Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 282/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA cod operator 2928
SECȚIA - CIVILĂ
DOSAR NR:-
DECIZIA CIVILA NR: 282/
Ședința publică din 19 noiembrie 2008
PREȘEDINTE: Cristian Pup
JUDECĂTOR 2: Trandafir Purcarița
GREFIER:- -
S-a luat în examinare apelul declarat reclamantul împotriva sentinței civile nr. 136 din 19 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad -secția civilă - în dosar nr.-, în contradictoriu cu pârâtul intimat Statul Român prin municipiul A reprezentat prin Primar, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică au fost lipsă părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, Instanța considerând cauza lămurită, și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în temeiul art.150 Cod procedură civilă, închide dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra apelului.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Arad, la data de 7 noiembrie 2008, reclamantul a chemat în judecată în judecată pârâtul Statul Român prin Municipiul A reprezentat prin Primar solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 527.040 lei cu titlu de despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii formulate, reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al bunicii sale, conform certificatului de moștenitor nr. 13, eliberat la data de 02.03.2001 de BNP, iar despăgubirile ce se solicită a fi acordate de către pârât, sunt datorită faptului că, imobilul din litigiu a fost preluat abuziv de către Statul Român prin decizia nr. 974/71.736/1961, deposedând-o ilegal pe antecesoarea acestuia care a fost un dobânditor de bună credință, motivat prin faptul că nu s-a îndeplinit obligația de edificare a unei case de locuit pe terenul din litigiu în termen de 5 ani.
Reclamantul a mai arătat că, antecesoarea acestuia a dobândit terenul în urma unui act autentic de vânzare - cumpărare care nu-i instituia nici o obligație de edificare a unei case de locuit, apreciind astfel că înscrierea din CF 16078 A, de sub B9 are caracterul unei preluări abuzive a proprietății antecesoarei sale. A mai precizat de asemenea că se solicită prin prezenta acțiune, acordarea de despăgubiri, întrucât pe terenul situat în A,- se află edificat un bloc de locuințe, valoarea pe mp. în zonă respectivă fiind de 400 Euro.
Pentru motivele arătate a solicitat admiterea acțiunii promovate, pe dispozițiile art. 480, art. 481 Cod civil, art. 1, pct.1 și 2 din Legea nr. 10/2001, iar în probațiune a depus la dosarul cauzei, xerocopii certificate pentru conformitate de pe Coala CF nr. 16.078 A, deciziunea nr. 974/71.736 din data de 26.12.1961 a Sfatului Popular al Orașului A, precum și de pe expertiza extrajudiciară efectuată din care rezultă faptul că sunt edificate blocuri de locuințe pe terenul din litigiu, respectiv faptul că, s-au unificat parcelele alături de cea în discuție.
Pârâtul, prin întâmpinarea formulată a invocat pe cale de excepție netimbrarea cererii de chemare în judecată, iar pe fond respingerea acțiunii ca inadmisibilă și a depus la dosarul cauzei, copii certificate pentru conformitate de pe Dispoziția nr. 4792/13.11.2002, referatul privind motivarea Dispoziției Primarului Municipiului A referitoare la aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul înscris în CF 16078 A, sub nr. top 74-84/2.7, în suprafața de 360 mp. sentința civilă nr. 50/06.02.2003 a Tribunalului Arad, precum și de pe decizia civilă nr. 130/29.09.2003, pronunțată de către Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr. 2719/C/2003.
Prin sentința civilă nr. 361 din 20 ianuarie 2009 pronunțată de Judecătoria Arads -a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.
Prin sentința civilă nr. 136/19.03.2009, pronunțată în dosar nr. -, Tribunalul Arad - secția civilă - respinge acțiunea reclamantului, având ca obiect despăgubiri, reținând în fapt și în drept, că imobilul situat în A- a fost înscris în CF nr. 16078 Nr. top. 74-84/2.7 în proprietatea soției dr. născută în decembrie 1947, cu notarea restricției că titulara imobilului este obligată să construiască în termen de 5 ani o casă de locuit, în caz contrar lotul va reintra în patrimoniul pârâtului fără nici o altă formalitate de punere în întărziere sau intervenție judecătorească în baza deciziei primarului.
Obligația de construire menționată la 2 apare atât la 4 privitor la numitul de la care a cumpărat antecesoarea reclamantului cât și la 8 în sarcina antecesoarei numitei.
Întrucât titularul obligației nu și-a îndeplinit obligația prin deciziunea nr. 974/71.736/26.12.1961 a Sfatului popular al orașului A s-a decis trecerea în proprietatea statului și construirea pe acest teren unui bloc de locuințe.
Reclamantul a depus prin Biroul executor judecătoresc notificarea având ca obiect restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. 16078 nr. top. 74-84/2-7 în suprafață de 360. ce a format obiectul dosarului administrativ nr. 276/2001.
Prin dispoziția primarului Municipiului A nr. 4792/13 noiembrie 2002 s-a respins cererea reclamantului de restituire în natură.
Împotriva acestei dispoziții reclamantul a formulat plângere la Tribunalul Arad ce a format obiectul dosarului nr. 243/2003. Conform sentinței civile nr. 50/ 6.02.2003 Tribunalul a respins plângerea.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul și Curtea de APEL TIMIȘOARA prin decizia civilă nr.130 din 29 septembrie 2003 respins ca nefondat apelul.
Din considerentele deciziei se reține că și în ipoteza în care s-ar constata preluarea fără titlu legal a terenului solicitat de reclamant de restituire în natură nu poate fi primită cererea sa, întrucât în prezent, acest teren nu mai este liber și reclamantul nu a solicitat restituirea imobilului prin echivalent bănesc.
O primă problemă care se pune în speță cu privire la solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 527.040 Ron cu titlu de despăgubiri pentru imobilul preluat este aceea a existenței unei opțiuni a persoanei îndreptățite între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință prevăzută de Legea 10/ 2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, conform - art.- 480 cod.civil.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6.03.1045- 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite nu se poate susține că legea specială derogatorie de la dreptul comun s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.
Pe de altă parte Legea 10/2001 instituie atât o procedură prealabilă dar și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de la stat.
Prin urmare nu pot fi exercitate acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod.civil introduse după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regulile "non bis in idem,și electa una ".
În consecință reținând că reclamantul a urmat procedura prevăzută de Legea 10/2001 nu poate solicita pe calea acțiunii în revendicare acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul din litigiu, astfel că instanța urmează să respingă acțiunea reclamantului, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs, recalificat de această instanță drept apel, în termen legal reclamantul, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii, motivând în esență că este indubitabil că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către Statul Român, prin decizia nr. 974/71736/1961, deposedând-o ilegal pe antecesoarea lui, care a fost un dobânditor de bună credință și care a dobândit terenul respectiv în urma unui contract de vânzare cumpărare, care nu- instituie nici o obligație de edificare a vreunei case de locuit și prin urmare înscrierea în Cartea Funciară nr.16078 A - de sub B9 - are caracterul unei preluări abuzive a proprietății antecesoarei reclamantului.
Apelantul reclamant critică soluția primei instanțe și pentru că el consideră că respingerea acțiunii sale cu motivarea că nu poate exercita acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 480 cod civil - introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - echivalează cu o încălcare dreptului său constituțional privind accesul liber la justiție.
Verificând sentința civilă apelată, în limitele cererii de apel și în raport de probele de la dosar, administrate la primă instanță, coroborate și cu dispozițiile art. 282 rap. la art. 295 Cod procedură civilă, Curtea stabilește că se impune, în temeiul dispozițiilor art.297 alin.1 Cod procedură civilă, admiterea prezentului apel al reclamantului și desființarea hotărârii apelate, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond aceleași prime instanțe, respectiv Tribunalul Timiș - secția civilă - întrucât în speță nu s-a intrat în cercetarea fondului pricinii de față, pe care l-a lăsat nesoluționat deși a fost legal investit cu acesta, ci s-a soluționat - greșit - procesul pe excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului.
Într-adevăr Curtea stabilește că soluția adoptată de către prima instanță - care a respins acțiunea reclamantului, pe excepția inadmisibilității acțiunii acestuia, întemeiată în drept pe art.480 și 481 Cod civil - echivalează, în materia respectării dreptului de proprietate, cu un blocaj la accesul în justiție, ceea ce este contrar jurisprudenței CEDO (care trebuie să aibă prioritate în speța acestei materii), nefiind îngăduită o ingerință în dreptul de acces la o instanță, impunându-se cercetarea acțiunii reclamantului și soluționarea ei pe fond, iar nu pe excepția inadmisibilității ei.
Astfel, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane dreptul de a avea acces la o instanță și la un proces echitabil, referitor la drepturile și obligațiile cu caracter civil, iar eventualele limitări admise ale dreptului de acces la justiție trebuie să respecte principiile conform cărora să se urmărească un scop legitim și să nu se afecteze substanța însăși a dreptului, fiind de asemenea, necesar și asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, însă prin hotărârea pronunțată de către prima instanță, au fost încălcate aceste principii ale limitării exercitării dreptului de acces la justiție, deși prin Convenție sunt apărate drepturile și libertățile concrete și efective ale omului, iar nu teoretice și iluzorii.
Dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat în abstract, ci doar în lumina împrejurărilor specifice fiecărui caz, iar în cazul recurgerii la jurisprudență europeană putându-se antama și fondul cauzei, adică modul echitabil de soluționare a problemei pe fond.
Așadar, în concret, în pricina de față, prima instanță a apreciat că, după apariția Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare, bazate pe dreptul comun sunt inadmisibile și a respins ca atare acțiunea de față a reclamantului, pe această excepție, a inadmisibilității ei, fără a mai intra în cercetarea fondului cauzei, deși reclamantul a formulat o acțiune complexă (în revendicare, specifică sistemului de publicitate imobiliară prin cărțile funciare, întemeiată în drept pe art. 480 și 481 Cod civil), susținând că promovarea prezentei acțiuni întemeiată pe dreptul comun,respectiv art. 480 și 481 Cod civil reprezintă cel mai eficient mijloc procedural de apărare a dreptului de proprietate, exercitarea ei neputând fi paralizată printr-o lege specială, chiar cu caracter reparatoriu.
Curtea consideră că a susține un fine de neprimire unei asemenea acțiuni (prin respingerea ca inadmisibilă a acesteia), înseamnă a bloca liberul acces la justiție, lăsând deschisă doar calea administrativă pentru redobândirea dreptului de proprietate, ceea ce contravine art. 21 al. 1 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Într-adevăr, procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu poate constitui o limitare a protecției juridice a dreptului de proprietate privată a reclamantului și accesul acestuia la actul de justiție, prima instanță interpretând greșit prevederile art. 22 al. 5 din Legea nr. 10/2001, contrar, atât doctrinei și jurisprudenței instanțelor naționale, cât și contrar dispozițiilor și practicii judiciare CEDO, în materie de respectarea dreptului la proprietate privată, căci lipsa unei reacții prompte și coerente din partea Statului Român, în ce privește restituirea imobilelor preluate abuziv, echivalează cu o neîndeplinire a obligației Statului, de asigura exercițiul efectiv al dreptului de proprietate, garantat, atât de dispozițiile art. 480 și 481 Cod civil, cât și de art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, prin raportare și la art. 20 din Constituția României, a căror finalitate este dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin toate aceste prevederi legale se stabilește un nou cadru juridic în această materie, iar prin respingerea acțiunii reclamantului - pe excepția inadmisibilității ei - este încălcat și dreptul acesteia la un proces echitabil, consfințit de art. 6 al. 1 din CEDO, căci art. 22 al. 5 din Legea nr. 10/2001, nu asigură un just echilibru între interese victimelor preluărilor abuzive și interesul general și prin aceasta se încalcă principiul proporționalității, care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale, câtă vreme în cazul existenței unei neconcordanțe între dreptul intern și prevederile CEDO, Convenția se aplică cu prioritate.
Excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului reținută de către prima instanță este însă greșită și pentru că, potrivit art.6 din Legea nr. 213/1998, instanța de judecată era abilitată să verifice valabilitatea titlului Statului de preluare, prin comparare cu titlu reclamantului, asupra imobilului în discuție.
Ca atare, în raport de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și de art. 20 al. 2 din Constituția României, cu prilejul rejudecării pe fond a acțiunii, instanța de trimitere, Tribunalul Timiș își va examina competența ei de soluționare acestei acțiuni, bazată pe dreptul comun și va stabilii valabilitatea titlului Statului și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ținându-se seama, atât de prevederile legislației interne - art. 44 din Constituție și art. 480 Cod civil - cât și de reglementările și angajamentele internaționale, la care Statul Român era și este parte, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, Acordul de la, din 1975, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, ratificat de România, în anul 1994, vizând aspectul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru o cauză de utilitate publică, toate aceste prevederi legale reglementând ocrotirea și garantarea dreptului de proprietate al reclamantului, la data preluării imobilului în discuție, de către Statul Român, fiind deci cazul ca acțiunea reclamantului să fie cercetată pe fond, iar nu respinsă pe excepția inadmisibilității ei.
În consecință, prima instanță, căreia i se va transpune cauza în vederea soluționării acțiunii reclamantului pe fond, urmează să aprecieze dacă reclamantul are un drept de proprietate recunoscut de Convenție, față de obiectul cererii ei și prin compararea titlurilor de proprietate, prin prisma dispozițiilor art. 2 al. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, față de dispozițiile art. 480 Cod civil, prin raportarea acestor texte legale și la art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, ceea ce prima instanță n- făcut și deci prin aceasta nu a soluționat fondul pricinii, ci a rezolvat - greșit - procesul, pe excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, impunându-se, prin urmare admiterea prezentului apel al reclamantului, desființarea sentinței civile apelate, în sensul trimiterii cauzei, în vederea rejudecării ei pe fond, la aceeași instanță de fond, respectiv Tribunalul Timiș - secția civilă.
Această soluție se impune în speță, deoarece, privitor la modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii reclamantului, Curtea reține că prima instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, întrucât valorifică raportul dintre legea specială și legea generală, în mod greșit, făcându-se abstracție de starea de fapt specifică pricinii și particularităților ei concrete, axându-se pe principiul "specialis generalibus derogant" și apreciază inadmisibilitatea acțiunii întemeiată de dreptul comun, în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși, în cauză nu se pune problema alegerii legii aplicabile, în raport de temeiul juridic al acțiunii, fixat de reclamant, în baza principiului disponibilității, ca fiind art.480 și 481 Cod procedură civilă potrivit dispozițiilor legale precitate, tranșând litigiul pe cale de excepție, deși procesul trebuia evaluat în concret,pe fondul situației juridice, cu care prima instanță a fost investită, în cauză fiind încălcate deci art. 129 și 130 Cod procedură civilă, art. 6 din CEDO, art. 20 al. 2 din Constituție, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 137 Cod procedură civilă.
În concluzie, rezultând că în dosar există neconcordanță între dreptul intern și Convenția Europeană a Dreptului Omului, care neconcordanță trebuie rezolvată prin aplicarea cu prioritate a Convenției, prima instanță, cu prilejul rejudecării pricinii pe fond, va cerceta dreptul de proprietate al reclamantului dedus prezentei judecăți, prin prisma art. 1 din citatul Protocol Adițional nr. 1 la CEDO, care reglementează materia privării de un bun și de folosința acestuia, în acord și cu dispozițiile Deciziei nr. 33 din 09.06.2008, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție B, prin care se stabilește că prioritate are Convenția, chiar în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, o asemenea acțiune neputând fi respinsă ca inadmisibilă, ci ea trebuie - evident - analizată, pe fond, prin verificarea aspectului dacă prin admiterea ei nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității și stabilității raporturilor juridice civile și prin neîngrădirea accesului reclamantei la actul de justiție.
Așadar, Curtea consideră că prima instanță a rezolvat greșit prezentul litigiu pe calea excepției, considerând inadmisibilă acțiunea reclamantului pe calea dreptului comun, și că era cazul ca prima instanță să cerceteze fondul pricinii, respectiv să constate în ce condiții a fost preluat imobilul în discuție în patrimoniul Statului Român.
Aceasta, pentru că Legea nr. 10/2001, este o lege cu caracter reparatoriu, legiuitorul urmărind să repare prejudiciile suferite de proprietari pentru abuzurile săvârșite de Statul Român, în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. Pe cale de consecință, având în vedere aceste scop, orice neclaritate urmează a fi interpretată în favoarea persoanelor îndreptățite, un raționament contrar însemnând un abuz adăugat celor pe care legiuitorul le-a avut în vedere la momentul reglementării modalităților de reparare.
Obligarea reclamantului de a urma procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și aprecierea inadmisibilității sesizării instanței de judecată cu soluționarea unei acțiuni de drept comun, (cum se susține de către prima instanță) ar conduce la încălcarea dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care înscriind dreptul la un proces echitabil, recunoaște accesul la justiție, anume, dreptul la un tribunal, în sensul Convenției.
Este adevărat că potrivit jurisprudenței CEDO, pot fi aduse restricții exercițiului dreptului de acces la justiție, întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, însă aceste restricții trebuie să urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conchis că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate, atât accesul la o procedură administrativă, cat și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest"acces rămâne teoretic și iluzoriu",nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Mai mult, nici Legea nr.10/2001, nici Legea nr.247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire reală și justă.
Prin urmare, ingerința în dreptul reclamantului de acces la o instanță judecătorească nu ar fi proporționată cu scopul urmărit, fiind încălcate prevederile art.6 din Convenție.
Tocmai de aceea, CEDO, a apreciat că sunt admisibile acțiunile în revendicare bazate pe dreptul comun, mai ales în condițiile în care, în temeiul cererilor bazate pe Legea nr. 10/2001, s-a produs o întârziere a acordării oricărui tip de reparație, fapt ce îi face pe foștii proprietari să suporte o pierdere excesivă și incompatibilă cu protecția proprietății, astfel cum este consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
De altfel, și Înalta Curte de Casație și Justiție, (constituită în Secții Unite, în ședința din 09.06.2008, în dosarul nr.60/2007 în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la o soluție unitară privitoare la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945- 22.12.1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001), s-a pronunțat în sensul că, atunci când există neconcordanțe între legea specială și Convenție (CEDO), Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată chiar în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, care prevede imprescriptibilitatea dreptului.
Este clar că acțiunea reclamantului vizează conservarea însuși a dreptului de proprietate, iar căile deschise de Legea nr. 10/2001, vizează acordarea, la cerere, de despăgubiri bănești.
Legea nr.10/2001 nu dă însă proprietarului deposedat de statul comunist o asemenea cale procesuală specială de restabilire a însuși dreptului de proprietate atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași, ci doar o modalitate de reparație prin echivalent.
Astfel, în contextul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, nu există pentru proprietarul deposedat o altă cale juridică de a-și restabili proprietatea, decât acțiunea bazată pe dreptul comun.
Acțiune pe care reclamantul a formulat-o în prezenta cauză este o acțiune de drept comun și se referă la preluarea abuzivă de către Statul Român, prin decizia nr. 974/71.736/1961 terenului în litigiu, ce lipsea de eficiență juridică operațiunea de întabulare a dreptului de proprietate a Statului Român, o asemenea acțiune în revendicare de drept comun, constituind principalul mijloc de apărare a dreptului de proprietate, și care pornește de la premisa că reclamantul este titularul unui drept de proprietate, care nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului.
Însăși, Înalta Curte de Casație și Justiție Bad ecis în sensul, că în caz de neconcordanță între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate, chiar dacă este dată în cadrul unei acțiuni în revendicare.
Curtea Europeană de Justiție s-a pronunțat în cauzele contra României, precizând că privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporționalității.
În temeiul art. 6 al CEDO, dreptul reclamantului de a adresa unei instanțe de judecată, care să hotărască asupra dreptului pretins (indiferent care ar fi temeiul de drept invocat), nu poate fi cenzurat și prima instanță este datoare să hotărască asupra temeiniciei sau netemeiniciei pretențiilor reclamantei.
În concluzie, Curtea va admite prezentul apel al reclamantului, dispunând conform dispozitivului ce se va reda mai jos, în sensul desființării hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond aceleași prime instanțe, potrivit tuturor considerentelor și argumentelor ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat reclamantul împotriva sentinței civile nr. 136 din 19 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad -secția civilă - în dosar nr.-, pe care o desființează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, în fond la aceeași instanță, respectiv Tribunalul Arad.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 19 noiembrie 2008
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - -
GREFIER
- -
Red.TP/ 25.11.2009
Dact. NF/ 25.11.2009
Ex.2
Tribunalul Arad - Președinte .
Președinte:Cristian PupJudecători:Cristian Pup, Trandafir Purcarița
