Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 358/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1042/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.358
Ședința publică de la 9 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanta reclamantă, împotriva sentinței civile nr.374 din 16.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul, în calitate de reprezentant al apelantei reclamante, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2009, eliberată de Baroul București, lipsind reprezentanții intimaților pârâți Municipiul B, prin Primarul General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că intimații pârâți nu au depus întâmpinare iar cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar.
Avocatul apelantei reclamante declară că nu are cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Avocatul apelantului reclamant solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, desființarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei pentru soluționarea pe fond a cauzei.
Consideră că instanța de fond în mod greșit a admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru considerentul că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001 și nu a avut în vedere prevederile dreptului comun și Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică.
La interpelarea instanței, avocatul apelantului reclamant învederează că partea pe care o reprezintă nu a formulat notificare pe Legea nr.10/2001, având în vedere că a formulat cerere pe Legea nr.18/1991 și a înțeles să se adreseze direct instanței de judecată cu acțiune în revendicare. În afara cererii pe Legea nr.18/1991 nu a mai formulat nici o altă cerere și, din punctul său de vedere, apreciază că era necesar să se adreseze în instanță cu o acțiune în revendicare.
Depune la dosar note scrise și precizează că nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra cererii de apel d e față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 23.01.2009 sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții MUNICIPIUL B prin Primarul General și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, solicitând admiterea cererii de revendicare a suprafeței de 600. situată în B, str.-, sector 1.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul a fost dobândit de autoarea sa, și de soțul acesteia, G, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.23944/1924 de Tribunalul Ilfov și că acest teren a trecut în proprietatea statului prin expropriere în baza Decretului nr.196/15.07.1981.
Reclamanta a mai arătat că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001 și că își întemeiază acțiunea în drept pe dispozițiile art.480 Cod civil.
În dovedirea acțiunii au fost atașate înscrisuri.
Pârâții, legal citați, nu au depus întâmpinare și nu au învederat Curții excepțiile sau apărările lor.
Prin sentința civilă nr.374/16.03.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii, pe care, în consecință, a respins-o ca inadmisibilă, reținând că în conformitate cu dispozițiile art.6 alin.1 și 2 din Legea nr.213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Conform art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 imobilele care au fost preluate în mod abuziv în sensul art.2 alin.1 se restituie în baza prevederilor acestei legi.
Cu alte cuvinte, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului sau de aplicare, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile reglementate de actul normativ în discuție, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita in justiție repararea prejudiciului cauzat.
În aceste condiții, cum Legea nr.10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în accepțiunea art.6 alin.1 și 2 din Legea nr.213/1998 și este pe deplin aplicabilă în speță, iar incidenta dreptului comun este exclusă, acțiunea în revendicare îndreptata împotriva oricăreia dintre autoritățile publice pârâte fiind inadmisibilă.
Aceasta este interpretarea dată acestor texte de lege și de Înalta Curte de Casație și Justiție în pronunțarea Deciziei nr. 53/2007 dată în interesul legii, decizie care deși privea altă materie (respectiv a aplicabilității Legii 33/1994 în concurs cu Legea 10/2001) cuprinde argumente perfect aplicabile în speța de față, astfel:
S-a reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție că, în conformitate cu principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin.2 din Constituția României, principiu prevăzut și de art.1 din Codul civil și consacrat și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, legea nouă, respectiv Legea 10/2001, are prioritate.
Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul său de aplicare a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001,care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței.
Prin dispozițiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l, totodată, controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.
În consecință, în cuprinsul motivării aceleiași decizii dată în interesul legii, s-a prevăzut expres că dispozițiile art. 481 cod civil nu mai pot servi ca temei acțiunilor în restituirea imobilelor naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, această reglementare cu caracter special oferind cadrul legislativ complet atât pentru restituirea în natură cât și pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Aceeași motivare a fost menținuta de Înalta Curte de Casație și Justiție și în Decizia nr.33/9 iunie 2008 pronunțată în interesul legii și obligatorie pentru instanțele de judecată exact asupra problemei admisibilității acțiunii in revendicare pe calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidenta Legii nr.10/2001.
S-a arătat că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
S-a concluzionat în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a imobilului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 de chiriași.
În cauza de față, imobilul în litigiu nu este exceptat de la procedura Legii nr.10/2001, iar reclamanta, deși a învederat lipsa notificării formulate în temeiul Legii nr.10/2001, nu a invocat existența unor motive independente de voința sa care ar fi împiedicat-o să formuleze notificare în termenul legal.
Nu se poate susține încălcarea art.1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului sau a art.6 din aceeași Convenție, întrucât reclamanta nu beneficia de un "bun" în sensul convenției, iar, pentru a beneficia de legitimă la restituirea bunurilor care au trecut abuziv în proprietatea statului comunist dată de Legea nr.10/2001, era necesară formularea notificării de restituire; totodată, necesitatea formulării acestei notificări și a parcurgerii procedurii administrative nu încalcă liberul acces la justiție ca parte a dreptului la un proces echitabil, deoarece procedura Legii nr.10/2001 este una clară, atât deciziile luate în cadrul acestei proceduri, cât și refuzul de a soluționa o anumită cerere putând fi atacate în fața instanței de judecată în temeiul acestei legi speciale.
Față de faptul că reclamanta a învederat lipsa unei notificări în temeiul Legii 10/2001 și de faptul că acțiunea a fost calificată de reclamantă drept acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii, cu consecința respingerii acesteia ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termenul prevăzut de art.284 alin.1 Cod de procedură civilă, apelanta-reclamantă, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei primei instanțe, spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta-reclamantă a susținut că admițând excepția inadmisibilității acțiunii, Tribunalul Bucureștia încălcat dispozițiile constituționale privind garantarea dreptului de proprietate și accesul liber la justiție și că o lege specială nu poate modifica sau încălca dispozițiile Constituției.
A mai arătat apelanta-reclamantă că Legea nr.10/2001 prevede o procedură specială și un termen în care puteau fi formulate cereri de restituire printr-o procedură administrativă, prin adresarea unei cereri unității deținătoare a imobilului, prin intermediul executorului judecătoresc, urmând ca în măsura în care aceste cereri nu erau soluționate sau erau soluționate necorespunzător, părțile să se adreseze instanțelor de judecată. În măsura în care, din varii motive, foștii proprietari nu au uzat de dispozițiile legii speciale, au posibilitatea să se adreseze direct instanței de judecată în temeiul dreptului comun. O dovadă în acest sens o constituie și practica instanțelor de a suspenda procedura contencioasă până la soluționarea notificărilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr.10/2001. Prevederile Legii nr.10/2001 nu abrogă dispozițiile Codului civil.
Potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului I Adițional la aceasta, dreptul de proprietate este garantat, precum și accesul liber la justiție - art.6 și 13 din Convenție și art.1 din Protocol.
Deși potrivit art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificărilor atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent, acesta nu are decât semnificația pierderii beneficiului Legii nr.10/2001 de către persoana îndreptățită, acest efect nefiind extins și asupra altor acțiuni ce ar putea fi promovate în justiție, cum este și acțiunea în revendicare.
Faptul ca potențialul beneficiar al Legii nr.10/2001, prin nerespectarea acestui act normativ pierde vocația de a se bucura de măsuri reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu îl împiedică să introducă o acțiune în revendicare de drept comun.
Prin deposedarea foștilor proprietari, aceștia nu și-au pierdut decât un atribut al dreptului de proprietate, respectiv posesia, păstrând astfel calitatea de proprietar avută la data preluării, astfel că titularul dreptului de proprietate poate recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obține recunoașterea acestui drept.
Acțiunea a fost introdusă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009, deci înainte de a fi abrogat art.2 pct.2 din Legea nr.10/2001, iar legea civilă nu retroactivează, însă acel articol se referă la foștii proprietari cărora le este recunoscut dreptul de proprietate prin decizie sau hotărâre judecătorească întemeiată pe Legea nr.10/2001.
Legea nr.10/2001 nu interzice a se face uz de mijloacele dreptului comun, iar nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut de Legea nr.10/2001 pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție masuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Decăderea este sancțiunea procedurală ce consta în pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau a îndeplini oricare act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege, deci pierderea unui drept procedural neexercitat în termenul legal peremptoriu.
Potrivit prevederilor art.103 alin.3 Cod de procedură civilă, neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel, sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.
Deci, toate termenele legale imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sancțiunea decăderii, derogările trebuind sa fie expres prevăzute de lege.
Pentru a interveni sancțiunea decăderii, trebuie întrunite, cumulativ, următoarele condiții: existența unui termen legal imperativ înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul procesual; partea sa nu fi exercitat dreptul înlăuntrul acestui termen; existența unei derogări exprese de la sancțiunea decăderii.
Excluderea acțiunii în revendicare a reclamantului din sfera de competență a instanțelor este contrara dreptului de acces la justiție, astfel cum este garantat de art.6 alin.1 din Convenție.
Astfel că, legea specială încălcă prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar Convenția Europeană are prioritate atunci când există o neconcordanță între legea internă și cea internațională.
A mai arătat apelanta-reclamantă că potrivit Constituției României, în vigoare la data trecerii imobilului în proprietatea statului, proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate de lege, iar conform art.10 pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică în baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită în justiție.
Prin Decretul nr.196/15.07.1981 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului în discuție în mod gratuit, încălcându-se Constituția, astfel că statul nu a avut titlu valabil asupra acestui imobil niciodată.
Recurenta-reclamantă a arătat că deține un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece constatarea faptului că imobilul a trecut in proprietatea statului fără un titlu valabil, face ca bunul să nu fi ieșit din patrimonial fostului proprietar și să fie îndeplinită și condiția Protocolului nr.1 care are prioritate în fața legii naționale, în temeiul art.11 alin. 2 și al art. 20 alin.2 din Constituția României.
Prevederile legii speciale nu exclud nici expres și nici implicit acțiunea în revendicare; în acest sens au fost și hotărârile Curții Europene în cauzele contra Statului
Privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporționalității.
Instanța trebuie să analizeze în funcție de circumstanțele concrete dacă legea interna intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere altui drept de proprietate ocrotit, sau securității raporturilor juridice.
Când există neconcordanță între legea internă și cea internațională trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției, iar prin admiterea prezentei cereri de chemare in judecata nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Prevederile Legii nr.10/2001 nu exclud nici expres nici implicit acțiunea directă în revendicare.
Față de aceste considerente, recurenta-reclamantă solicită admiterea apelului, iar pe fond respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare având în vedere că în speță terenul nu a fost înstrăinat către terțe persoane și nu ar afecta alte raporturi juridice, situație ce ar fi trebuit analizată prin administrarea probatoriului în ceea ce privește fondul cauzei.
Potrivit dispozițiilor art.15 lit.r din Legea nr.146/1997 cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, iar conform dispozițiilor art.1 alin.2 din nr.OG32/1995, este scutită și de plata timbrului judiciar.
Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare la cererea de apel.
În faza procesuală a apelului nu s-au administrat probe noi.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, dispozițiile legale incidente în speță și înscrisurile depuse la dosar, Curtea reține următoarele:
Apelanta-reclamantă a formulat în anul 2009, în contradictoriu cu Statul Român și cu Municipiul B, o acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, învederând că acest teren a fost preluat de Statul Român prin expropriere în temeiul Decretului nr.196/15.07.1981 și că nu a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În plus, s-a făcut precizarea că cererea formulată în temeiul Legii nr.18/1991 a fondului funciar a fost respinsă cu mențiunea că terenul solicitat nu face obiectul acestei legi, fiind preluat prin expropriere în baza Decretului nr.196/15.07.1981.
Această situație juridică este confirmată de adresa nr.7987/01.07.1993 emisă de Primăria Sectorului 1 B - Comisia de aplicare a Legii fondului funciar.
Prin urmare, terenul revendicat intră sub incidența Legii nr.10/2001, conform dispozițiilor Deciziei nr.53/04.06.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, având în vedere că prin această decizie obligatorie pentru instanțe, conform dispozițiilor art.329 alin.3 Cod de procedură civilă s-a statuat, în esență, că Legea nr.10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, și de imediată aplicare; s-a reținut, de asemenea, că Legea nr.33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general față de Legea nr.10/2001 și că dispozițiile art.35 din Legea nr.33/1994 nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.
Pe de altă parte, prin Decizia nr.33/9.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată, de asemenea, în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr.108/23.02.2009 s-a stabilit că în concursul dintre legea specială (Legea nr.10/201) și legea generală (Codul civil) se aplică legea specială, iar dacă sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
S-a reținut în cuprinsul acestei decizii că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 Cod civil, dar s-a apreciat că persoanele exceptate de la aplicarea dispozițiilor Legii nr.10/2001, precum și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, de către chiriași.
În speță, apelanta-reclamantă nu este exceptată de la aplicarea dispozițiilor Legii nr.10/2001 în considerarea argumentelor expuse anterior și nu a invocat nicio împrejurarea de natură să o fi pus în imposibilitate de a uza de dispozițiile Legii nr.10/2001, respectiv de a formula notificare.
Criticile prin care s-a susținut că Legea nr.10/2001 nu a abrogat Codul civil și nu înlătură posibilitatea de a formula acțiune în revendicare de drept comun sunt vădit nefondate prin raportare la dezlegarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu referire la concursul dintre legea specială (Legea nr.10/2001) și legea generală (dreptul comun).
Curtea reține că într-adevăr, dispozițiile Codului civil nu au fost abrogate prin Legea nr.10/2001, dar ele nu mai sunt aplicabile în situațiile care cad sub incidența legii speciale.
Cu referire la încălcarea dreptului de acces la justiție și a dreptului de proprietate din perspectiva art.6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art.1 din Primul Protocol Adițional la această convenție, Curtea reține că art.6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este unul absolut, acesta fiind compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă, de principiu, art.6 din Convenție, respectiv în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
În speță, apelanta-reclamantă a solicitat revendicarea unei suprafețe de teren chiar de la reprezentanții Statului Român, ipoteză în care potrivit dispozițiilor art.1 alin.1 și 7 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicată, avea șanse reale de a obține pe calea legii speciale, restituirea în natură a terenului.
În cauză nu a fost invocată vreo împrejurare mai presus de voința părții, de natură să o pună în imposibilitatea de a uza de dispozițiile Legii nr.10/2001, care să atragă aplicabilitatea dispozițiilor art.103 Cod de procedură civilă, (care reglementează instituția repunerii în termen).
Prin urmare, nu au fost încălcate dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul analizat, și nu s-a făcut dovada că în speță sunt aplicabile dispozițiile art.103 Cod de procedură civilă.
Sub aspectul criticilor prin care s-a susținut încălcarea dreptului de proprietate și de moștenire reglementate de Constituția României și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea reține că pentru examinarea fondului unei pretenții, reclamantul trebuie să se supună procedurii care vizează condițiile de exercițiu ale acțiunii civile; în cazul pendinte, omisiunea apelantei-reclamante de a se conforma dispozițiilor Legii nr.10/2001 atrage implicit imposibilitatea examinării pretenției pe fond, cu consecința că aceasta nu mai poate beneficia de realizarea dreptului pretins, însă aceasta este o consecință a propriei nediligențe.
Având în vedere că soluția de respingere a acțiunii în revendicare, ca inadmisibilă, este legală și nu aduce atingere dreptului de acces la justiție, reglementat atât de Constituția României, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se impune analiza pe fond a temeinicie cererii de chemare în judecată cu referire la art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Curtea reține, de asemenea, că nu se impune analiza criticilor care vizează condițiile în care s-a dispus exproprierea pentru același considerent.
Compatibilitatea reglementării legii interne (respectiv instituirea unei proceduri administrative prealabile într-un termen determinat) cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost deja analizată sub aspectul dreptului la acces la justiție și s-a constatat că în speță este compatibilă, întrucât, de principiu, restituirea în natură a bunului revendicat era posibilă în procedura reglementată de Legea nr.10/2001 (desigur, sub rezerva dovedirii dreptului de proprietate al autorului la data preluării și a calității de persoană îndreptățită).
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.296 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanta-reclamantă, domiciliată în B,-, -.2,.5,.175, sector 4 și cu domiciliul ales la av. în B, nr.1-3, parter, camera 46, sector 1, împotriva sentinței civile nr.374/16.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți MUNICIPIUL B prin Primarul General, cu sediul în-, sector 5, B, și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, ca nefondat.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 9 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnodact.
6 ex/03.08.2009
-----------------------------------------------
- Secția a IV-a -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan
