Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 444/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1981/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.444
Ședința publică de la 5 martie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 2: Ilie MARI -
JUDECĂTOR 3: Cristian Olteanu
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenții-pârâți, și, - împotriva deciziei civile nr.514 din 28.02.2001, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr.1818/2000, în contradictoriu cu intimata-reclamantă.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă, revizuienta, personal și asistata de dl., în baza împuternicirii avocațiale nr.205.364/27.06.2008, emisă de Baroul București - Cabinet de avocat, aflată la fila 3 dosar, intimatul recurent, personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2008 emisă de Baroul București - Societatea Civilă de Avocați și Asociații, aflată la fila 33, doamna avocat în calitate de reprezentant al intimatilor recurenti, și și - în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2008 emisă de Baroul București - Societatea Civilă de Avocați și Asociații, aflată la fila 33 și respectiv în baza împuternicirii avocațiale nr.79002/2009, emisă de Baroul București - Societatea Civilă de Avocați și Asociații, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea dispune rectificarea citativului, în temeiul dispozițiilor art.281 din Codul d e procedură civilă, în sensul că se va face mențiunea corectă în ceea ce privește numele intimatei-reclamante acela de, în loc de.
Avocatul intimatei-reclamante depune la dosar chitanța nr.-/29.10.2008 în cuantum de 10 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru în ceea ce privește cererea de revizuire, taxă care a fost anulată de instanță.
Avocatul recurenților-pârâți arată că părțile pe care le reprezintă nu și-au clarificat situația locativă, nu au eliberat locuința și că urmează să obțină o locuință socială de la Primărie.
Părțile declară că nu mai au alte cereri de solicitat în cauză.
Curtea, în urma deliberării constată că și numita figurează ca parte în cererea de revizuire formulată de către reclamanta, aceasta având aceleași interese cu cele ale recurenți-pârâți de astăzi și urmează ca părțile să pună concluzii pe acest aspect.
Avocatul intimatei-reclamante, având cuvântul, solicită admiterea în principiu a cererii de revizuire de aceasta intimata recurenta.
Avocatul recurenților-pârâți lasă la aprecierea instanței în ceea ce privește acest aspect.
Curtea, după deliberare, constată că potrivit dispozițiilor art.322 pct.9 din Codul d e procedură civilă sunt pe deplin valide considerentele din decizia civilă nr.1672/20.11.2008, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie,și în ceea ce priveste pe intimata ,aceasta fiind parte în recursul declarat soluționat prin decizia ce face obiectul revizuirii și constata admisibilă cererea de revizuire și în raport cu aceasta parte.
-se alte cereri,curtea acordă cuvântul în dezbaterea cererii de revizuire și recursului.
Avocatul recurenților-pârâți, având cuvântul lasă la aprecierea instanței în ceea ce privește soluția ce va fi pronunțată, fără cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatei-reclamante, având cuvântul, solicită admiterea cererii de revizuire și respingerea recursului, ca nefondat, urmând a se reține faptul că s-a încălcat art.1 din CEDO, asa cum rezulta din pct.58 din hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, invocă dispozițiile reținute la pct.II, respectiv pct.59 din hotărârea pronunțată de CEDO, care face referire la faptul că revizuienta a fost împiedicată să locuiască în apartamentul în litigiu;Arata că intimații nu au avut nici un contract de închiriere, nu au răspuns la notificări, inclusiv când au fost efectuate de către executorul judecătoresc pentru ca aceștia să încheie un contract de închiriere și având în vedere și pct.70 din hotărârea CEDO, se constată o vătămare esențială a revizuienetei din culpa exclusivă a soților.
Mai arată că în data de 28.02.2009 familia trebuia să părăsească imobilul în litigiu, dar nu au făcut-o (apartamentul practic este eliberat).
Solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform dovezilor anexate la dosar (constând în chitanțe, facturi, reprezentând cheltuielile de călătorie.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată sub nr.9821/1998 la Judecătoria Sectorului 3 B, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții, și, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună evacuarea din apartamentul nr.13 situat în B,-, -2,.B, sector 4.
Judecătoria Sectorului 3 B, prin sentința civilă nr. 10927/10.11.1999 a admis acțiunea și a dispus evacuarea necondiționată a pârâților.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă prin decizia civilă nr.2934 din 26.09.2000 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâți, reținând că reclamantei i s-a restituit apartamentul litigios prin sentința civilă nr.2378/03.03.1994 a Judecătoriei sectorului 3 B, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.1157 A din 07.07.1994 și revocabilă prin decizia civilă nr.2950/1994 a Curții de Apel București, reținând că locuința a fost predată reclamantei de către SC " AL" SA prin procesul - verbal din 21.06.1995, că reclamanta a notificat pe pârâtul să se prezinte la data de 01.04.1999, orele 1200la Administrația Financiară a sectorului 3 B, pentru încheierea contractului de închiriere pe o perioadă de 3 ani, fiind avertizat că în caz de neprezentare se va solicita evacuarea lui și a familiei sale din imobil. Deși reclamanta s-a prezentat la locul indicat în notificare, pârâtul nu a dat curs invitației, cu toate că la data de 30.03.1999 în cadrul unei ședințe de judecată se mai înaintase o ofertă, notificare de perfectare a contractului de închiriere, astfel că s- apreciat că nu erau incidente sancțiunile prevăzute de art.11 din lege.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs pârâții, criticând-o pentru încălcarea dispozițiilor art.304 pct.7-11 Cod procedură civilă, arătând că instanțele nu puteau face abstracție de prevederile legale ce protejează chiriașii, reținerea eronata de către instanța de apel în sensul că recurenții pârâți nu au respectat obligația de a se prezenta la administrația financiara a sectorului 3 la data de 01.04.1999, orele 12,00 pentru încheierea unui nou contract de închiriere, că termenul stabilit în notificare pentru încheierea convenției nu a putut fi respectat părțile se aflau în litigiu, data respectiva fiind cea la care ar fi trebuit sa comunice și judecătorului daca sunt sau nu de acord cu încheierea contractului, că reclamanta este cea care a refuzat încheierea contractului de închiriere, fiind de rea credința și că în mod eronat instanțele de fond au achiesat la susținerile verbale ale reclamantei în sensul că aceștia nu s-au prezentat pentru încheierea contractului, ci ar fi trebuit sa administreze proba cu interogatoriul părților, pentru a se da posibilitatea recurenților să facă dovada refuzului reclamantei de se prezenta în vederea încheierii contractului.
S-a mai arătat că pârâții au deținut locuința în litigiu timp de 19 ani, în baza contractului de închiriere cu, și că numai la momentul la care au formulat cerere de cumpărare a acestuia conform legii 112/1996, a refuzat vânzarea aducându-le la cunoștința faptul că apartamentul a fost restituit reclamantei, fără sa existe lege și fără că aceștia sa fie citați, motiv pentru care a și fost formulat un recurs în anulare împotriva acestei hotărâri, care ulterior fost retras. S-a mai susținut că la data formulării acțiunii în evacuare, era în vigoare lega nr. 17/1994, care prelungea de drept orice contract pe perioada de 5 ani, deci până la data de 18.04.1999 iar ulterior, reglementarea acestor raporturi era făcuta pe perioada de 5 ani, conform legii 112/1995.
De asemenea recurenții au arătat că în mod eronat instanța de fond nu au reținut că legea nr. 114/1996 nu a înlocuit și nici nu abrogat prevederile legale cuprinse în legea nr. 17/1994, OUG 40/1999 și legea nr. 112/1296, deși avea obligația de soluționa cauza în limitele investirii.
Prin decizia civilă nr. 514 din 28.02.2001, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă a admis recursul declarat de recurenții - pârâți, a casat decizia și pe fond, a admis apelurile, a schimbat în tot sentința civilă nr.10927 din 10.11.1999 în sensul că a dispus respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut că o situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei. În această situație, reclamanta a introdus acțiunea în evacuare la data de 08.09.1998, fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr.17/1994 care prevedeau prelungirea contractelor de închiriere pe o durată de 5 ani iar faptul că procesul civil s-a prelungit și a intervenit OUG nr.40/1999, nu este de natură ca dispozițiile acestei ordonanțe să se aplice situației juridice născute sub imperiul altei legi.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat cerere de revizuire susținând că este proprietara apartamentului nr.13 situat în B,-, - 12,.B,.1, sector 3, care i-a fost restituit prin sentința civilă nr.2378/3.03.1994 a Judecătoriei sectorului 3 B, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1157 din 17.07.1994 și irevocabilă prin decizia civilă nr.2950/1994 a Curții de Apel București.
Prin procesul-verbal din data de 21.06.1995 s-a procedat la predarea-primirea apartamentului respectiv, între SC SA și revizuientă, iar cu adresa nr.77/28.06.1995 chiriașii - familia - au fost încunoștințați de această societate că raporturile contractuale dintre aceștia și societatea respectivă au încetat.
În cursul anului 1998 notificat în două rânduri familia să se prezinte la Administrația Financiară pentru încheierea unui contract de închiriere, dar membrii acesteia nu au dat curs notificărilor respective, așa cum rezultă din dovezile aflate la dosarul cauzei.
Ca urmare, reclamanta a introdus o acțiune în evacuarea chiriașilor, la Judecătoria sectorului 3 B, care, prin sentința civiIănr.10927 din 10.11.1999 a admis acțiunea și a dispus evacuarea necondiționată a chiriașilor. Reclamanta învederează faptul că, în timpul procesului a mai trimis două notificări chiriașilor-la 30.03.1999 și la 01.04.1999 - dar aceștia nu dat curs nici atunci solicitării mele. Sentința civilă respectivă a rămas definitivă prin decizia civilă nr.2934/26.09.2000, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
Prin decizia civilă nr.514/28.02.2001, care face obiectul prezentei cereri de revizuire, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă a admis recursul declarat de chiriași, a casat decizia nr.2934/26.09.2000 și, în fond, a admis apelurile și a schimbat în tot sentința civilă nr.10927/10.11.1999, în sensul că a respins cererea de evacuare ca neîntemeiată.
Această decizie civilă pronunțată în recurs a fost atacată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în procesul contra ROMÂNIA, a pronunțat Sentința nr.75849/01 din data de 7.02.2008, devenită definitivă pe data de 7 mai 2008.
Reținând situația de fapt și de drept prezentată, Curtea a admis cererea, în sensul că, în unanimitate de voturi, a hotărât că: 1) - a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, 2) Statul Român trebuie să plătească revizuientei suma de 8.000 euro pentru prejudiciile materiale și morale cauzate.
Intimații recurenți nu au formulat întâmpinare.
La data de 22.01.2009, intimatul recurent depus la dosar un înscris sub semnătura privata intitulat, declarație" prin care s-a angajat să elibereze imobilul, împreuna cu ceilalți membri ai familiei sale.
La dosar au fost atașate înscrisuri reprezentate de: hotărârea CEDO în cauza contra România, traducere legalizata, Monitorul Oficial nr. 890/29.12.2008, copie act de identitate recurenta, dovezi privind cheltuieli de judecata reprezentate de: 4 înscrisuri redactate în limba germana, datate 25.04.2008 și 05.05.2008, chitanța nr. 212/2008 și factura nr. 561/2008 reprezentând cost traducere limba franceza, 2 bonuri fiscale în care se face mențiunea notar public Notarial individual, - onorarii notariale, chitanța nr. -.06.2008, onorariu avocat, factura nr. 3140/2008 și chitanța nr. 2527/2008, emise de Al SA reprezentând duplicat protocol, rezervări bilete avion.
Analizând actele și lucrările dosarului, curtea retine următoarele:
În ceea ce privește cererea de revizuire:
Sub aspectul cadrului procesual.
Potrivit art. 322 alin. 1 pct. 9 Codul d procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
Totodată, potrivit art. 326 alin. 1 și 3 Codul d procedură civilă, cererea de revizuire se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.
Se constată că prin decizia civila nr. 1672/20.11.2008, Curtea de Apel București Secția III a Civilă a admis în principiu cererea de revizuire formulata de revizuienta împotriva deciziei civile nr. 514/28.02.2001 pronunțata de Curtea de Apel București Secția III a Civilă. Prin aceasta decizie s-a constatat că decizia civila nr. 514/2001 evoca fondul iar pe de alta parte că exista o hotărâre pronunțata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, definitiva la data de 07.05.2008, care se raportează la temeiul juridic al cererii de revizuire.
Ulterior, la data de 22.01.2009, în raport de prevederile art. 129 alin. 5 Codul d procedură civilă și de cadrul procesual stabilit prin cererea de recurs, curtea a pus în discuția părților, cadrul procesual sub aspect subiectiv al cererii de revizuire, constatând că doamna nu figurează ca parte în cererea de revizuire.
La același termen de judecata s-a luat act de cererea formulata de revizuienta, în sensul citarii în cauză în calitate de intimata a acestei intimate recurente iar la termenul de judecata din data de 05.03.2009, curtea a constatat admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire formulata în contradictoriu cu aceasta intimata recurenta.
Pe fondul cererii de revizuire, curtea retine că aceasta este întemeiată, în cauza fiind îndeplinite cumulativ cerințele imperative impuse de prevederile art. 322 alin. 1 pct. 9 Codul d procedură civilă și art. 324 alin. 3 Codul d procedură civilă.
Astfel, din examinarea acestor prevederi legale, rezulta că pentru a putea fi primita o cerere de revizuire, întemeiata pe prevederile art. 322 pct. 9 Codul d procedură civilă, este necesar sa se examineze următoarele condiții, care trebuie sa fie îndeplinite cumulativ:
1.- hotărârea judecătorească împotriva căreia se exercită calea de atac a revizuirii să evoce fondul.
În cauză, așa cum s-a reținut și prin decizia civila nr. 1672/2008, irevocabilă, aceasta condiție este îndeplinită, prin decizia civila nr. 514/2001, fiind analizate în fond pretențiile reclamantei (revizuienta din prezenta cauza), cererea de chemare în judecata formulată de aceasta fiind respinsă ca neîntemeiată, ca urmare a admiterii recursului, a casării deciziei civile recurate și a schimbării sentinței primei instanțe.
2.- existenta unei hotărâri pronunțate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, definitivă.
În cauză, revizuienta a făcut dovada că în favoarea sa a fost pronunțată hotărârea din 07.02.2008, definitivă, prin care Curtea Europeana a Drepturilor Omului, a constatat că, urmare a respingerii cererii sale de evacuare formulata împotriva intimaților recurenți pârâți a avut loc o încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aceasta fiind publicata în Monitorul Oficial nr. 890/29.12.2008.
3.- prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeana a Drepturilor Omului să se constate încălcare drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești.
Din verificarea considerentelor hotărârii pronunțate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în cererea nr. 75.849/01 - cauza contra România, se retine că CEDO a constatat, prin aceasta hotărâre: încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, potrivit cu care, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional și că aceasta încălcare s-a produs ca urmare restricțiilor suferite de reclamanta de-a lungul mai multor ani în ceea ce privește folosința apartamentului sau și în special imposibilității de incasa chirie, datorata prevederilor defectuoase și a lacunelor constate în legea nr. 17/1994 și OUG 40/1999, nefiind păstrat un just echilibru intre protecția dreptului persoanei la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general.
4.- consecințele grave ale acestei încălcări să continue să se producă.
Curtea retine că potrivit actelor dosarului și în special cu referire la înscrisul intitulat "declarație" anexat la prezentul dosar la data de 22.01.2009, rezultă că și în prezent imobilul din care aceasta a solicitat evacuarea pârâților, prin acțiunea civilă soluționată irevocabil prin decizia civila nr. 514/2001, este ocupat de pârâți și că până în prezent reclamanta nu a obținut recunoașterea în favoarea sa dreptului de a exercita nestingherit toate atributele dreptului sau de proprietate.
5.- consecințele grave ale acestei încălcări nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
Curtea apreciază că și această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere pe de parte cele constate anterior în analiza cerinței existentei unor consecințe grave, iar pe de altă parte faptul că în urma aplicării în cauză a prevederilor art. 41 din Convenție, Curtea Europeana Drepturilor Omului reținut că în cauza, intimații recurenți continuă să ocupe apartamentul reclamantei revizuiente fără plăti chirie, daunele materiale și morale acordate acesteia de către instanța europeană, având în vedere exclusiv imposibilitatea acesteia de obține obligarea chiriașilor la plata unei chirii șirestricțiile suferite timp de mai mulți ani în legătură cu folosința apartamentului sau.
Totodată, curtea reține că, în raport de prevederile art.311 alin. 1 Codul d procedură civilă, potrivit cu care numai hotărârile casate nu au nici o putere, în prezent, câta vreme decizia civila nr. 514/2001 Curții de Apel București Secția III a Civilă, nu a fost anulată, ea continuă să fie producătoare de efecte în circuitul civil, intimații recurenți pârâți continuând să ocupe imobilul, întemeindu-se pe efectele acesteia deși, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în raport de dreptul de proprietate deținut de revizuienta, încălcare prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului iar aceasta hotărâre are aplicație directă în ordinea juridică internă a statelor contractante.
Astfel, prin decizia civilă nr. 514/28.02.2001 pronunțată de Curtea de Apel București Secția III a Civilă, s-a reținut că în cauză, reclamanta introdus acțiunea în evacuare la data de 08.08.1998, și că îi erau aplicabile prevederile legii nr. 17/1995, care prevedeau prelungirea contractelor de închiriere pe o durata de 5 ani. S-a mai reținut că împrejurarea că datorita prelungirii procesului, legislația în materia protecției chiriașilor s-a schimbat, intervenind OUG 40/1999 nu este de natură ca dispozițiile acestei ordonanțe să se aplice situației juridice născute sub imperiul altei legi și prin urmare, constatându-se că la data formulării acțiunii contractul de închiriere al pârâților recurenți era încă valabil, acțiunea formulată de reclamanta având ca obiect evacuarea acestora nu era întemeiată.
Curtea Europeana Drepturilor Omului, reținut însă că art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, înainte de toate și cu prioritate, ca o ingerință a autorității publice în dreptul la respectarea bunurilor să fie legală. În special, al doilea alineat al acestui articol, recunoscând dreptul statelor de a reglementa folosința bunurilor, impune condiția ca acest drept să fie exercitat prin punerea în aplicare a "legilor". Mai mult, principiul legalității presupune existența unor norme de drept internsuficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor. În plus, Curtea este chemată să verifice dacă modalitatea în care dreptul intern este interpretat și aplicat, chiar și în caz de respectare a cerințelor legale, produce efecte conforme cu principiile Convenției. Pe de altă parte, ingerința în dreptul de proprietate trebuie nu doar să urmărească un "scop legitim" conform "interesului general", ci și să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile destinate să reglementeze folosința bunurilor unui individ. Tocmai acest lucru este exprimat de noțiunea de "just echilibru" ce trebuie păstrat între cerințele interesului general al comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului.
În acest sens, CEDO a statuat că în cauzele legate de funcționarea unei legislații de amploare privind locuințele, această apreciere poate să se refere nu numai la întinderea ingerinței statului în libertatea contractuală și la relațiile contractuale de pe piața locativă, darși la existența unor garanții procedurale și a altora menite să asigure că funcționarea sistemului și impactul său asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile. Incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau legată de practicile urmate de autorități - este un factor care trebuie luat în calcul pentru a aprecia conduita statului. Într-adevăr, atunci când este vorba de o chestiune de interes general, autoritățile publice sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență.
Curtea constatat mai întâi că în speță nu se contestă că prevederile legale interne ce prelungesc de drept contractele de închiriere, în special Legea nr. 17/1994 a cărei aplicare de către Curtea de Apel Bucureștia dus la menținerea familiei intimaților recurenți în apartamentul reclamantei, reprezintă o reglementare de folosință a bunurilor și că, prin urmare, intră în joc al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea observat că ingerința litigioasă a fost întemeiată în ultimă instanță pe Legea nr. 17/1994, care prevedea că, indiferent care ar fi proprietarul, contractele de închiriere referitoare la spații cu destinația de locuință a căror închiriere era reglementată prin Legea nr. 5/1973 se prelungeau de drept pentru o perioadă de 5 ani, fără modificarea condițiilor contractuale.
că principiul legalității presupune și existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, Curtea a observat că, în anumite privințe,Legea nr. 17/1994 era lipsită de precizie. În special, această legenu prevedea procedura în baza căreia foștii proprietari cărora li s-au restituit bunurile naționalizate după intrarea în vigoare a legii puteau să încheie contracte de închiriere cu foștii chiriași ai statului și nici nu conținea vreo prevedere de sancționare în caz de refuz al acestora de a-i recunoaște pe proprietari ca atare și de a încheia contracte de închiriere cu aceștia din urmă.
Curtea apreciază că, în ciuda jurisprudenței interne divergente în materie de aplicare în timp a unei legi noi, trebuie constatat că ingerința litigioasă era compatibilă cu cerința de legalitate. Totuși, aceasta observă că elementul de imprecizie constatat în Legea nr. 17/1994 și gradul de previzibilitate al aplicării acestei legi în speță sunt luate în considerare la analiza conformității măsurii litigioase cu cerințele de just echilibru între interesele de față.
În ceea ce privește scopul urmărit de ingerința litigioasă, Curtea admite că ingerința în cauză urmărea un scop legitim conform cu interesul general, și anume protecția socială a chiriașilor într-un context caracterizat printr-o criză de locuințe cu chirie moderată.
În ceea ce privește respectarea justului echilibru între interesele în cauză, Curtea reamintește că implementarea de către autoritățile naționale a unui sistem de protecție a chiriașilor nu este criticabil în sine, având în vedere în special larga marjă de apreciere permisă de al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Totuși, din moment ce un astfel de sistemprezintă riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a dispune de propriul bun, autoritățile sunt obligate să stabilească proceduri sau mecanisme legislative previzibile și coerente, prevăzând anumite garanții pentru ca punerea lor în aplicare și incidența lor asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile. În speță, Curtea a observat în primul rând că, la datele de 21 și 28 iunie 1995, autoritățile au informat-o pe reclamantă și pe familia intimaților recurenți pârâți că, le trebuiau să își rezolve relațiile contractuale fie pe cale amiabilă, fie printr-o acțiune în justiție. Or, din dosar reiese că intimații recurenți au refuzat, în mod repetat,să încheie un contract de închiriere cu reclamanta sau să îi plătească o chirie.
Pe de altă parte, Curtea constată că acțiunea în evacuare introdusă de reclamantă, întemeiată pe Legea nr. 114/1996 și pe OUG nr. 40/1999, a fost respinsă, deși partea interesată și-a motivat acțiunea și prin neplata chiriei de către ocupanții apartamentului său.
Curtea reamintit că a statuat în alte cauze referitoare la concilierea intereselor opuse ale proprietarilor și ale chiriașilor că sarcina socială și financiară pe care o presupun transformarea și reforma locuințelor într-o țară nu se poate clădi pe un anumit grup social, indiferent de importanța intereselor celuilalt grup sau ale colectivității în ansamblul ei. Or, în speță, Curtea observă că Legea nr. 17/1994, pe care s-a bazat Curtea de Apel București, nu numai că a prelungit cu 5 ani contractele de închiriere ale foștilor chiriași, dar a și menținut în această perioadă aceleași condiții contractuale ca cele stabilite de Legea nr. 5/1973, inclusiv criteriile de calcul al chiriei,fără a lua în considerare inflația puternică cu care se confrunta țarala data respectivă.
Ținând cont de circumstanțele speței și de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciatcă nu se poate considera că intrarea în vigoare a OUG nr. 40/1999 a remediat situația reclamantei.În acest sens, ea reamintește că a statuat deja că prevederile defectuoase și lacunele constatate în OUG nr. 40/1999 în cazul proprietarilor care nu au trimis ocupanților apartamentului lor notificarea necesară în termenul prevăzut de ordonanță din cauza unor litigii nesoluționate cu aceștia i-au făcut pe proprietarii respectivi să sufere o sarcină disproporționată.
În lumina celor de mai sus, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a considerat că restricțiile suferite de reclamantă de-a lungul mai multor ani în ceea ce privește folosința apartamentului său și în special imposibilitatea de a încasa o chirie în care s-a aflat din cauza prevederilor defectuoase și a lacunelor constatate în Legea nr. 17/1994 și în OUG nr. 40/1999 nu au păstrat un just echilibru între protecția dreptului persoanei la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general, ceea ce constituie încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
În plus, în cauză, deși intimații pârâți au continuat sa ocupe imobilul, nu s-a probat că între părți s-ar fi încheiat între timp un contract de închiriere, or, în aceste condiții, reclamanta deși are calitatea de proprietar al imobilului nu are nici în prezent posibilitatea de a exercita atributele dreptului sau respectiv dreptul de a folosi bunul, deși acest drept i-a fost recunoscut printr- hotărâre judecătoreasca irevocabilă, fiind garantat de art. 1 din protocolul nr. 1 la CEDO. In acest sens, curtea reține că deși, în prezentul cadru procesual, prin înscrisul intitulat "declarație", intimatul recurent s-a angajat ca împreună cu ceilalți intimați recurenți sa elibereze imobilul, acesta nu și-a respectat acest angajament, astfel cum rezulta din chiar precizările acestuia consemnate în ședința publica din data de 05.03.2009. Așa cum rezultă din cererile formulate în cadrul litigiului soluționat prin decizia care face obiectul prezentei revizuiri, pârâții contestă calitatea revizuientei de persona îndreptățită la plata contravalorii folosinței bunului, susținând că nu datorează chirie și nici nu sunt obligați sa reglementeze situația lor locativă în sensul de stabili raporturi juridice cu reclamanta,care să respecte exigentele impuse de CEDO, anterior citate, invocând legislația de protecție instituită de stat prin legea nr. 17/1995 și OUG 40/1999.
În același timp, în lumina legii 17/1995 și a OUG 40/1999, lipsirea de proprietate a proprietarului căruia imobilul i-a fost retrocedat, este justificată de necesitatea protejării chiriașilor care au avut contracte de închiriere încheiate anterior retrocedării, în condițiile legii speciale de protecție. Aceste etape sunt impuse de necesitatea protejării chiriașului o anumită perioadă de timp de la data retrocedării (sau intrării în vigoare a ordonanței de urgență), apreciată a fi necesară chiriașului pentru rezolvarea situației sale locative, perioada de timp care însă, în aplicarea principiului proporționalității, la care face referire Curtea Europeana a Drepturilor Omului, trebuie sa fie una rezonabilă. Or, așa cum s-a reținut anterior, intimații recurenți au continuat să ocupe imobilul pe întreaga perioada de timp ulterioară momentului retrocedării imobilului către revizuienta, prevalându-se de aceasta hotărâre judecătoreasca, au beneficiat de prelungirea de drept a contractului încheiat cu autoritățile statului, fără a face dovada că ar fi achitat revizuientei contravaloarea costului acestei folosințe, fiind evident că au avut la dispoziție de un interval de timp suficient și rezonabil, pentru face demersurile necesare în vederea rezolvării situației lor locative.
De asemenea, aplicabilitatea în timp legii nr. 17/1995, s-a limitat la perioada de timp de 5 ani, expres menționată în art. 1 (termen care s-a împlinit în cursul anului 1999), ca urmare a succesiunii legilor în timp și adoptării OUG 40/1999, ulterior împlinirii termenului, raporturile dintre părți fiind guvernate de prevederile OUG 40/1999, care stabilesc în art. 1 că se aplică contractelor aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, termenul de prelungire de drept, instituit prin acest act normativ, fiind stabilit pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a acestuia. Or, în cauza, deși în cursul litigiului, conformându-se acestui act normativ, revizuienta reclamanta a urmat procedura prevăzuta de acest act normativ, notificând intimații recurenți pârâți în vederea încheierii unui contract de închiriere în condițiile stabilite de OUG 40/1999 - fila 39 dosar fond, intimații recurenți pârâți nu au răspuns notificărilor ce le-au fost comunicate, inclusiv în cadrul procedurii desfășurate în primei instanțe intre părți nefiind încheiat un contract de închiriere.
Nu este mai puțin adevărat că ulterior pronunțării deciziei ce se solicită a fi revizuită - care s-a întemeiat exclusiv pe reținerea incidentei în cauza a prevederilor legii 17/1994- nu s-a probat că revizuienta ar fi continuat formalitățile impuse de prevederile OUG 40/1999, deși imobilul în litigiu, intra în mod cert sub incidentă ambelor acte normative, or, în aceste condiții se impune a fi analizata posibilitatea acesteia de intra în posesia bunului imobil al cărui proprietar este și de a putea exercita folosința asupra acestuia, absolut și neîngrădit, în raport de prevederile art. 11 din OUG 40/1999, care stabilesc că nerespectarea de către proprietar a dispozițiilor art. 10 alin. (1) - de a notifica chiriașului sau fostului chiriaș, prin executorul judecătoresc, data și locul întâlnirii-atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere, neplata chiriei până la încheierea noului contract de închiriere neputând fi invocată de proprietar ca motiv de evacuare a chiriașului sau a fostului chiriaș.
Curtea reține totodată, statuarea CEDO din cauza Pantea contra României, potrivit cu care exercitarea efectivă a dreptului la reparații trebuie asigurată cu suficientă certitudine or, chiar în hotărârea pronunțată ca urmare a cererii revizuientei s-a reținut căprocedura de evacuare întemeiată pe art. 24 din Legea nr. 114/1996 nu era eficientă în speță și că nici intrarea în vigoare a OUG nr. 40/1999 nu a remediat situația reclamantei.
de toate considerentele anterior expuse, curtea retine că și aceasta condiție este îndeplinită.
6.- sa fi fost respectat termenul de 3 luni de la data publicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea
Condiția este îndeplinită câta vreme cererea de revizuire a fost formulata la data de 14.08.2008 iar publicarea în Monitorul oficial hotărârii CEDO s-a efectuat doar la data de 29.12.2008.
Față de toate considerentele anterior expuse, curtea apreciază că cererea de revizuire cu care a fost sesizată este fondată, urmând a dispune admiterea acesteia.
În raport de statuarea obligatorie a CEDO, sus citată, reținând totodată că în prezentul cadru procesual, părțile nu au înțeles sa propună probe noi, în susținerea respectiv în combaterea recursului, că intimații recurenți, ocupă în continuare imobilul și că, în ciuda intervalului mare de timp scurs de la data când au luat cunoștința de redobândirea calității de proprietar de către revizuienta reclamanta, nu au încheiat un contract cu titularul dreptului de proprietate asupra acestui bun, nu au respectat procedura reglementată de OUG 40/1999, deși au fost notificați în acest sens și nu au achitat către aceasta contravaloarea folosinței bunului,invocând prevederile legii 17/1994 și OUG 40/1999, situație calificata de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că reprezentând o sarcina excesivă,suportata de proprietar, incompatibilă cu prevederile art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, curtea va face în cauza aplicarea prevederilor art. 327 alin. 1 Codul d procedură civilă, apreciind că se impune schimbarea deciziei civile nr. 514/28.02.2001 pronunțata de Curții de Apel București Secția III a Civilă.
Analizând pe fond recursul, curtea va dispune respingerea ca nefondată a acestei cai de atac, având în vedere următoarele considerente:
În ceea ce privește critica referitoare la constatarea instanțelor de fond în sensul că în speța nu erau aplicabile prevederile legii 17/1994 și ale OUG 40/1999, prin raportare la împrejurarea că hotărârea judecătoreasca prin care a fost soluționata acțiunea în revendicare, promovată de revizuienta reclamanta devenise irevocabilă în anul 1994.
Critica este nefondată, din considerentele sentinței de fond cât si cele ale deciziei pronunțate în apel, rezultând că instanțele de fond au analizat cererea reclamantei, tocmai în considerarea incidenței prevederilor OUG 40/1999 și prin raportare atât la conduita recurenților, pe care au apreciat- ca fiind una culpabilă, statuând că aceștia au refuzat întâlnirea, în vederea prelungirii contractului de închiriere cât și la conduita reclamantei, în raport de care au apreciat că și-a îndeplinit întocmai obligațiile stabilite în OUG 40/1999, notificând chiriașii în vederea perfectării contractului de închiriere.
Nu se poate retine ca fondată nici susținerea că instanțele au depășit limitele investirii, câta vreme, verificând conținutul hotărârilor date în fazele procesuala anterioare, se constata că instanțele au reținut în raport de motivarea în fapt a acțiunii reclamantei cât și de apărările formulate de pârâți și de probatoriul pe care ambele părți s-au întemeiat, că se impune ca cererea sa fie analizata din perspectiva prevederilor legale de către chiar recurenții se prevalează în susținerea recursului - legea nr. 17/1994 și OUG 40/1999, aceasta conduita fiind impusa tocmai de obligația instanței de avea rol activ, stabilita în art. 130 Codul d procedură civilă, în forma în vigoare la acea data.
Totodată, nu se poate aprecia că fiind fondata critica în sensul că în cauza s-a făcut aplicare eronata a acestor acte normative de protecție a chiriașilor.
Aceasta, având în vedere în primul rând statuările obligatorii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, anterior citate, potrivit cu care impunerea de către prevederile legii 17/1994 și OUG 40/1999 a obligației instituite în sarcina proprietarului de a ermite lipsirea sa de folosința imobilului, în toata perioada în care aceste acte normative stabilesc prelungirea de drept a contractelor de închiriere încheiate anterior între autoritățile statului și chiriași, combinata cu lipsirea proprietarului de posibilitatea de a percepe chirie, este contrară art. 1 din Protocolul 1 din CEDO.
Pe de alta parte, în ceea ce privește critica referitoare la reținerea eronată de către instanța de apel în sensul că recurenții pârâți nu au respectat obligația de a se prezenta la administrația financiara a sectorului 3 la data de 01.04.1999, orele 12,00 pentru încheierea unui nou contract de închiriere, curtea constata că aceasta critica este nefondată, statuările instanțelor de fond fiind pe deplin susținute de probatoriul administrat în cauza, inclusiv de actele dosarului. Astfel, faptul că la data primirii notificării reclamantei, părțile se aflau în litigiu, nu poate fi considerat ca fiind o cauză care sa fie de natură să ii exonereze pe recurenți de obligațiile statuate de OUG 40/1999 în sarcina lor, câta vreme, pe de o parte, aceștia, invocând în apărare dispozițiile de protecție instituite prin acest act normativ, aveau neîndoielnic obligația de a se conforma obligațiilor expres prevăzute în sarcina lor, prin lege, respectiv de răspunde notificării, de a se prezenta în vederea încheierii contractului de închiriere, conform indicațiilor instanței de fond, sancțiunea prevăzuta de lege fiind precis determinata în cuprinsul art. 10 alin. 3 din actul normativ de care se prevalează recurenții, care consacra dreptului proprietarului de a solicita evacuarea chiriașilor - iar pe de alta parte,având în vedere că la data emiterii acestei notificări, OUG 40/1999, era deja în vigoare.
Totodată, susținerea în sensul că termenul stabilit în notificare pentru încheierea convenției nu a putut fi respectat întrucât la data astfel stabilită fusese acordat termen de judecata în acest sens, nu este fondată, în primei instanțe fiind acordate nu mai puțin de 5 termene pentru că părțile să ajungă la soluționare amiabila a cauzei, în sensul de a încheia un contract de închiriere, nici data indicată în notificare și nici data de 10.09. 1999 respectiv 23.09.1999, ultima stabilită de prima instanța ca urmare acordului ambelor părți-exprimat în instanței, la termenul din 22.09.1999 - ca fiind data la care părțile ar fi trebuit sa se prezinte la administrația financiară pentru încheierea contractului - nefiind alocate unui termen de judecata în prima instanța, astfel cum rezulta din verificarea actelor acestui dosar.
Nu poate fi primita nici susținerea recurenților în sensul că reclamanta este cea care a refuzat încheierea contractului de închiriere, aceasta nefiind susținută de nici o probă administrata în cauza si aceasta cu atât mai mult, cu cât termenul de prezentare la administrația financiara fusese stabilit de comun acord de părți, în ședința publică, în primei instanțe, care a luat act de acest acord, în chiar cuprinsul încheierilor de ședința întocmite. Or, nici la termenul acordat de prima instanța pentru depunerea contractului de închiriere, nici în apel și nici recurs, aceștia nu au prezentat instanței un înscris prin care să fi comunicat în scris proprietarului, cererea de a încheia un nou contract de închiriere, în termen de 30 zile de la primirea notificării-obligație care le revenea și care era stipulata în mod expres în art. 10 alin. 2 din OUG 40/1999, aceștia nefăcând nici dovada că s-au prezentat la termenul și locul stabilite pentru încheierea contractului și nici faptul că au făcut alte demersuri pentru reglementarea situației lor locative cu reclamanta.
Nu poate fi apreciată ca fiind fondată nici susținerea potrivit căreia în mod greșit instanțele nu au administrat proba cu interogatoriul părților, pentru a se da posibilitatea recurenților să facă dovada refuzului reclamantei de se prezenta în vederea încheierii contractului,câta vreme, recurenții nu au făcut dovada că și-au îndeplinit obligațiile care le reveneau în temeiul textului de lege sus amintit, cu atât mai mult cu în cauza s-a făcut dovada că reclamanta a făcut mai multe demersuri pentru reglementarea situației lor locative, notificându-i și solicitând chiar în cursul desfășurării litigiului, stabilirea unor termene ferme pentru încheierea contractului de închiriere, pârâții luând în mod cert cunoștința de termenele astfel stabilite și de obligațiile pe care le aveau. Este evident că intr- astfel de situație, recurenții pârâții aveau obligația de a prezenta instanței fie un răspuns scris în sensul art. 10 alin. 2 din OUG 40/1999 fie aveau de asemenea posibilitatea de produce alte probe care sa ateste absenta reclamantei de la administrația financiara, din acest punct de vedere proba la care se face referire-interogatoriul reclamantei, apărând și ca nepertinentă si neconcludenta si aceasta chiar prin raportare la poziția procesuala reclamantei consemnată în cuprinsul hotărârii primei instanțe și cea exprimata în întâmpinarea depusa în recurs-fila 23, în care aceasta contestă susținerile pârâților.
Mai mult, aceștia au beneficiat pe întreg parcursul procesului de asistență juridică calificată, or, din verificarea părții introductive a sentinței de fond rezultă că deși reclamanta renunțat la administrarea probei cu interogatoriu ce fusese încuviințată la propunerea acesteia, pârâții nu s-au opus la acest act de dispoziție și mai mult, nu au înțeles să se prevaleze de dispozițiile art. 168 alin. 3 Codul d procedură civilă, care le permiteau în mod expres să își însușească proba, or, principiul imparțialității instanței de judecată, consacrat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, la care România este parte, de art.124 Constituția României și de art.10 din Legea nr.304/2004, nu permite judecătorului să devină apărătorul uneia dintre părțile în proces.
Pe de alta parte, în susținerea acțiunii în evacuare, reclamanta s-a prevalat de hotarâre judecătorească irevocabilă care constată calitatea sa de proprietar al bunului ocupat de către pârâți, or, pe de parte, dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu astfel stabilit și recunoscut, nu era revocabil iar pe de altă parte, simpla contestare a calitatii de proprietar, câta vreme hotarârea respectivă nu a fost anulată, nu era suficientă pentru ca instantele să înlature efectele produse de această hotarâre judecatorească sub aspect probatoriu, inclusiv de persoana recurentilor, cu atât mai mult cu cât acestia nu au putut produce un titlu care sa îi fie opozabil reclamantei, singura situatie în care o astfel de apărare ar fi putut fi apreciată ca fiind relevantă.
Curtea reține totodată că, în conformitate cu prevederile art. 46 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, Statul Român s- angajat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care este parte or, în cauzele și Stanescu contra României, și Mihalcea contra România, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a analizat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, prevederile legale interne la care s-a făcut anterior trimitere,cuprinse în OUG 40/1999, statuând că ingerința în dreptul de proprietate trebuie nu doar să aibă în vedere un scop legitim conform interesului general, ci de asemenea să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură aplicată de Stat, inclusiv măsurile destinate să reglementeze utilizarea bunurilor unui individ. Acest lucru este exprimat de noțiunea de echilibru just care trebuie păstrat între exigențele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. În cauzele care privesc funcționarea unei legislații de mare amploare cu privire la locuință, această apreciere se poate referi nu numai la extinderea ingerinței Statului în libertatea contractuală și relațiile contractuale pe piața închirierilor ci și la existența unor garanții procedurale și a altora destinate a garanta că funcționarea sistemului și impactul acesteia asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare nici imprevizibile. Incertitudinea - fie că este legislativă, administrativă, sau ține de practicile urmate de autorități - este un factor de care trebuie să se țină seama în aprecierea conduitei Statului. Într-adevăr, când o problemă de interes general este în joc, puterile publice sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență. Curtea Europeana a Drepturilor Omului consideră căa sancționa proprietarii care au omis să se conformeze condițiilor de formă prevăzute de OUG 40/1999 ce le impune o obligație atât de grea ca aceea de a păstra chiriașii în imobilul lor timp de cinci ani, fără nici o posibilitate concretă și reală de a încasa chiria, a făcut să greveze asupra lor o sarcină specială și exorbitantă de natură să rupă echilibrul just între interesele aflate în joc, contraraart. 1 din Protocolul nr. 1.
de toate considerentele anterior expuse, în conformitate cu prevederile înscrise în art. 312 Codul d e procedură civilă, curtea va respinge recursul declarat de recurenții - pârâți, și împotriva deciziei civile nr.2934 A din 28.09.2000 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr.1818/2000 în contradictoriu cu intimata - reclamantă, ca nefondat.
În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulata în prezenta cale de atac, de către revizuienta intimată.
Curtea retine că potrivit art. 274 alin. 1 și 2 Codul d procedură civilă, "partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
În cauza, curtea a apreciat că cererea ce revizuire este fondată, situație în care va constata în considerarea acestor dispoziții legale că intimații recurenți pârâți, datorează revizuientei cheltuielile de judecată ce au fost dovedite ca fiind "efectuate" în prezentul proces, culpa procesuala acestora fiind dedusă din însăși soluția ce va fi pronunțata pe fondul cauzei.
În lumina acestor considerente, în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecata, la care urmează a fi obligați intimații, curtea retine că prin cererile depuse la dosar, în ședința publică din data de 05.03.2009, deși revizuienta a solicitat obligarea intimaților la plata următoarelor sume:
- cheltuieli de călătorie, în suma de 1080,08 Euro, reprezentând contravaloarea transportului său în tara, în perioadele: 22-29.06.2008; 29.10-02.11.2008; 19-23.11.2008; 21-25.01.2009; 11-15.02.2009; 04.-06.03.2009;
- cheltuieli diverse în suma de 1958,24 lei și 9,70 Euro, reprezentând cheltuieli cu poșta, traducere hotărâre, onorariu notar, taxa, onorariu avocat, cererea acesteia este întemeiată doar în parte, respectiv în ceea ce privește suma de 805,58 Euro, echivalentul în lei la data plății efective, reprezentând cheltuieli de transport și respectiv suma de 1664,04 lei, reprezentând onorariu avocat și cheltuieli efectuate pentru traducerea în limba româna hotărârii CEDO.
Astfel, în lumina jurisprudenței constante a CEDO, statuată inclusiv în Cauza contra România, cheltuielile de judecată trebuie sa fie reale, necesare și să aibă un cuantum rezonabil, iar din verificarea îndeplinirii acestor cerințe în cauza de fată, curtea reținut ca îndeplinind aceste condiții, exclusiv acele cheltuieli de călătorie, impuse de termenele acordate în prezenta cauza, iar nu și cele efectuate anterior datei înregistrării litigiului pe rolul Curții - 14.08.2008 - prezentarea revizuientei în instanței, pentru susținerea litigiului, fiind consemnată în cadrul încheierilor de ședința întocmite în dosar și neputând fi apreciată ca nerezonabilă, prin raportare la dreptul sau de acces la justiție, care implica inclusiv posibilitatea de a susține în mod direct acțiunea al cărei titular este, respectiv acele cheltuieli cu privire la care, în cauză, revizuienta făcut dovada că le-a achitat cu titlul de onorariu pentru avocatul angajat în cauză - în cuantum de 1.100 lei, conform chitanței aflate la fila 69 dosar și cele ținând de executarea obligațiilor impuse de art. 112 alin. 4 Codul d procedură civilă - de traduce hotărârea CEDO, pe care și- întemeiat cererea de revizuire - în suma de 554, 04 lei, conform facturii și chitanței aflate la fila 68 dosar.
În privința celorlalte cheltuieli, Curtea a reținut pe de o parte că ele nu sunt rezonabile, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. 2 din statutul profesiei de avocat, din 25 septembrie 2004, act normativ publicat în Monitorul Oficial, contractul de asistență juridică putând fi încheiat și prin orice mijloc de comunicare la distanță și nici nu s-a probat că ar avea o legătură directă și nemijlocită cu cauza de față. În acest ultim sens, curtea reține că bonurile fiscale aflate la fila 69 dosar sunt emise de notarul public, deși legalizarea semnăturii aflate pe traducerea hotărârii CEDO - filele 18-19 este efectuată de un alt notar - notarul și nu sunt nici datate, că la susținerea prezentei cereri de revizuire nu au fost atașate în probațiune alte înscrisuri decât hotărârea CEDO la care s-a făcut referire anterior (nr. 75.849/01), astfel că nu se poate retine ca fiind necesară și rezonabilă achitarea sumei de 100 Ron către al SA, consemnată în înscrisurile aflate la fila 70 dosar - datate 11.09.2008, iar înscrisurile aflate la filele 66-67, sunt redactate în limba germană, deși revizuienta avea obligația de face demersuri pentru anexa copii traduse, certificate de aceasta, conform obligației stabilite în sarcina sa prin art. 112 alin. 4 Codul d procedură civilă, neputându-se retine indubitabil că ele au reprezentat costul unor taxe poștale efectuate în legătura cu cauza și nici caracterul lor rezonabil, câta vreme există posibilitatea obținerii unui exemplar al acestei hotărâri și prin alte mijloace de comunicare - (internet), în plus hotărârile CEDO fiind publicate în Monitorul Oficial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite cererea de revizuire formulată de revizuienta împotriva deciziei civile nr.514 din 28.02.2001, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr.27/2001 în contradictoriu cu intimații - pârâți, și.
Schimbă decizia civilă nr.514 din 28.02.2001, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă în sensul că:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții - pârâți, și împotriva deciziei civile nr.2934 A din 28.09.2000 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr.1818/2000 în contradictoriu cu intimata - reclamantă.
Admite în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Obligă recurenții la plata sumei de 805,58 Euro, echivalentul în lei la data plății efective și la plata sumei de 1664,04 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - MARI - - -
GREFIER
-
Red.
Tehnodact./
2ex./01.04.2009
3. -;;
3.-;
Jud.3.-
Președinte:Bianca Elena ȚăndărescuJudecători:Bianca Elena Țăndărescu, Ilie, Cristian Olteanu
