea depusă la dosar la termenul de judecată din 21 martie 2007, reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că, potrivit deciziei civile nr.1031/2006, instanța a fost investită cu soluționarea capătului de cerere privind acțiunea în revendicare pentru partea din construcție și terenul pe care îl stăpânesc moștenitorii defunctei -, acțiune în cadrul căreia urmează să se compare titlurile de proprietate deținute de reclamanți și pârâți.
Reclamanții au mai arătat că titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat întrucât este anterior titlului de proprietate al pârâților și l-au dobândit prin moștenire de la adevăratul proprietar, -, decedat în anul 1962 și care, la rândul său, l-a dobândit în anul 1915, fiind stăpânit în condițiile și termenul prevăzut pentru operarea uzucapiunii, peste 30 de ani și fiind preluat în mod abuziv de către stat.
Pârâtul - a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și a invocat excepția prescripției achizitive având în vedere că din anul 1977 și până în anul 2002 autoarea sa, a stăpânit imobilul continuu, neîncetat și sub nume de proprietar și a deținut un fost titlu în baza căruia a exercitat posesia.
În cauză a fost efectuată o expertiză topometrică de către expert și expertiză construcții de către expert.
Prin sentința civilă nr. 409 din 6.02.2008, Judecătoria Câmpinaa admis acțiunea precizată formulată de reclamanții, --, - și împotriva pârâților --, Primăria Orașului, SC "" SA P, Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice P și Consiliul Județean P și a obligat pârâtul - să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul compus din 3 camere, 4 holuri, bucătărie, baie, terasă, beci și wc, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.1369/1977, identificat prin raportul de expertiză construcții efectuat de expert, situat pe un teren în suprafață de 845 mp, din orașul,-, identificat prin raportul de expertiză topometrică efectuat de expert.
In motivarea sentinței instanța de fond arată că, așa cum reiese din cuprinsul sentinței civile nr.579/1955 a fostului Tribunal Raional Câmpina, a fost trecut în proprietatea statului imobilul situat în orașul,--3, proprietatea lui, în baza art.1 lit.d din Decretul nr.111/1951.
S-a mai arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1369 din 20.02.1977 fostul Oficiu Județean pentru Construirea și Vânzarea Locuințelor Paî nstrăinat autorilor pârâtului și locuința situată în orașul,-, compusă din 3 camere și dependințe și s-a atribuit cumpărătorilor în folosință terenul aferent construcției de 95,34 mp, imobil ce era deținut de cumpărători în baza contractului de închiriere nr.107/1973.
După intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, reclamanții au formulat notificarea nr.341/2001 către Primarul orașului pentru restituirea în natură a imobilului, iar prin adresa nr.8313 din 27.XI.2001 a Primăriei orașului s-a comunicat reclamanților posibilitatea de a fi restituită în natură cota de l/2 din construcție și terenul aferent și acordarea de despăgubiri pentru diferență.
Instanța de fond a menționat că prin decizia civilă nr.1031/2006 a Curții de Apel Ploieștis -a reținut caracterul abuziv al trecerii în proprietatea statului a imobilului în litigiu și care rezultă din faptul că preluarea imobilului s-a realizat de la un neproprietar, respectiv, potrivit sentinței civile nr.579/1955 a fostului Tribunal Raional Câmpina, precum și din caracterul neconstituțional al Decretului nr.111/1951 în raport de Constituția din 1948.
Instanța a apreciat că, intrucât imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără un titlu valabil, autorii reclamanților și-au păstrat calitatea de proprietari ai imobilului în conformitate cu art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, chiar dacă au pierdut posesia imobilului.
Conform sentinței civile nr.757/2005 a Judecătoriei Câmpinaa fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.1369/1977, reținând-se de către instanță existența bunei-credințe a autoarei pârâtului la data cumpărării imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare sus menționat, astfel că, în prezenta cauză ne aflăm în situația în care atât reclamanții, cât și pârâtul - dețin titluri de proprietate asupra imobilului în litigiu care provin de la autori diferiți.
Astfel, din fișa imobilului rezultă că locuința a fost construită în anul 1915, iar din referatul întocmit la data de 15.06.1961 rezultă că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamanților, față de titlul pârâtului care este contractul de vânzare-cumpărare nr.1369/1977 care provine de la Statul Român care a preluat imobilul de la autorii reclamanților fără un titlu valabil.
În consecință, în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților, instanța a constatat că titlul de proprietate al autorilor reclamanților este preferabil titlului de proprietate al pârâtului, care este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr.1369/1977 care, deși este încheiat cu bună-credință de autoarea pârâtului, nu se poate reține că buna-credință este un mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Având în vedere cele reținute mai sus, instanța de fond apreciat ca neîntemeiată excepția prescripției achizitive, invocată de către pârât, întrucât autoarea sa deține un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr.1369/1977, astfel încât, nu i se poate constitui un nou titlu de proprietate în baza prescripției achizitive ca urmare a posesiei exercitată asupra imobilului.
Impotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul -, criticand-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, apreciind că prin compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, titlul reclamanților este mai bine caracterizat decât cel deținut de pârât.
A mai arătat apelantul că, așa cum s-a stabilit în practica judiciară, atunci când este vorba de un imobil preluat de stat, acțiunea în revendicare este condiționată de admiterea cererii de constatare a nulității contractului prin care statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat, chiar dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil. În acest sens, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 417/25.01.2005, precum și decizia nr.3962/10.10.2006 a.
Apelantul a mai precizat că și jurisprudența CEDO a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credință este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conveția Europeană a Drepturilor Omului în sensul că "diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate astfel încât, persoanele care și-au dobândit bunurile să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri".
A mai susținut apelantul că, în condițiile în care instanța de fond a avut în vedere numai disp.art.480 cod civil în soluționarea acțiunii în revendicare, fără a analiza și dispozițiile Legii nr.10/2001, precum și practica judiciară și CEDO la care a făcut referire mai sus, trebuia să constate că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu pentru a fi admisibilă acțiunea în revendicare.
Totodată, susține apelantul, fiind vorba de un bun imobil, dovada dreptului de proprietate trebuia să fie făcută cu un act translativ de proprietate încheiat în formă autentică, neavând nicio relevanță sub acest aspect sentința civilă nr. 579/1955 a fostului Tribunal Raional Câmpina, cu atât mai mult cu cât, în aceată hotărâre se precizează și faptul că nu sunt cunoscuți proprietarii imobilului de la data pronunțării ei și că s-a dat în contradictoriu cu pârâtul, tipograf și nici procesul-verbal încheiat de comisia de inventariere la data de 22.04.1948, aceste acte nefiind titluri de proprietate conform dispozițiilor legale în materie.
Un alt motiv de apel s-a referit la faptul că instanța de fond a respins ca neîntemeiată excepția prescripției achizitive, cu o motivare care ar fi avut sens numai în cazul în care apelantul ar fi solicitat prin cererea reconvențională să i se constate dreptul de proprietate asupra imobilului prin uzucapiune. Judecătoria Câmpinaa arătat în respingerea excepției că "nu i se poate constitui un nou titlu de proprietate în baza prescripției achizitive ca urmare a posesiei exercitate asupra imobilului" însă apelantul susține că nu a solicitat constituirea unui astfel de titlu.
Prescripția achizitivă de scurtă durată a fost invocată pe cale de excepție pentru respingerea acțiunii în revendicare, știut fiind că pentru existența acesteia trebuie întrunite, cumulativ, două condiții: posesia exercitată în condițiile art.1847 Cod civil și existența unui just titlu, reprezentat de un act translativ de proprietate care, însă, nu emana de la adevăratul proprietar al imobilului.
Susține apelantul că, prin chiar motivarea făcuta în sentință, instanța de fond a reținut împrejurarea că actul autoarei apelantului a fost încheiat cu un neproprietar și din acest motiv a dat eficiență actului reclamanților.
Arată apelantul că din anul 1977 când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.1369 și până la data promovării acestei acțiuni, autoarea sa a stăpânit imobilul continuu, netulburat și sub nume de proprietar mai mult de 20 de ani, deci în condițiile art.1847 Cod civil, apelantul deținând un just titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare, astfel încât, în opinia sa, consideră ca fiind netemeinic respinsă această excepție.
Un ultim motiv de apel vizează faptul că autoarea acestuia, a formulat cerere de chemare în garanție prin care a solicitat restituirea prețului încasat, reactualizat, cerere asupra căreia instanța de fond nu a făcut nicio referire, pronunțându-se numai cu privire la acțiunea în revendicare, astfel încât, apelantul solicită să se soluționeze și această cerere și să se dispună completarea expertizei contabile dispusă în cauză, în sensul reactualizării la zi a prețului achitat de autorii săi pentru imobilul în litigiu.
Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au arătat că susținerile apelantului privind faptul că acțiunea în revendicare este condiționată de admiterea cererii de constatare a nulității contractului prin care statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat, nu pot fi luate in discuție, având în vedere că prin decizia civilă nr.1031/03.07.2006 a Curții de Apel Ploiești, cu autoritate de lucru judecat, s-a stabilit faptul că, deși a fost respins capătul de cerere respectiv, este admisibilă acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate, care presupune o singură condiție, respectiv existența unor titluri valabile cu privire la proprietatea unui imobil, iar în această cauză, numai o parte are un titlu mai bine caracterizat.
Referitor la susținerea apelantului cu privire la faptul că reclamanții nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate, intimații au apreciat că nu poate fi primită întrucât, tot cu autoritate de lucru judecat, prin aceeași sentință s-a reținut că imobilul în litigiu a aparținut autorilor reclamanților, și, existența dreptului acestora de proprietate fiind confirmată și prin procesul-verbal din 22.04.1948 al comisiei care a preluat abuziv imobilul în litigiu, unde este consemnat " situată în-, este proprietatea domnului doctor ".
Cu privire la critica referitoare la respingerea excepției prescripției achizitive, intimații au apreciat că nu are nicio valoare deoarece chiar dacă aceasta excepție ar fi fost admisă, nu ar fi putut avea valoarea unui titlu de proprietate mai puternic decât valoarea pe care o are însăși actul autentic de vânzare-cumpărare invocat de pârâtă.
În ceea ce privește de autoritatea de lucru judecat pe care o are decizia civilă nr. 1031/03.07.2006 a Curții de Apel Ploiești, intimații au susținut că instanța de fond nu se mai putea pronunța cu privire la niciun alt capăt de cerere, judecata oricărui alt capăt de cerere neputându-se face decât pe calea unei acțiuni separate, solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică.
Prin decizia nr. 294 pronunțată la 19 mai 2008, Tribunalul Prahova a admis apelul declarat de apelantul-pârât - și schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia civilă nr.1031/2006 a Curții de Apel Ploieștis -a reținut caracterul abuziv al trecerii în proprietatea statului a imobilului în litigiu, care rezultă din faptul că preluarea imobilului s-a realizat de la un neproprietar, respectiv, potrivit sentinței civile nr.579/1955 a fostului Tribunal Raional Câmpina, precum și din caracterul neconstituțional al Decretului nr.111/1951 în raport de Constituția din 1948.
Pe de altă parte, arată tribunalul, chiar instanța de recurs a reținut că imobilul în litigiu a fost vândut pârâtei la data de 20.02.1977, moment la care legimitatea titlului statului nu era pusă în discuție, pârâta având convingerea că statul este proprietarul bunului vândut.
S-a mai arătat că buna-credință a pârâtei la încheierea actului, rezultă și din faptul respectării dispozițiilor legale în vigoare la momentul perfectării actului, situație în care nu se poate constata nulitatea actului.
Raționamentul instanței de fond, în sensul că este neîntemeiată excepția prescripției achizitive întrucât autoarea pârâtului deține un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr.1369/1977, astfel încât nu i se poate constitui un nou titlu de proprietate în baza prescripției achizitive ca urmare a posesiei exercitată asupra imobilului, a fost apreciat de instanța de apel ca fiind total greșit atâta vreme cât, în continuare, aceasta afirmă că respectivul titlu de proprietate nu reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Or, tocmai acest aspect pârâtul l-a invocat în fața instanței de fond și anume, în cazul în care se va constata că titlul lui de proprietate nu îi conferă calitatea de proprietar întrucât a fost încheiat cu un non-proprietar, să se constate că aceasta calitate de proprietar au dobândit-o în temeiul uzucapiunii de scurta durata.
Se mai arată că instanța de fond nu a examinat, însă, în nici un mod, dacă în cauză sunt întrunite condițiile uzucapiunii de scurtă durată, afirmând doar imposibilitatea constituirii unui nou titlul de proprietate în favoarea intimatului, deși, în continuare, arată că actualul titlu de proprietate nu este valabil deoarece, deși este încheiat cu bună-credință de autoarea pârâtului, nu se poate reține că buna-credință este un mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Tribunalul a mai reținut că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847 rap. la art.1895 Cod civil, apelantul-pârât posedând în mod continuu, neîntrerupt, netulburat, public și sub nume de proprietar imobilul în litigiu. B-credință a apelantului, în sensul dispozițiilor art. 1898 Cod civil, a fost constată chiar de către Curtea de Apel Ploiești, în cuprinsul decizei de casare, iar justul titlu al apelantului îl constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. nr.1369 din 20.02.1977, încheiat fostul Oficiu Județean pentru Construirea și Vânzarea Locuințelor P, prin care apelantul a achiziționat de la Statul Român imobilul în litigiu.
Potrivit art.1 din Protocolul nr.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nu poate fi privată de proprietatea sa decât pentru utilitate publică și în condițiile prevăzute de principiile generale din dreptul internațional; această dispoziție se aplică atât proprietarilor deposedați abuziv de statul comunist, cât și chiriașilor care, cu bună-credință, au cumpărat imobilele respective.
S-a mai arătat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în soluționarea situațiilor litigioase dintre foștii proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat și chiriași cumpărători de bună-credință a acestora, instanțele trebuie să examineze situațiile deduse judecății și în raport de criteriul de proporționalitate.
În cazul "Raicu contra Romaniei" Curtea Europeană a Drepturilor Omului "reamintește că a judecat deja că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care, cândva, a confiscat aceste bunuri (a se vedea și, mai sus citat)".
În consecință, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și a jurisprudenței și literaturii de specialitate naționale, conform careia dacă ambele părți au titluri de proprietate care emană de la autori diferiți câștigă posesorul, conform principiului de drept " in pari causa melior este causa possidendis" tribunalul, a constatat că în mod nelegal și neîntemeiat instanța de fond a admis acțiunea în revendicare promovată de intimații-reclamanți.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanți, -, și, care au arătat că, prin decizia civilă nr. 1031/2006, Curtea de Apel Ploieștia statuat, în mod irevocabil, că acțiunea în revendicare este admisibilă, reținând că ambele părți au titluri de proprietate valabile, urmând ca instanța de rejudecare să procedeze la compararea titurilor de proprietate și să dea câștig de cauză acelui titlu de proprietate care este mai bine caracterizat.
Au susținut recurenții că instanța de apel a încălcat prevederile art. 315 pr.civilă, întrucât a judecat cauza potrivit altor criterii decât cele stabilite de instanța de recurs, respectiv dispozițiile art. 480 Cod civil.
Astfel, în mod greșit instanța de apel s-a preocupat de modul de dobândire a dreptului de proprietate de către pârâți prin scurta prescripție achizitivă, întrucât problema valabilității titlului de proprietate a părților fusese rezolvat de către instanța de recurs.
Apreciază recurenții că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, cât vreme aceasta nu a făcut o comparare a titlurilor de proprietate a părților, în raport de care să soluționeze acțiunea în revendicare, astfel că, au fost încălcate prevederile art. 315.pr.civilă raportat la art. 304 pct.5 pr.civilă, hotărârea dată încălcând formele procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 pr.civilă.
Recurenții au mai arătat că, potrivit practicii instanței supreme, prioritatea titlului se stabilește după două elemente esențiale, respectiv: anterioritatea titlului și dobândirea bunului de la adevăratul proprietar, și nu de la un proprietar aparent.
Apreciază recurenții că, după ambele criterii, titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat, fiind dobândit prin moștenire de la autorii lor, care, la rândul lor, l-au dobândit în anul 1915, spre deosebire de pârâți care l-au dobândit în anul 1977 prin cumpărare de la un neproprietar, respectiv de la Statul Român care l-a preluat abuziv, fără titlu, de la autorul reclamanților.
Tribunalul a făcut o greșită apreciere referitor la practica Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește criteriul de proporționalitate deoarece acest criteriu este avut în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică și privește raportul dintre stat și persoana expropriată.
De asemenea, recurenții au susținut că în cauza Raicu contra României, citată de instanța de apel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face referire la ceea ce ar trebui să conțină legislația viitoare a României, și nu la ceea ce conține.
Se solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea deciziei, iar pe fond, să se admită acțiunea.
La termenul din data de 19.02.2009, recurenții, prin apărător au arătat că față de faptul că art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 a fost abrogat prin Legea nr.1/2009, în sensul că au fost acordate beneficii pentru chiriași, fiind puși în imposibilitate vechii proprietari de a mai solicita restituirea proprietăților vândute chiriașilor, solicită admiterea recursului în sensul de a se acorda reclamanților despăgubiri prin echivalent la prețul actual.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză, Curtea de Apel constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Un prim motiv de recursa privit incidența dispozițiilorart. 304 pct. 5.pr.civilă,cu motivarea că hotărârea dată de către instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 pr.civilă, respectiv au fost încălcate prevederile art. 315.pr.civilă.
Prin decizia nr. 1031/3.07.2006, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul declarat de reclamanți și, ca urmare a admiterii apelului declarat de aceștia împotriva sentinței civile nr. 757/2005 a Judecătoriei Câmpina, a fost desființată în parte această sentință și trimisă cauza spre rejudecare numai în ceea ce privește soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii, apreciind că cererea trebuia rezolvată pe fond, potrivit dispozițiilor dreptului comun, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 480 Cod civil și art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998.
Prin această soluție, însă, instanța de recurs nu a dat indicații cu privire și la modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare, ci doar a apreciat că în speța de față nu poate fi admisă excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, ci aceasta trebuie analizată prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți.
La această operațiune de comparare a titlurilor de proprietate s-a oprit și instanța de apel, apreciind că, deși ambele părți pretind că au titluri de proprietate care emană de la autori diferiți, în speța de față este necesar a se acorda prioritate titlului pârâților posesori, dat fiind faptul că aceștia au o posesie mai bine caracterizată, conform principiului de drept "in pari causa melior este causa possidendis".
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, referitor laincidența dispozițiilor art. 304 pct. 9.pr.civilă, raportat la pronunțarea unei hotărâri cu aplicarea greșită a legii, respectiv art. 480 Cod civil și a Convenției Europene a Drepturilor Omului, Curtea de Apel constată că și acesta este nefondat întrucât Tribunalul Prahova a făcut o corectă interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale.
Astfel, art. 480 Cod civil și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al CEDO asigură și garantează respectarea proprietății private, acțiunea în revendicare fiind instrumentul juridic prin care proprietarul neposesor solicită predarea bunului de la posesorul neproprietar.
În doctrină au fost analizate diversele situații care pot interveni cu ocazia promovării unei astfel de acțiuni, făcându-se distincție între cazurile în care titlurile de proprietate provin de la același autor sau de la autori diferiți.
În speța de față, așa cum s-a arătat mai sus, dreptul de proprietate al autorilor reclamanților a rezultat din adresa nr. 12681/1955 a Secției Financiare Raion Câmpina, decizia nr. 534/1959 a Sfatului Popular Raion Câmpina, fișa imobilului proprietate din dosarul de inventariere nr. 3/1948, fișa personală din 22.04.1956 și procesul-verbal din 22.04.1948, fără a fi prezentat, însă, titlu de proprietate asupra imobilului, constând într-un contract de vânzare-cumpărare autentificat sau o hotărâre judecătorească care să consfințească dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe de altă parte, pârâtul a prezentat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1369/20.02.1977 încheiat de Oficiul Județean pentru Construirea și Vânzarea Locuințelor P, prin care pârâtul a dobândit imobilul în litigiu de la Statul Român.
În acest sens, în practica judiciară s-a precizat că în cazul în care în cadrul unei acțiuni în revendicare ambele părți, atât reclamantul, cât și pârâtul, au titluri scrise ce provin de la autori diferiți, există mai multe soluții, respectiv, aceea de a câștiga pârâtul întrucât se află în posesia lucrului, potrivit principiului "in pari causa melior este causa possidendis" sau se compară între ele drepturile autorilor, având câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, numai cu condiția ca și posesia să fie mai bine caracterizată.
S-a reținut, de asemenea, că sarcina probei că autorul său a avut un drept preferabil, revine reclamantului, iar dacă nu reușește, se aplică prima soluție.
În speța de față, se poate observa că reclamanții nu au făcut dovada că autorul lor a avut un titlu de proprietate preferabil pârâtului.
Cu atât mai mult este necesară adoptarea primei soluții, expusă anterior, cu cât s-a făcut dovada de către pârât a existenței posesiei de bună-credință, în condițiile în care a dobândit cu act autentic bunul de la stat, la o dată la care dreptul de proprietate al acestuia nu era pus în discuție în nici un mod și ulterior a stăpânit imobilul ca bun proprietar, locuind în el și în prezent.
De altfel, literatura juridica a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului.
Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabila uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobandit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
Este adevărat că la termenul de azi, 19.02.2008, recurenții prin apărător au solicitat, față de modificările prevăzute de Legea nr.1/2009, a se acorda reclamanților despăgubiri prin echivalent la prețul actual al imobilului, dar se poate observa că potrivit dispozițiilor procedurale în materie civilă în faza căii de atac a recursului (și chiar a apelului) nu se mai poate schimba sau completa obiectul acțiunii inițiale, raportat la prevederile art. 294 și 316 pr. civ. cu atât mai mult cu cât dosarul a parcurs deja două cicluri procesuale.
Motivarea instanței de apel cu privire la întrunirea condițiilor pentru intervenirea prescripției achizitive a privit în realitate motivele care au condus la constatarea caracterului de posesie de bună credință, mai bine caracterizată a pârâtului.
Trebuie observat că, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât în condițiile strict determinate de lege, astfel încât, dreptul de proprietate este ocrotit nu numai în cazul persoanelor cărora li s-au preluat în mod abuziv de către stat imobilele, cât și în cazul persoanelor care dețin în prezent asemenea presupuse imobile.
De remarcat este că prin Decizia în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 60/2007, s-a apreciat că este necesar a se acorda prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului în cazul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, doar în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate (respectiv dreptul de proprietate al pârâtului dobânditor al imobilului preluat în mod abuziv) ori securității raporturilor juridice (respectiv siguranța actelor juridice în condițiile dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor conform legii, la o dată la care nu era pusă în discuție proprietatea vânzătorului asupra bunului înstrăinat).
De altfel, în cauza Păduraru contra României s-a reținut, reafirmându-se de fapt opinia exprimată în cauza Kopecky contra Slovaciei, că: "Conventia nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptaților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele sa fi ratificat Conventia.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie nu poate fi interpretat ca restrangand libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele sa ratifice Conventia".
Ca atare, față de cele expuse mai sus, se constată necesitatea aplicării art. 480 Cod civil și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Curții Europene a Drepturilor Omului în favoarea pârâtului proprietar incontestabil al imobilului în litigiu și cu o posesie mai bine caracterizată, de bună-credință, asupra terenului litigios, astfel cum în mod corect a procedat instanța de apel.
Față de considerentele mai sus arătate, observând că decizia tribunalului este legală și temeinică, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9.pr.civilă, Curtea de Apel va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 274.pr.civilă, vor fi obligați recurenții la plata sumei 1785 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul -, reprezentând onorariu de apărător, conform chitanțelor anexate la dosarul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții, ambii domiciliați în M,-,. 19,. 10, Cod poștal -, Județ D, domiciliată în Târgoviste,-, Cod poștal -, Județ D și, domiciliată în B,. - cel M, nr. 31,. 29,. 3, sector 1, Cod poștal - împotriva deciziei civile nr.294 pronunțată la 19 mai 2008 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții, domiciliat în B,-, Cod poștal -, sector 2, PRIMĂRIA ORAȘULUI, cu sediul în,-, Cod poștal -, Județ P, SC SA, cu sediul în P,-, - Cod poștal -, Județ P, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, Cod poștal -, sector 5, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în P,-, Cod poștal -, Județ P și CONSILIUL JUDEȚEAN, cu sediul în P,--4, Cod poștal -, Județ
Obligă recurenții la plata sumei 1785 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul -.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Elena Staicu, Mioara Iolanda Grecu Constanța
- - - - - C
fiind în concediu de odihnă
se semnează de
Președintele instanței,
Grefier,
Red.
Tehnored.PJ
2 ex/ 2.03.2009
2858/2006 Judecătoria Câmpina
a- Tribunalul Prahova
, -
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
Președinte:Elena StaicuJudecători:Elena Staicu, Mioara Iolanda Grecu Constanța
