Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 351/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ nr. 351
Ședința publică din 08 aprilie 2009
PREȘEDINTE: G -
JUDECĂTOR 1: Gheorghe Oberșterescu
JUDECĂTOR 2: Rujița Rambu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții recurenți și împotriva Deciziei civile nr.16 din 22 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați STATUL ROMÂN PRIN MUNICIPIUL A, REPREZENTAT PRIN PRIMAR, și, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat pentru reclamanții recurenți și și avocat, în substituire, pentru pârâtul intimat, lipsă fiind pârâții intimați Statul Român prin Municipiul A reprezentat de Primar și.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 03.04.2009 întâmpinarea formulată de pârâta intimată, însoțită de împuternicirea avocațială dată avocatului.
Reprezentantul reclamanților recurenți depune la dosar copia deciziei civile nr.29/R/15.01.2009 pronunțată în dosarul nr- al Curții de Apel Timișoara.
Avocat, în reprezentarea pârâtului intimat, depune la dosar delegație avocațială și delegație de substituire.
Reprezentanții părților arată că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat, în reprezentarea reclamanților recurenți și, solicită admiterea recursului, casarea deciziei tribunalului, trimiterea cauzei spre rejudecare la udecătoria Arad, iar în subsidiar, rejudecând cauza pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Arată că au fost încălcate dispozițiile art.105 al.2 pr.civ. că sunt incidente în cauză dispozițiile art.304 pct.5, întrucât nu au fost examinate de către instanța de apel dispozițiile legale invocate. Susține că în cauză legislația CEDO are prioritate față de legislația în vigoare din România, invocând cauza Pădureanu contra României. Mai precizează că s-au acordat în baza Legii 112/1995 despăgubiri pentru imobilul în litigiu.
Avocat, în reprezentarea pârâtului intimat, solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii pronunțate de prima instanță și apel, cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar concluzii scrise și în xerocopie chitanță și factură fiscală reprezentând onorariu de avocat în sumă de 1000 lei. Referitor la susținerile reprezentantului recurenților arată că aplicarea dispozițiilor art.304 pct.5 pr.civ. nu se justifică pentru motivul că instanța nu a pus în discuție temeiurile de fapt și de drept susținute de părți, ci doar excepțiile. Consideră că nu sunt aplicabile în cauză nici prevederile art.304 pct.9 pr.civ. întrucât hotărârea instanței de apel s-a dat cu respectarea legii și că prima instanță a dat o hotărâre legală.
În replică, reprezentantul reclamanților recurenți invocă nerespectarea dispozițiilor art.21 al.5 din Legea 10/2001.
CURTEA
În deliberare constată că prin Decizia civilă nr.16 din 22 ianuarie 2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada respins apelul declarat de reclamanții și împotriva Sentinței civile nr.6454/29.02.2008, pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr-.
În consecință, tribunalul a confirmat hotărârea primei instanțe, care a respins acțiunea reclamanților împotriva pârâților Statul Român prin Municipiul A reprezentat de Primar și, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, revendicare, rectificare de carte funciară și precizată pe parcursul judecății și împotriva pârâtului, pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, revendicare și restabilirea situației anterioare în cartea funciară.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în fapt că imobilul înscris în CF nr.14069 A, ce a constituit proprietatea comună pe cote părți a numiților, a mamei sale, născută, și a fratelui său, a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950.
După apartamentarea imobilului mai sus menționat, apartamentul nr.3 ce face obiectul acțiunii de față, înscris în CF 54554, nr.top 244.b/2.7631/1393.224/2/III/a, a fost cumpărat în baza Legii nr.112/1995 de către chiriașul, care a încheiat atât o promisiune de vânzare-cumpărare la 15.10.2002, cât și un testament autentic nr.7236/2002 în favoarea pârâtei.
Este necontestat în cauză că autoarea reclamanților, în nume propriu și în calitatea sa de moștenitoare, s-a adresat Comisiei de aplicare a Legii nr.112/1995, solicitând restituirea imobilului sau acordarea de despăgubiri, cerere ce a fost soluționată prin Hotărârea nr.74/20.04.1999, care nu a fost supusă controlului judecătoresc și prin care i s-au acordat despăgubiri în sumă de 326.462.640 lei, plătite efectiv în sumă reactualizată de 457.677.360 lei, prin Ordinul de plată nr.58/26.04.2000.
Pe parcursul judecății, apartamentul revendicat a fost subapartamentat în două apartamente noi cu nr.top 244.b/2.7631/1393.224/2/III/a/1 și nr.top 244.b/27631/1393.224/2/III/a/2, iar imobilul nou creat, constând în apartamentul nr.3 a fost înscris în CF 77462 pe numele cumpărătorului, pârât în cauza de față.
Prima instanță a mai reținut că în cauză nu se pune problema inadmisibilității acțiunii, față de decizia pronunțată în interesul legii la 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.60/2007, iar compararea titlurilor de proprietate este posibilă numai în contextul acțiunilor ce au ca obiect revendicarea bunurilor imobile în sistemul Codului civil (în regiunile în care publicitatea imobiliară s-a realizat prin registrele de transcripțiuni și inscripțiuni), nu și în regiunile unde s-a aplicat publicitatea imobiliară prin cărți funciare, în care se aplică Decretul-Lege nr.115/1938, potrivit căruia înscrierile în cartea funciară au, în principiu, forță probantă deplină, iar prezumția "jurist antum" intermediară stabilită prin art.33 poate fi răsturnată numai pe calea unei acțiuni în rectificare sau pe calea acțiunii în prestație tabulară.
Totodată, prima instanță a avut în vedere că prin Sentința civilă nr.107/2005 a Tribunalului Arads -a respins acțiunea civilă formulată de reclamanți, în calitate de moștenitori legatari ai defunctei, decedată în anul procesului, împotriva pârâților Statul Român reprezentat de Municipiul A și Primarul Municipiului A, SC SA, pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, a certificatului de legatar și rectificare de carte funciară, hotărâre care a rămas definitivă prin Decizia civilă nr.1385/2005 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin Decizia civilă nr.1212/2007 a aceleiași instanțe, intrând în puterea lucrului judecat aspectele legate de valabilitatea titlului pârâtei.
De asemenea, instanța de fond a stabilit că în raport cu cele expuse nu se pune problema nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții persoane fizice în urma subapartamentării și vânzării-cumpărării apartamentului nou creat și nici nu-și găsește aplicare principiul desființării actelor subsecvente, avându-se în vedere excepția de la acest principiu, și anume regula ocrotirii subdobânditorului de bună credință, astfel încât este valabil actul de dispoziție cu titlu oneros încheiat între și.
Cât privește primul petit al acțiunii, prima instanță a apreciat că reclamanții nu mai pot justifica un interes în contextul netemeiniciei celorlalte.
Prin cererea de apel promovată împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanții au solicitat schimbarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii în revendicare, arătând că prima instanță a caracterizat acțiunea în revendicare ca fiind bazată exclusiv pe Codul civil, încălcând dispozițiile art.129 al.4 pr.civ. atâta timp cât acțiunea lor este una complexă în rectificare-revendicare specifică sistemului de publicitate imobiliară prin cărți funciare, întemeiată pe dispozițiile art.34 din legea nr.115/1938 și art.480, 481.civ.
A mai criticat hotărârea instanței de fond și pentru aceea că Sentința civilă nr.107/2005 nu are putere de lucru judecat, întrucât nu a fost soluționată pe fond, precizând că a apreciat greșit că vânzarea către pârâtul este legală, în condițiile în care s-au încălcat dispozițiile art.21 al.5 din legea nr.10/2001, precum și faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra petitului privind nevalabilitatea titlului statului și a reținut eronat că ei nu sunt deținătorii unui bun în sensul art.1 din Protocolul adițional al Convenției Europene.
Tribunalul a apreciat că este nefondat apelul reclamanților, pe baza următoarelor considerente:
În urma proceselor desfășurate între părți, s-a stabilit în mod irevocabil prin respingerea acțiunii reclamanților în nulitatea contractului de vânzare cumpărare prin sentința civilă nr. 107/14.02.2005 a Tribunalului Arad - fila 70, Decizia civilă nr. 1385/8.06.2005 a Curții de Apel Timișoara - fila 72 și Decizia civilă nr. 1212/20.11.2007 a Curții de Apel Timișoara - fila 74, faptul că pârâta are un titlu valabil înscris în cartea funciară nr. - A sub 5 asupra imobilului în litigiu, având dreptul să-și exercite atributele dreptului de proprietate prev. de dispozițiile art. 480, 481 Cod civil.
Ori în speță, nu numai că reclamanților nu li se recunoaște dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărârea judecătorească dar și, că acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâților Statul Român reprezentat prin Municipiu A și ca urmare a respingerii acțiunii în nulitate îndreptată împotriva titlului lor.
Sub alt aspect, pe de o parte, potrivit art. 18 al.1 lit.c din Legea 10/2001 republicat, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale ( ceea ce în speță se stabilește în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească) iar pe de altă parte antecesoarea reclamanților a beneficiat de prevederile Legii nr. 112/1995 și a încasat despăgubirile pentru imobil la plafonul maxim în sumă totală de 326.462.640 lei vechi conform Hotărârii nr. 74/20 aprilie 1999 emisă de Comisia Județeană pentru aplicarea Legii 112/1995-fila 64 dosar.
A considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate în sarcina dobânditorului actual.
În acest sens, în jurisprudența CEDO s-a statuat (cauza Raicu României) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Rezultă, potrivit considerentelor expuse, că în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, specifică acțiunii în revendicare, instanța nu a ignorat faptul că titlul pârâților fusese confirmat printr-o hotărâre irevocabilă, că aceștia beneficiau de un bun în sensul Convenției, în timp ce reclamanții nu erau titularii unui bun actual și nici chiar a unei speranțe legitime în sensul jurisprudenței europene, pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare.
Ca atare, aplicarea art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenție, nu putea fi realizat în favoarea reclamanților, întrucât norma invocată era incidentă situației pârâților și de natură să conducă la respingerea acțiunii îndreptate împotriva lor, care tindea la lipsirea acestora de un bun recunoscut prin hotărâre judecătorească și implicit, la lipsirea de efecte a acestor hotărâri, cu consecințe asupra stabilității raporturilor juridice.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs reclamanții și, solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei, admiterea apelului și desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, iar în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii principale și a cererii împotriva intimatului.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții recurenți au invocat dispozițiile art.299, 304 pct.5 și 9 și art.312 al.1-5.pr.civ. arătând că au formulat acțiune de drept comun, pentru constatarea nevalabilității titlului statului, revendicarea imobilului, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare și rectificare de carte funciară, bazată pe dispozițiile art.480-481.civ. art.2 din Legea nr.10/2001, art.6 din legea nr.213/1998, art.34 din Decret-Lege nr.115/1938, art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană, art.20 din Constituția României, la care au precizat și art.948 pct.4 și art.966-968 din Codul civil și art.25 al.5 din Legea nr.10/2001, pentru chemarea în judecată a pârâtului, iar ambele instanțe, deși declară că au examinat cauza pe fond, în realitate au examinat-o tot pe excepții și nu pe temeiurile de fapt și de drept invocate, încălcând prevederile art.6 din Convenția Europeană.
Astfel, recurenții au învederat că excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare bazată pe Codul civil în regiunile cu publicitate imobiliară prin cărțile funciare nu a fost pusă în discuția părților la prima instanță iar instanța de apel a omis să analizeze această critică și motivele de apel pe baza cărora au solicitat desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.
Recurenții au mai arătat, cu privire la excepția autorității de lucru judecat, că acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare a fost respinsă pe baza excepției prescripției și nu pe fond, astfel încât hotărârile pronunțate nu se bucură de puterea și autoritatea lucrului judecat.
Că, cele două instanțe au încălcat principiul disponibilității (art.129 al.6 pr.civ.), principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare (art.129 al.4 pr.civ.) iar hotărârile date sunt lovite de nulitatea prevăzută de art.105 al.2 pr.civ. și constituie motiv de casare prevăzut de art.304 pct.5 pr.civ.
Totodată, recurenții au susținut că față de natura complexă a acțiunii și în raport de art.(2) al.6 pr.civ. prima instanță a examinat un alt obiect și un alt temei juridic și anume a reținut posibilitatea "revendicării", în regim de publicitate prin cărți funciare, numai prin acțiunile în prestație tabulară și rectificare de carte funciară, iar instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe și a mai reținut în mod eronat că reclamanții nu sunt titularii unui bun actual și nici măcar "a unei speranțe legitime", în sensul art.1 din protocolul nr.1 adițional la Convenție, care nu poate fi invocat în favoarea lor.
De asemenea, recurenții au arătat că ei au făcut dovada nevalabilității titlului statului, a exceptării autorilor reclamanților de la naționalizare și a relei credințe a ambelor părți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995, care au cunoscut demersurile pentru restituirea imobilului, precizând, în plus, că au reprodus statuările CEDO cu privire la noțiunea de bun și la interpretarea corectă a dispozițiilor art.1 din Protocolulnr.1 adițional la Convenție, în cauza Păduraru contra României, precum și în cazurile, și, iar cu privire la alt apartament (nr.4) din același imobil, prin Decizia civilă nr.29/15.01.2009, Curtea de Apel Timișoaraa admis recursul lor și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.
Prin întâmpinare (file 15), pârâta intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că nu se impunea ca instanța să pună în discuția părților aspecte legate de domeniul restrâns al acțiunii în revendicare în sistemul de cărți funciare sau forța probantă deplină a înscrierii în carte funciară, pentru că, dacă ar fi procedat astfel, ar fi însemnat o antepronunțare.
Intimata a mai arătat că se impune înlăturarea solicitării de casare cu trimitere spre rejudecare și a trimiterilor la decizia civilă nr.29/15.01.2009 a Curții de Apel Timișoara, întrucât, deși este vorba de apartamentul nr.4 din același imobil, soluția pronunțată în acel dosar de instanța de fond a fost pe excepția iar în cauza de față instanța a soluționat cauza pe fond.
Intimata a susținut că ea are un titlu valabil înscris în CF, valabilitate care s-a păstrat, așa cum rezultă din sentința civilă nr.107/14.02.2005, rămasă irevocabilă, prin care s-a respins acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, a promisiunii de vânzare-cumpărare, a certificatului de legatar și rectificarea cărții funciare, iar prima instanță a reținut forța probantă deplină a înscrierii în cartea funciară în temeiul Decretului-Lege nr.115/1938, nefiind aplicabilă în speță Legea nr.7/1996, la care s-a făcut trimitere prin motivele de apel.
În sfârșit, pârâta intimată a făcut referire la Decizia civilă nr.33/09 iunie 2008, dată în interesul legii, în raport de care recursul reclamanților este nefondat, precizând în plus că antecesoarea reclamanților a încasat suma de 326.462.640 lei, reprezentând despăgubiri la legea nr.112/1995, iar prin notificarea formulată în baza Legii nr.10/2001, ce face obiectul dosarului nr.330/2001, aceasta a solicitat completarea despăgubirilor.
În cauză, deși pârâții intimați Municipiul A și au fost citați cu mențiunea de a formula întâmpinare, aceștia nu au dat curs solicitării instanței, ultimul pârât depunând doar concluzii scrise.
În urma examinării deciziei atacate, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art.304 pct.5 și 9.pr.civ. și dispozițiile art.480-481.civ. Legii nr.10/2001 - republicată, Decretului-Lege nr.115/1938 și Deciziei nr.33/9 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamanților pentru argumentele ce succed.
Solicitarea recurenților de a fi casată decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță nu este justificată în speță, deoarece, contrar susținerilor recurenților, ambele instanțe au soluționat cauza în fond.
Astfel, Curtea apreciază că problema reținută de prima instanță, aceea a inaplicabilității regulilor de drept comun privind compararea titlurilor în teritoriile de carte funciară, nu reprezintă o excepție în înțelesul art.137 pr.civ. ci constituie o problemă de fond, așa încât instanța nu era obligată să pună în discuție motivele de fond care au dus la respingerea acțiunii.
Pe de altă parte, chiar dacă din sentința primei instanțe nu rezultă punerea în discuție, ca excepția, a problemei mai sus menționate, eventuala vătămare invocată de recurenți a fost înlăturată prin posibilitatea combaterii susținerilor primei instanțe pe calea apelului, așa încât nu sunt incidente dispozițiile art.105 al.2 și 304 pct.5 pr.civ.
Totodată, este de observat că, potrivit art.299 pr.civ. controlul judiciar al instanței de recurs se exercită asupra hotărârii pronunțate în apel și nu asupra hotărârii primei instanțe, iar argumentele pentru care instanța de apel a respins apelul reclamanților nu se rezumă numai la problema comparării titlurilor, instanța de apel motivându-și soluția dată și pe baza dispozițiilor art.18 lit."c" din Legea nr.10/2001, potrivit cărora nu se restituie în natură imobilele înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale, precum și pe baza jurisprudenței CEDO.
Or, în jurisprudența CEDO (cauza Raicu contra României, paragraful 37 al.1), reținută în mod corect de ambele instanțe, Curtea a apreciat că "diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate" iar legislația ar trebui să permită "să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri".
În speță, într-adevăr, acțiunea reclamanților este una complexă, în revendicare-rectificare, specifică regimului de carte funciară, însă în mod corect instanțele au apreciat că se impune soluția respingerii acțiunii și a apelului reclamanților, în condițiile în care titlurile pârâților (contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, promisiunea de vânzare-cumpărare și certificatul legatar) au fost confirmate prin Sentința civilă nr.107/2005 a Tribunalului Arad, rămasă irevocabilă, care a intrat în puterea lucrului judecat, în privința prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității actului de înstrăinare, potrivit legii speciale aplicabile în cauză, respectiv art.46 al.5 din legea nr.10/2001 (devenit art.45 al.5 după republicarea legii).
În acest context, este de menționat și faptul că prin acțiunea introductivă și precizarea acțiunii (filele 122-124 dosar fond) reclamanții au solicitat în mod explicit doar să se constate nevalabilitatea titlului statului și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2129/16.04.2008, încheiat între pârâții și, fără a se solicita în mod expres și constatarea nulității contractului nr.85/1996 încheiat între SC SA și, precum și a certificatului de legatar în baza căruia a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară.
Pe de altă parte, prin Decizia nr.33 din 9 iunie 2008, dată în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este expres prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
Prin urmare, în condițiile în care imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr.112/1995 antecesorului pârâtei, iar titlul acestuia și titlul pârâtei au fost confirmate printr-o hotărâre irevocabilă, Curtea apreciază că se aduce atingere unui alt drept de proprietate precum și securității raporturilor juridice, în sensul Deciziei nr.XXXIII/09.06.2008, mai sus menționată, așa încât și din această perspectivă soluțiile pronunțate în cauză sunt corecte.
Mai mult decât atât, așa cum rezultă din actele dosarului antecesoarea reclamanților a primit și încasat despăgubirile solicitate în baza legii nr.112/1995 iar prin notificarea formulată în baza Legii nr.10/2001 a solicitat doar completarea lor.
În virtutea tuturor acestor considerente, Curtea apreciază că decizia recurată este legală și temeinică, nefiind susceptibilă de casare sau modificare în temeiul art.304 pct.5 și 9.pr.civ. astfel încât va respinge recursul reclamanților.
Văzând și dispozițiile art.274 pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții și împotriva Deciziei civile nr.16 din 22 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Obligă recurenții să plătească intimatului suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 08 aprilie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător, G - - - - -
Grefier,
- -
Red.OG/07.05.2009
Tehnored.MM/2 ex/08.05.2009
Instanță fond: Judecătoria Arad - jud.
Inst.apel: Tribunalul Arad - jud-,
Președinte:Gheorghe OberșterescuJudecători:Gheorghe Oberșterescu, Rujița Rambu, Florin Șuiu
