Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 381/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 381/2009
Ședința publică de la 15 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Anca Neamțiu președinte secție
JUDECĂTOR 2: Carla Maria Cojocaru
JUDECĂTOR 3: Daniela
Grefier
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâții Statul Român prin Primăria și Consiliul local Mediaș și și împotriva deciziei civile nr. 163/2009 pronunțată de Tribunalul în dosar civil nr-.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă avocat pentru recurenții pârâți G și, consilier juridic pentru recurenții pârâți Primăria și Consiliul local Mediaș și avocații și pentru intimații reclamanți și G, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Întrucât d-nul judecător, unul din titularii completului C2 recurs și-a încetat activitatea, completul de judecată fost constituit prin includerea judecătorului aflat în lista de permanență, în persoana doamnei judecător -.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că nu s-au depus înscrisuri noi.
Mandatarul recurenților pârâți Primăria și Consiliul local Mediaș depune în fața instanței dovada comunicării recursului cu intimata Gospodăria Comunală Mediaș.
Se depune în fața instanție jurisprudență de către avocat, mandatar al intimaților reclamanți.
Părțile arată că nu mai au cereri de formulat, împrejurare față de care instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat mandatar al recurenților pârâți, solicită admiterea recursului așa cum fost formulat, în principal casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța să se pronunțe asupra fondului cauzei. în subsidiar, reținerea cauzei și procedând la rejudecare, respingerea acțiunii reclamanților. Cu cheltuieli de judecată.
Consideră motivarea instanței de apel ca nesusținută și nefondată,
-//-
invocând decizia 33/2008 dată de ICCJ în recurs în interesul legii privind admisibilitatea acțiunii în revendicare, potrivit căreia sunt admisibile acțiunile în revendicare dacă nu se aduce atingere dreptului de proprietate al unei terțe persoane sau securității raporturilor juridice. Susține că nu poate fi pus în discuție un concurs între Legea 10/2001 - specială și dreptul comun, că nu s-a solicitat anularea declarației de renunțare din anul 1972, iar reclamanții au formulat o acțiune pe drept comun deși ar fi trebuit să se prevaleze de prevederile legii speciale. Mai arată că există un contract de vânzare cumpărare, prețul pentru imobil a fost serios, plătit prin împrumut la CEC făcut în anul 1975, deci nu se poate vorbi despre reaua credință a pârâților.
Față de recursul părții, solicită admiterea lui.
Consilier juridic mandatar al recurenților pârâți Statul român prin Primăria și Consiliul local Mediaș, solicită admiterea recursului declarat, în principal casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond. În subsidiar, modificarea hotărârii atacate cu consecința respingerii acțiunii reclamanților, menținerea hotărârii pronunțate la fond.
Arată că foștii proprietari au stat în pasivitate, față de acțiunea în revendicare formulată, ignorând prevederile legilor speciale de reparație.
Față de recursul formulat de pârâți, solicită admiterea acestuia.
Avocat mandatar al intimații reclamanți, solicită respingerea recursului, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de Tribunalul Sibiu de casare cu trimitere.
Față de varianta subsidiară solicitată de recurenți, arată că este inadmisibilă, nefiind posibilă reținerea cauzei pentru rejudecare pe fond.
Învederează decizia 33/2008 pronunțată de ICCJ în recurs în interesul legii, privitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare, arătând că acțiunea reclamanților nu se poate respinge pe considerentul că nu a fost urmată procedură prevăzută de Legea 10/2001, întrucât practica CEDO are prioritate. În acest sens, se impune a fi discutat dacă acțiunea este admisibilă precum și posibilitatea de a primi despăgubiri de la stat, dacă se constată că revendicarea nu există. Învederează petitul subsidiar, privitor la despăgubirile cerute. Cu privire la timbraj, arată că reclamanții nu trebuiau să fie obligați la plata taxei de timbru, întrucât în materia revendicării imobiliare cererile nu se timbrează.
Față de recursului pârâților Statul român prin Primăria și Consiliul local Mediaș, solicită respingerea acestuia. Cu cheltuieli de judecată.
Avocat mandatar al intimaților reclamanți, solicită respingerea celor două recursuri declarate în cauză. Cu cheltuieli de judecată.
Arată că atâta vreme acțiunea reclamanților a fost respinsă pe o excepție, care nu a fost pusă în discuția părților, singura soluția juridică era cea adoptată de Tribunalul Sibiu, care în mod corect a procedat la casare cu trimitere. Invocă decizia 2153/2009 a ICCJ, decizia 1962/21.05.2002 - Revista Dreptul nr. 6/2003, decizia 5560/22.11.20058 a ICCJ contencios - Revista Dreptul nr. 6/2006, arătând că numai în ipoteza donațiilor este necesară atacarea actului și trebuie promovat proces pentru anularea titlului de
-//-
proprietate al statului. În speță este vorba despre compararea a două titluri de proprietate - titlul de proprietate al statului obținut în baza unei donații forțate.
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor civile de față;
Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Mediaș sub dosar nr- reclamanții și au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul român prin Consiliul Județean Sibiu, Statul român prin Consiliul local Mediaș, Statul român prin Primăria Mediaș, Statul român prin Primarul municipiului Mediaș, Gospodăria Comunală Mediaș, G și:
- obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și folosință imobilul înscris în CF nr. 272 II nr. cad. 565/1, grădină intravilan;
- anularea încheierilor de CF 1829/72 și 2204/72 și revenirea la situația anterioară de CF;
- să se constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 930/1975 și încheierilor nr. 1374/1975 și 4561/1997 cu revenirea la situația anterioară;
- obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul cu nr. cad. 565/2 din CF 1965;
- să se constate că au efectuat lucrări de investiții la imobil;
- în subsidiar solicită despăgubiri estimate la 95.000 lei.
În motivare se arată în esență că reclamanta este unica moștenitoare proprietarei de CF de la care imobilul a fost preluat de stat fără despăgubire.
În drept invocă art. 480 Cod civ. art. 6 pct. 3 din Legea 213/1998.
Prin sentința civilă nr. 2164/2008 Judecătoria Mediașa respins acțiunea obligând reclamanții să plătească pârâților cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că la data de 13 septembrie 1972 proprietarul tabular al imobilului înscris în CF 272 -, top nr.565, respectiv, cu domiciliul în, nr.10, jud. Sibiu a renunțat de bună voie la dreptul de proprietate asupra acestui imobil în conformitate cu dispozițiile art. 30 din Decretul lege nr. 115/1938. Declarația lui a fost autentificată de notariatul de Stat local Mediaș prin încheierea de autentificare nr. 3035/1972.
Prin încheierea nr. 1829/1972 a cărții funciare Mediaș s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea Statului Român.
La data de 9 mai 1975 Statul prin Oficiul Județean pentru Construcții și vânzare locuințe încheie în favoarea pârâților G și contract de vânzare cumpărare nr- pentru imobilul în litigiu. Contractul este atașat la fila 247 dosar.
-//-
În baza încheierii nr. 1374 din 23 mai 1975 s-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea pârâților G și.
În baza încheierii nr. 4651 din 1 septembrie 1997 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea pârâților și asupra terenului aferent casei de locuit având în vedere ordinul nr. 1635/1997 eliberat de Prefectul Jud. Sibiu.
Reclamanții au formulat o cerere în revendicare a imobilului în litigiu invocând ca temei legal art.480 din Codul civil, art.6 pct.3 din Legea 213/1998.
Dispozițiile art.6 din legea 213/1998 permit foștilor proprietari sau succesori să revendice bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului cum este cazul de față.
Deși s-a invocat de reclamanți un titlu nevalabil al statului, în cauză nu s-a solicitat instanței să constate că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv și fără un titlu valabil. Din actele dosarului nu rezultă o dovadă în acest sens, respectiv o hotărâre definitivă care să constate nevalabilitatea titlului care justifică dreptul de proprietate al statului.
Pe de altă parte, se apreciază că imobilul în litigiu întră sub incidența legii nr. 10/2001, iar legea specială derogă de la prevederile art.6 din Legea nr. 213/1998. Chiar și în acest context, legea specială permite revendicarea imobilelor donate statului numai dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea sau s-a dispus anularea donației. Și sub acest aspect, instanța a constatat că nu sunt întrunite condițiile pentru admiterea acțiunii în revendicare întrucât nu există în cauză și nu s-a solicitat nici instanței să constate nulitatea actului de donație.
, a considerat că reclamanții trebuiau să solicite s-au să depună dovada constatării nulității sau anulării declarației de renunțare a fostului proprietar la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea statului.
În lipsa unei asemenea cereri, respectiv a unei hotărâri judecătorești irevocabile privind nulitatea declarației de renunțare autentificată sub nr. 3035/1972 nu se pot lua în considerare susținerile reclamanților privind nevalabilitatea titlului în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate.
Cererea reclamanților privind constatarea efectuării unor lucrări de investiții la imobilul în litigiu a fost considerată ca lipsită de interes în contextul legal menționat de reclamanți și având în vedere cererile în revendicare formulate de aceștia. O asemenea cerere poate fi valorificată eventual împotriva fostului proprietar, respectiv a Statului și pe calea exercitării căilor legale reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 si cu respectarea procedurii speciale De asemenea, cererea reclamanților pentru plata unor despăgubiri poate fi valorificată pe calea procedurii speciale prevăzută de Legea nr.10/2001.
Se reține în acest sens că Primăria Municipiului Mediaș a comunicat prin adresa de la fil. 143 dosar că reclamanții nu au formulat
-//-
notificări în baza legilor de reparație nr. 112/1995 și a legii nr. 10/2001. Prin urmare s-au respins aceste cereri formulate de reclamanți.
Prin decizia civilă nr. 163/2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr- a fost admis apelul promovat de reclamanți, împotriva sentinței primei instanțe care a fost desființată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.
În considerentele deciziei s-a reținut că după ce a calificat acțiunea ca fiind în revendicare instanța a respins-o ca inadmisibilă apreciind că este obligatorie fie urmarea procedurii speciale prevăzută de Legea 10/2001 fie anularea titlului proprietarului actual. Această soluție a fost apreciată ca nelegală deoarece atâta timp cât nu au fost abrogate prevederile art. 480 Cod civ. care permit procedura de drept comun în materia retrocedărilor, obligativitatea de a urma procedura specială nu poate fi reținută.
Cum acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă fără a se cerceta fondul, s-a constatat că este necesară restituirea dosarului pentru pronunțarea unei soluții, astfel cum a fost investită instanța.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Statul Român prin Primăria și Consiliul local Mediaș, solicitând în principal modificarea în tot a deciziei și respingerea apelului iar în subsidiar casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 304 alin 8 și 9 Cod pr. civ.
În expunerea motivelor de recurs se arată că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că în practică este de notorietate că inadmisibilitățile nu constituie veritabile excepții, aspectele invocate trebuind să fie soluționate cu ocazia judecării pe fond a cererii. Instanța de fond, constatând faptul că trebuie administrate aceleași probe atât pentru soluționarea excepției cât și pentru soluționarea fondului a unit excepția cu fondul conform art. 137 alin 2 Cod pr. civ.
Pentru a exista motiv de desființare era nevoie ca încălcarea normelor imperative să se facă prin dispozitivul hotărârii, lucru care nu se poate reține din cuprinsul sentinței.
Apelul este devolutiv astfel că instanța de apel putea evoca fondul ori, aceasta nu a aplicat în mod concret principiul rolului activ, nu a verificat sentința civilă sub aspectul temeiniciei ei.
Invocă și decizia în interesul legii nr. 33/2008 conform căreia concursul între legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, arătând că adoptarea Legii nr. 1/30.01.2009 întărește caracterul inadmisibil al acestor cereri.
Față de disp. art. 6 alin 2 din Legea nr. 213/1998 consideră că Legea 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație astfel că este obligatorie parcurgerea procedurii administrative reglementată de această lege.
impusă exercițiului la acțiune în sensul obligativității parcurgerii procedurii prealabile derivă din chiar voința legiuitorului care a precizat posibilitatea sesizării instanței de judecată cu referire la imobilele circumscrise sferei de aplicare a Legii 10/2001, numai conform art. 24 din lege. -//-
Mai precizează că foștii proprietari au stat în pasivitate și nu au efectuat niciun demers în vederea restituirii în natură ori, prin instituirea procedurii din Legea 10/2001 s-a urmărit crearea unei securități și stabilități a circuitului civil.
Împotriva aceleiași decizii au declarat recurs și pârâții G și solicitând în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 Cod pr. civ. casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în subsidiar solicită modificarea acesteia în totalitate în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că din motivarea hotărârii primei instanțe rezultă că toate acțiunile în revendicare sunt admisibile în orice condiții și indiferent de data promovării atâta timp cât art. 480 Cod civ. este în vigoare ori, această susținere este contrazisă de principiile de bază ale dreptului civil cât și de directivele ICCJ care a statuat că acțiunile în revendicare sunt admisibile în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
Instanța de apel ignoră nejustificat incidența Legii 10/2001, fiind evident că nu poate fi acceptat faptul că o lege specială este înlăturată de la aplicare de una generală sau faptul că cele două se pot aplica în paralel, la alegerea persoanei care se consideră îndreptățită. În acest sens relevă dispozitivul deciziei nr. 33/2008 a ICCJ în care se precizează în mod neechivoc faptul că, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.
Susțin că motivarea instanței de fond este contrară inclusiv orientării pe care Tribunalul Sibiua avut-o în toată perioada de după adoptarea Legii 10/2001, aceea de a respinge acțiunile în revendicare formulate ulterior anului 2001 ca inadmisibile, între timp neapărând nici un text legal care să justifice o schimbare de orientare.
Afirmă că trebuie luată în considerare și situația imobilului în cauză pe care îl au în proprietate din 1975, perioadă în care au exercitat nestingheriți toate atributele dreptului de proprietate iar în tot acest timp foștii proprietari au stat în pasivitate.
Din punctul de vedere al instanței de apel, excepția inadmisibilității trebuia soluționată de urgență pentru a nu supune părțile la cheltuieli care nu sunt necesare în măsura în care acțiunea se prefigurează ca inadmisibilă însă, în realitate, instanța nu a respins acțiunea ca efect al admiterii acestei excepții ci acțiunea a fost respinsă pe fond, tocmai în ideea de a evita o casare cu trimitere. De aceea, apreciază că motivarea instanței de apel în sensul că nu a fost cercetat fondul este una greșită.
În drept invocă disp. art. 304 pct. 9, art. 312 și 274 Cod pr. civ.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanții intimați au solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor arătând că acțiunea este admisibilă într-una din cele două variante, restituire în natură sau, în subsidiar, despăgubiri și invocă practica CEDO și a instanțelor naționale.
Verificând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele: -//-
Prin decizia nr. 33/9.06.2008 pronunțată de ICCJ - secțiile unite în soluționarea unui recurs în interesul legii s-a decis într-adevăr că, în privința concursului dintre legea specială și cea generală, aceasta se rezolvă în favoarea legii speciale. Însă, prin aceeași decizie s-a stabilit că atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea 10/2001 și CEDO, aceasta din urmă are prioritate, această prioritate putând fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Rezultă cu claritate că acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun sunt admisibile în măsura în care nu se încalcă un alt drept de proprietate sau securitatea raporturilor juridice. Deasemenea, este evident că acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun, nu mai poate fi calificată ca fiind inadmisibilă doar pentru motivul că nu s-a uzat de procedurile legii speciale, așa cum a hotărât prima instanță, și cum susțin și recurenții, instanțele fiind obligate să verifice dacă acțiunea tinde sau nu la încălcarea unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
Ideea inadmisibilității acțiunii reclamanților nu poate fi primită nici în raport de practica Curții Europene a Drepturilor Omului care în cauza Flaimbat împotriva României din 13 ianuarie 2009 statuat că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 încalcă prevederile art. 6 CEDO care garantează dreptul la un proces echitabil.
Față de cele reținute, Curtea apreciază că nu pot fi primite susținerile din cele două recursuri referitoare la obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile prevăzută de Legea 10/2001, la ignorarea de către instanța apelului a incidenței Legii 10/2001 și la pasivitatea îndelungată a reclamanților care nu au făcut până la acest moment nici un demers în vederea restituirii în natură a imobilului.
De asemenea, se constată că din decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii menționată mai sus nu se poate reține doar modul în care se rezolvă concursul dintre legea specială și cea generală așa cum încearcă să sublinieze recurenții, ci trebuie luat în considerare întreg dispozitivul acesteia care, așa cum s-a mai reținut, obligă la verificări asupra atingerii ce s-ar putea aduce unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
Tot în raport de conținutul deciziei ICCJ menționate și de jurisprudența CEDO, Curtea constată ca fiind lipsită de relevanță în speță practica judiciară invocată de recurenți (a Tribunalului Sibiu și a ICCJ).
Este adevărat că prima instanță nu și-a fundamentat soluția de respingere a acțiunii exclusiv pe inadmisibilitatea acesteia în raport de prevederile Legii 10/2001 și că a cercetat și anumite aspecte ce țin de fondul cauzei, atunci când a făcut aprecieri asupra valabilității titlului Statului, a lipsei unei hotărâri irevocabile privind nulitatea declarației de renunțare și a unui titlu de proprietate valabil al recurenților.
-//-
(continuarea deciziei civile 381/2009 dată în dosar -)
Tribunalul a reținut și aceste aspecte atunci când a constatat că prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă și datorită faptului că era obligatorie anularea titlului proprietarului actual. S-a apreciat astfel că lipsa anulării titlului proprietarului actual ar fi tot o chestiune de inadmisibilitate, astfel că în nici un caz nu se poate reține că tribunalul nu a avut în vedere și aceste chestiuni, criticile formulate sub acest aspect de recurenți neputând fi primite.
Chiar dacă prima instanță a făcut aprecieri cu privire la lipsa unei hotărâri judecătorești privind nulitatea declarației de renunțare și a reținut că nu sunt întrunite condițiile pentru admiterea acțiunii în revendicare nu a cercetat sub nici un aspect de fond solicitarea subsidiară a reclamanților de acordare de despăgubiri, reținând doar inadmisibilitatea în raport de prevederile Legii 10/2001.
Pentru toate aceste motive, Curtea constată că soluția tribunalului este legală iar motivele de recurs întemeiate pe disp. art. 304 pct. 8 și 9 Cod pr. civ. nu sunt fondate, impunându-se în baza art. 312 Cod pr. civ. respingerea celor două recursuri.
În temeiul dispozițiilor art. 274 Cod pr. civ. recurenții vor fi obligați să plătească intimaților și suma de 3400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocat (fl. 18-19, 36-37).
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Primăria și Consiliul local Mediaș și G și împotriva deciziei civile nr. 163/2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr-.
Obligă recurenții să plătească intimaților și suma de 3400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15.10.2009.
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - |
Grefier, |
Red.
Tehn. 12 ex/27.11.2009
-,
-
Președinte:Anca NeamțiuJudecători:Anca Neamțiu, Carla Maria Cojocaru, Daniela
