Obligația de a face. Decizia 445/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(2849/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.445
Ședința publică de la 5 martie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Rodica Susanu
JUDECĂTOR 2: Ilie MARI -
JUDECĂTOR 3: Mirela Vișan
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea contestației în anularea deciziei civile nr.1389 din 13.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr-, formulată de contestatoarea SC SA, în contradictoriu cu intimații, - G, (), MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă, avocat, în calitate de reprezentant al contestatoarei SC SA, în baza împuternicirii avocațiale nr.32.417/04.03.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar, intimatele, și, personal și asistate de avocat -, în baza împuternicirilor avocațiale nr.-.01.2009, nr.420.465/17.01.2009, emise de Baroul București - Cabinet de Avocat, aflate la filele 43 și 44, intimatul (), personal și asistată de avocat G, în baza împuternicirii avocațiale nr.31.774/21.01.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, aflată la fila 45 dosar, lipsind intimații, - G, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Avocatul intimatelor, și arată că i s-a pus în vedere contestatoarei prin încheierea de la termenul anterior să facă dovada calității de reprezentant.
Avocatul contestatoarei arată nu i s-a pus în vedere acest aspect în ceea ce privește contestația în anulare de astăzi, ci față de recursul formulat de aceasta și dorește să depună la dosar delegația de reprezentare din partea societății SA, prin care este delegată domnișoara, să reprezinte interesele acestei societăți în dosarul nr-, în sensul de a-și însuși contestația în anulare (formulată de domnul avocat ), în numele societății și pe seama acesteia prin semnare și ștampilare. Solicită ca astăzi în ședință publică să i se permită să semneze contestația în anulare, în baza acestei delegații pe care o depune la dosar.
Avocatul intimatelor, și consideră că nu se poate acoperii acest aspect, în sensul că d-na consilier prezentă astăzi în ședință publică să semneze contestația în anulare de față și înțelege să invoce excepția de anulare a contestației în anulare pentru nesemnarea acesteia de către reprezentantul legal.
Avocatul intimatei achiesează la concluziile puse de către avocatul intimatelor, și.
Avocatul contestatoarei arată că potrivit normelor procedurale, avocatul are obligația să reprezinte interesele părții în baza unui contract de asistență juridică încheiat cu aceasta, în conformitate cu dispozițiile art.69 al 2 din Codul d e procedură civilă, astfel că excepția nulității invocată de partea adversă nu poate fi aplicată și în situația de față.
Avocatul intimatelor, și arată că din acest motiv dorește ca pentru motivele de recurs să se prezinte și contractul de asistență juridică.
Curtea, în urma deliberării, constată că din actele dosarului, respectiv la fila 48 există împuternicirea avocațială a avocatului, care a semnat și contestația în anulare de față și în raport de dispozițiile art.69 al.2 din Codul d e procedură civilă, nu poate fi reținută această excepție a nulității contestației în anulare și pune în vedere consilierului juridic prezentă astăzi în ședință publică, domnișoara să semneze contestația în anulare și să aplice ștampila unității pe care o reprezintă. Pune în discuție ca în conformitate cu dispozițiile art.317 din Codul d e procedură civilă și față de temeiul juridic dacă sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare de astăzi și urmează a se pune concluzii pe acest aspect și pe fondul cauzei.
Avocatul contestatoarei, având cuvântul, consideră că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art.88 din Codul d e procedură civilă, care prevăd sancțiunea nulității citației, întrucât nu se regăsește numele și calitatea celui citat în recurs, respectiv fără a se menționa numele părții potrivnice.
Solicită admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată, în temeiul dispozițiilor art.317(1) pct.1 din Codul d e procedură civilă.
Avocatul intimatelor, și, având cuvântul, arată că din punctul său de vedere au îndeplinite toate cerințele prevăzute de lege; de fiecare dată a fost îndeplinită legal procedura de citare cu părțile din proces; intimata a fost prezentă în instanță, chiar și atunci când s-a declarat recurs de către pârâta SC SA și reclamanți, au fost depuse exemplare de pe motivele de recurs pentru a fi comunicate tuturor părților din proces.
Solicită respingerea contestației în anulare ca nefondată și menținerea deciziei pronunțată de către Curtea de Apel București ca fiind legală și temeinică, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, urmând a fi amânată pronunțarea pentru a depune și concluzii scrise la dosar.
Avocatul intimatei, având cuvântul, solicită, de asemenea, respingerea contestației în anulare ca nefondată, arătând că sunt incidente în cauză dispozițiile art.89 al.2 din Codul d e procedură civilă, fiind îndeplinite toate cerințele prevăzute de lege; părțile prezentându-se la toate termenele de judecată, invocând și excepții.
CURTEA,
Asupra contestației în anulare de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.2275/15.03.2007, Judecătoria Sectorului 3 Bar espins ca neîntemeiate cererile formulate de, (), G, și în contradictoriu cu pârâta SC SA, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului B, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului B, a respins cererea de chemare în judecată formulată de, în contradictoriu cu SC SA și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată, a respins cererea formulată de, în contradictoriu cu Municipiul B, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a declarat nulă absolut cererea de chemare în judecată cu privire la pârâta Primăria Municipiului B, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului B, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului B, a respins cererea de chemare în judecată formulată de, în contradictoriu cu SC SA și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată, a respins cererea formulată de, în contradictoriu cu Municipiul B, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a declarat nulă absolut cererea de chemare în judecată cu privire la pârâta Primăria Municipiului B, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului B, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului B, a respins cererea de chemare în judecată formulată de, în contradictoriu cu SC SA și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată, a respins cererea formulată de, în contradictoriu cu Municipiul B, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a declarat nulă absolut cererea de chemare în judecată cu privire la pârâta Primăria Municipiului B, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului B, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului B, a respins cererea de chemare în judecată formulată de, în contradictoriu cu SC SA și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată, a respins cererea formulată de, în contradictoriu cu Municipiul B, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a declarat nulă absolut cererea de chemare în judecată cu privire la pârâta Primăria Municipiului B, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului B, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului B, a respins cererea de chemare în judecată formulată de, în contradictoriu cu SC SA și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată, a respins cererea formulată de, în contradictoriu cu Municipiul B, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a declarat nulă absolut cererea de chemare în judecată cu privire la pârâta Primăria Municipiului B, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului B, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului B, a respins cererea de chemare în judecată formulată de, în contradictoriu cu SC SA și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată, a respins cererea formulată de, în contradictoriu cu Municipiul B, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a declarat nulă absolut cererea de chemare în judecată cu privire la pârâta Primăria Municipiului
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:
În drept, potrivit art.1 din Legea nr.85/1992, "locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-Lege nr.61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și
ale prezentei legi."
Așadar, în sistemul Legii nr.85/1992 și al Decretului-Lege nr.61/1990, pentru ca o persoană fizică să poată cumpăra la cerere o locuință din fondul locativ de stat era necesar să fie titulara unui contract de închiriere valabil la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare.
În cauză, reclamanții, G, nu mai aveau un contract de închiriere valabil cu pârâta Astfel, la data de 9.04.2003, data introducerii acțiunii de față pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B, durata tuturor contractelor expirase.
Mai mult, prin hotărâri judecătorești rămase irevocabile până la pronunțarea prezentei sentințe s-a constatat expirarea termenului contractual și s-a dispus evacuarea reclamanților din imobilele indicate de aceștia în petitul acțiunii.
Față de această situație de fapt, și văzând dispozițiile instanța a apreciat că cererea formulată de acești reclamanți apare ca neîntemeiată întrucât nu mai există temeiul juridic care să permită încheierea contractelor de vânzare - cumpărare. În cauză, nu s-a făcut dovada încheierii unor noi contracte de închiriere cu privire la apartamentele în litigiu valabile la data pronunțării hotărârii, care să permită chiriașilor să cumpere apartamentele în care locuiesc.
În privința reclamanților, și instanța a reținut că aceștia nu au dreptul să solicite încheierea unui contract de vânzare - cumpărare întrucât între aceștia și nu a existat niciodată un contract de închiriere cu privire la apartamentele ocupate.
În ceea ce o privește pe reclamanta (), instanța a reținut că deși aceasta avea un contract de închiriere valabil la data formulării cererii de chemare în judecată nu poate interveni vânzarea - cumpărarea apartamentului nr.1 din- sector 3.
Astfel, Legea nr.85/1992 obligă la vânzare a locuințelor construite din fonduri de stat, dar numai dacă aceste locuințe sunt în patrimoniul statului, al unei unități administrativ teritoriale sau al unei societăți comerciale cu capital integral de stat. În măsura în care imobilul nu mai face parte din patrimoniul unei persoane juridice din cele enumerate anterior, vânzare a nu mai poate fi dispusă. În cauză, societatea comercială pârâtă, nu mai este o societate comercială cu capital integral de stat încă din anul 1997. Prin urmare, imobilul ocupat în prezent de reclamanta () nu mai poate fi vândut în baza Legii nr.85/1992.
În ceea ce privește excepțiile procesuale de fond invocate în cauză de pârâții Municipiul B și Primăria Municipiului B, cu privire la cererile formulate de reclamanții, instanța a apreciat că acestea sunt întemeiate, motiv pentru care le-a admis.
Astfel, pârâtul Municipiul Bai nvocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive întrucât nu este proprietar al imobilului în litigiu.
Analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv certificatul de proprietate din 5.08.1994 coroborat cu fișa bunului imobil și sentința civilă nr.255/16.03.2005 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă irevocabilă, rezultă că proprietarul de nefamiliști nr.4 din- sector 3 este iar nu Municipiul Așa fiind, a fost admisă această excepție și respinsă acțiunea introdusă împotriva acestui pârât ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Din oficiu a fost invocată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Municipiul
Instanța a apreciat și această excepție întemeiată, întrucât potrivit art.77 din Legea nr.215/2001 "primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale." Această structură nu are personalitate juridică, aceasta aparținând numai unității administrativ teritoriale, respectiv orașului, comunei sau municipiului.
Prin decizia civilă nr.1383 A/12.11.2007, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă (), împotriva sentinței civile nr.2275/15.03.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis cererea formulată de reclamanta (), a obligat pârâta SC SA să încheie contract de vânzare-cumpărare cu privire la locuința deținută cu titlu de chirie de către reclamanta (), în condițiile Legii nr.85/1992 și ale Decretului-Lege nr.61/1990. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții-reclamanți, -, G, împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, intimata-pârâtă, Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul B, prin Primarul General și Primăria Municipiului
S-au avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:
Cu privire la apelul formulat de apelanta - reclamantă s-a apreciat că este întemeiat, iar celelalte apeluri sunt neîntemeiate.
Tribunalul a reținut, în acord cu prima instanță, că toți apelanții, cu excepția apelantei - reclamante, nu justifică în acest moment drepturi locative în imobilul pentru care solicită încheierea contractului de vânzare - cumpărare, toate hotărârile judecătorești de evacuare enumerate de prima instanță aflându-se la dosarul judecătoriei.
Totodată, s-a reținut împrejurarea că apelanții - reclamanți și nu au făcut dovada existenței unui contract de închiriere.
În privința apelantului - reclamant G, menționat în cererea de apel ca persoană împotriva căreia nu s-a pronunțat o sentință de evacuare, tribunalul a reținut că la filele 56-62 în dosarul de fond se află sentința civilă nr.6308/22.09.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B în dosarul nr.5467/2002, prin care s-a dispus evacuarea apelantului-reclamant G din camerele 33 și 34, situate în imobilul din B,-, sectorul 3, iar această hotărâre a rămas definitivă prin decizia civilă nr.1918/A/23.09.2004, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr.3374/2003, devenind astfel executorie.
Totodată, la filele 23-24 din dosarul de fond se găsește sentința civilă nr.10492 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B la 02.12.2002, în dosarul nr.9105/2002, prin care s-a dispus evacuarea apelantului-reclamant din prezenta cauză, din imobilul situat în B,-, sectorul 3, camera nr.29, sentința învestită cu formulă executorie.
A fost înlăturată apărarea apelantului-reclamant, în sensul că în privința sa s-a dispus evacuarea dintr-o altă cameră decât aceea în care locuiește, întrucât din cuprinsul contractului de închiriere încheiat de acest apelant-reclamant cu intimata pârâtă (fila 130 în dosarul de fond) rezultă că acesta a ocupat în calitate de chiriaș camera nr.29.
Prin urmare, câtă vreme dispozițiile invocate de apelanții-reclamanți recunosc un drept la cumpărarea locuinței în favoarea unui titular al contractului de închiriere, reținerea încetării dreptului locativ al chiriașului are drept consecință inaplicabilitatea prevederilor de favoare.
În privința apelantei-reclamante, în mod corect a arătat aceasta că împotriva sa nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de evacuare, de altfel această împrejurare a fost reținută și de prima instanță, care a apreciat însă că apelanta-reclamantă nu se poate prevala de dispozițiile Legii nr.85/1992, întrucât societatea intimată-pârâtă nu este vizată de actul normativ menționat.
În privința aceasta, tribunalul a reținut că potrivit art.1 din Legea nr.85/1992, "locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-Lege nr.61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi".
Totodată, conform art.7 alin.1 din același act normativ, "locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-Lege nr.61/1990 și ale prezentei legi".
Prin urmare, legea nu distinge în funcție de calitatea proprietarului de a fi în prezent societate comercială cu capital integral privat, ci în funcție de momentul edificării locuinței și de proveniența fondurilor afectate construirii.
Din considerentele sentinței civile nr.255/16.03.2005, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr.775/2004 (filele 11-15 dosarul de fond), tribunalul a reținut că locuințele în discuție existau în patrimoniul intimatei-pârâte SA la data înființării sale în temeiul HG nr.1334/1990, prin reorganizarea fostei Întreprinderi de Construcții Metalice și, Căminul de Nefamiliști în discuție fiind ridicat în anul 1974.
Prin urmare, rezultă cu evidență că locuința în discuție este construită din fondurile statului, în anul 1974, astfel încât se încadrează în ipoteza prevăzută de art.1 din lege, motiv pentru care s-a apreciat că în mod greșit prima instanță a respins cererea formulată de apelanta-reclamantă.
Reținând din probele administrate că toate condițiile încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul art.1 din Legea nr.85/1992 sunt întrunite în speță în privința apelantei-reclamante (aceasta fiind titulara unui contract de închiriere în vigoare și în curs de executare, formulând cerere în condițiile legii și declarând pe propria răspundere în sensul îndeplinirii cerințelor necesare pentru a cumpăra o astfel de locuință, ce face obiectul art.1, mai sus citat), mai puțin consimțământul la vânzare al intimatei-pârâte proprietare și apreciind că în speță proprietarul nu are facultatea de a apreciat asupra necesității încheierii contractului în condițiile arătate, tribunalul a constatat că cererea apelantei-reclamante, apare ca întemeiată.
Prin decizia civilă nr.1389/13.10.2008, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins excepțiile privind necompetența materială de soluționare a cauzei, de către instanța civilă și privind excepția de necompetență, în raport de valoarea obiectului litigiului, ca nefondate, a admis recursul formulat de reclamanții și, împotriva deciziei civile nr.1383 din 12 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a admis apelul formulat de aceleași reclamante și în consecință, a admis cererile reclamantelor și și a obligat pârâta SC SA, să încheie contracte de vânzare - cumpărare, cu reclamanta pentru camera 108, respectiv cu reclamanta pentru camera 3 din Căminul de nefamiliști nr. 4,-, sector 3, B, în condițiile Legii nr. 85/1992 și ale Decretului - Lege nr. 61/1990. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei. A respins recursurile formulate de reclamanții, G, și de către pârâta SC SA, ca nefondate și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Au fost avute în vedere următoarele considerente:
În materie de competență, s-a exprimat în mod unanim, literatura de specialitate și practica judiciară, în sensul că cererile în materie de imobile, actele juridice încheiate cu privire la imobile care nu fac în mod obișnuit obiect de activitate al societății comerciale respective, au natură civilă și nu comercială, calitatea uneia dintre părțile actului juridic de comerciant neatrăgând în acest caz, comercialitatea actului încheiat, el fiind calificat drept un act civil și care atrage, pe cale de consecință, competența materială a instanței civile.
Singura excepție este admisă în situația în care imobilul constituie un spațiu comercial, care poate atrage comercialitatea actului juridic încheiat și în consecință, competența de soluționare de către o instanță comercială.
Privitor la necompetența după valoarea obiectul dedus judecății, Curtea constată că în speță, suntem în prezența, nu a unei obligații de a da, ci a unei obligații de a face, în sensul că societatea este obligată de instanță să încheie anumite acte juridice (contract de vânzare - cumpărare) în temeiul unei obligații ce decurge din lege.
S-ar fi putut reține situația obligației de a da, cazul în care se solicită instanței să pronunțe ea însăși o hotărâre prin care să suplinească lipsa consimțământului la vânzare a societății - pârâte, și când se putea pune în discuție valoarea litigiului care să suprime, eventual, în condițiile art. 2821Cod de procedură civilă apelul, astfel ca recursul să nu poată fi soluționat decât la nivelul Tribunalului, cu excluderea competenței Curții de Apel, ceea ce nu se regăsește în cauza dedusă judecății.
Pe fond, recursul reclamanților și este fondat, urmând a fi admis, iar recursurile celorlalți reclamanți, și G și al pârâtei SC SA sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce urmează:
Privitor la recursul formulat de reclamanta, Curtea constată din înscrisurile de la dosar că pentru camera 108 (fila 64 dosar fond), SC SA i-a încheiat contract de închiriere pe o durată de 2 ani, contractul expirând la data de 21 iulie 2003, așadar, după data introducerii prezentei acțiuni (formulată la data de 09 aprilie 2003) când reclamanta și-a manifestat voința de a cumpăra spațiul în care locuia, având calitatea de chiriaș.
Tot astfel, cu privire la recursul formulat de reclamanta, pârâta SC SA i-a încheiat contract de închiriere pentru camera nr. 3 din Căminul de nefamiliști (fila 90 dosar fond) pe o durată de doi ani care expira la data de 17 mai 2003, așadar după data introducerii acțiunii de față prin care și-a manifestat voința de a cumpăra spațiul construit din fondurile statului și când încă avea calitate de chiriaș, așadar îndeplinind cerințele legii.
Faptul obținerii între timp de către pârâtă, până să fie soluționată prezenta cauză, a unor sentințe de evacuare pentru lipsă de titlu, nu prezintă relevanță, câtă vreme la data manifestării de voință la cumpărare erau îndeplinite cerințele legii de către cele două recurente, inclusiv calitatea de chiriaș, având drept de cumpărare izvorând din lege.
Cele două recurente beneficiază astfel de prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 care statuează că "locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului - Lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi".
Legea nu distinge, după cum societatea deținătoare a acestor locuințe este sau nu privatizată, iar a aprecia, dincolo de voința legiuitorului, că pot fi vândute acele locuințe aflate doar în patrimoniul societăților cu capital de stat, înseamnă a adăuga la lege, ceea ce nu este permis, potrivit principiuluiubi lex non distinquit nec nos distinguere debemus.
Ceea ce interesează din punctul de vedere al aplicabilității dispoziției legale al realizarea vânzării - cumpărării, este situația de locuință construită din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, fiind fără relevanță transformarea ulterioară a acestor unități în societăți comerciale, irelevantă fiind și structura acționariatului acestor societăți (situația dacă statul mai deține vreo cotă din acțiunile societății).
Preluând în patrimoniu și incluzând în capitatul lor social astfel de locuințe prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, respectivele unități economice, transformate în societăți comerciale au preluat deopotrivă, obligația impusă de lege privind vânzarea acestor locuințe și modalitatea în care se va face.
Obligația de vânzare către chiriași, în condiții prestabilite de lege este o obligație în considerarea naturii bunului (in rem) și nuin personam, respectiv în considerarea titularului ei și de aceea, ea este preluată o dată cu bunul și nu stinsă o dată cu transformarea fostei unități economice în societate comercială, împreună cu dreptul subiectiv corelativ, astfel cum sugerează recurenta - pârâtă în recursul său.
Natura bunului stabilită de lege a rămas aceeași.
Impunerea de către legiuitor ca vânzarea să se facă la un anumit preț reprezintă limite legale în care urmează să se manifeste libertatea contractuală a părților, astfel că refuzul de a contracta cu respectarea condițiilor legii, apare ca fiind nejustificată.
De altfel, soluția de respingere a acestui recurs se impune în mod obligatoriu, raportat la decizia în interesul legii, nr.5/21.01.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru toate instanțele românești, potrivit art.329 alin.3 CPC.
În cuprinsul acestei decizii obligatorii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că dispozițiile Legii nr.85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație, construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ, precizând în mod expres în cuprinsul considerentelor acestei decizii, faptul că: " Obligația de a vinde, intervine doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la intrarea în vigoare a legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, iar locuințele să nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul dispozițiilorart. 7alin. 7 din Legea nr. 85/1992.
Totodată, este de observat că legea nu condiționează obligativitatea vânzării de existența unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării sale în vigoare, de acest moment fiind condiționată doar situația locuințelor, care, potrivit dispozițiilorart. 7alin. 1 din lege, au fost "construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Așadar, obligația de vânzare a acestor imobile este una in rem, în raport cu natura obiectului (locuință construită din fondurile unităților economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a legii), și nu o obligație in personam, derivată din calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a legii.
De altfel, rațiunea acestei interpretări este impusă nu numai de conținutul neechivoc al textelor de lege menționate, dar și de scopul adoptării acestei legi, care este acela de a crea posibilitatea ca oricare chiriaș al unei locuințe construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, să devină proprietar al locuinței respective, prin cumpărare, în anumite condiții de preț și creditare.
Însăși evoluția reglementărilor legale în materie, prin succesiunea lor logică (Decretul-lege nr. 61/1990,Legea nr. 85/1992,Legea nr. 114/1996), reflectă opțiunea puterii legiuitoare de a lua măsuri de protecție socială, dând posibilitatea tuturor chiriașilor să cumpere locuințele pe care le ocupă. "
Totodată, în partea de început a deciziei, prezentând problema de drept controversată dedusă judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție, se referă în paragraful 3 la "obligația imperativă corelativă de a vinde, instituită în sarcina persoanelor juridice deținătoare ale unor astfel de locuințe".
Se constată așadar, evident, că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a impus drept condiție a încheierii unui astfel de contract, calitatea de persoană juridică la care statul să fie unicul acționar sau cel majoritar. Înalta Curte în interpretarea prevederilor Legii nr.85/1992, nu realizează nici un de fel de distincție între persoane juridice deținătoare ale locuințelor, după cum însăși Legea nr.85/1992 nu distinge în acest sens.
Stabilind expres, prin decizia în interesul legii menționată, care sunt condițiile limitative necesare pentru perfectarea unui astfel de contract, decizia fiind obligatorie pentru judecătorii naționali, conform art.329 alin.3 CPC, instanța nu poate decât să se conformeze și să verifice îndeplinirea acestor condiții prevăzute, la cazul concret.
Mai mult, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale (a se vedea deciziile nr.625/03.10.2006, nr.525/27.06.2006), care au analizat aceeași situație a invocatei privări de dreptul de proprietate, a unei societăți comerciale de drept privat, prin obligarea sa la încheierea contractelor, în baza Legii nr.85/1992, contenciosul constituțional, a reținut că:
" n cazul privatizării unităților din ale căror fonduri au fost construite locuințe ce fac obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, obligația de vânzare către chiriași, prevăzută de dispozițiile Legii nr.85/1992, este o obligație in rem (locuința construită din fondurile unității economice sau bugetare), iar nu o obligație in personam, care ar fi avut în considerare societatea comercială ce a luat naștere pe calea privatizării. Ch iar dacă dispozițiile art.7 din Legea nr.85/1992 instituie o limitare legală a exercițiului dreptului de proprietate al unităților economice sau al societăților comerciale asupra acestor locuințe, o atare limitare este conformă prevederilor constituționale invocate de autorul excepției. Justificarea se impune atât din punct de vedere juridic, cât și social și moral, întrucât chiriașii au contribuit direct sau indirect la construirea acestor locuințe, fapt ce a impus instituirea unei norme de protecție socială ce a consacrat dreptul chiriașilorde a le cumpăra în condiții speciale, soluție legislativă care dă expresie obligației constituționale a statului de a asigura cetățenilor condițiile necesare pentru creșterea calității vieții și pentru un trai decent".
Potrivit art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, deciziile Curții Constituționale ( fără a distinge după cum excepțiile au fost admise sau nu), sunt general obligatorii.
Curtea, în majoritate, constată că, de asemenea, pronunțarea deciziei nr.871/09.10.2007 a Curții Constituționale, nu este hotărâtoare în cauză, întrucât această decizie are ca premisă, o altă situație decât cea la care se referă deciziile nr.625/2006 și nr.525/2006 ale aceleași instanțe constituționale. Toate aceste decizii sunt corecte și nu se exclud reciproc, pentru că ele privesc premise diferite:dacă în cazul societăților comerciale ca prezenta, este de notorietate că privatizarea lor s-a realizat în condiții avantajoase pentru ele, tocmai în considerarea transmisiunii și a unor obligații specifice către ele (cum ar fi această obligațiescriptae in rem, asupra locuințelor construite din fondurile statului, al căror regim juridic privind obligativitatea vânzării, la un anumit preț, l-au cunoscut foarte bine aceste societăți, la momentul privatizării și al preluării lor), pentru realizarea astfel a unui echilibru între interesul lor particular și cel public, nu mai puțin,în cazul vânzării spațiilor proprietatea privată a statului, cu destinația de cabinete medicale, OUG nr.110/2005 a fost declarată neconstituțională, plecându-se evident de la premisa că aceste cabinete medicale nu s-au privatizat cu acordarea avantajelor privatizărilor societăților prim - menționate, ca măsură de echilibru față de impunerea anumitor obligații specifice (cum e cea prevăzută de Legea nr.85/1992), întrucât nu au fost impuse la privatizarea cabinetelor medicale, astfel de obligații specifice. Neexistând, în cazul cabinetelor medicale, astfel de obligații suplimentare, legale și justificate social, cum există în cazul locuințelor construite din fondurile statului, ocupate de chiriași, atunci nu există nici o justificare rezonabilă a stabilirii unor prețuri de cumpărare a spațiilor cabinetelor medicale, sub nivelul valorii de piață a lor.
Este evident că premisele sunt diferite în cadrul deciziilor Curții Constituționale menționate astfel încât, existența deciziei nr.871/2007, nu înlătură statuările din deciziile relevante menționate anterior, întrucât decizia nr.871/2007 privește o situație juridică diferită de prezenta, proprietatea societăților juridice (privatizate integral sau nu) deținătoare de locuințe construite din fondurile statului, fiind încă de la început (anterior și ulterior privatizării), circumstanțiată de aceste obligații specifice, cunoscute de societățile privatizate care, în contul acestor obligații, au beneficiat de condiții avantajoase, notorii de privatizare, pe când proprietatea cabinetelor medicale (medicii neconstituind o categorie defavorizată, precum chiriașii din locuințele construite de stat), nu a fost grevată de obligații suplimentare la data privatizării serviciului de asistență medicală.
Așadar, în cazul societăților precum recurenta din această cauză, fiind dobândit un drept de proprietate sui generis, afectat de anumite obligații legale, cunoscute (dispozițiile legale fiind cunoscute de toți deținătorii săi, potrivit principiului general - nemo censetur ignorare legem), acceptate și însușite la momentul dobândirii sale (în urma privatizării), nu se poate concluziona că îndeplinirea actuală a acestor obligații de către debitorul său
(societatea comercială deținătoare a locuinței construite din fondurile statului), îl privează de proprietate, pe acest debitor.
Așadar, critica din recursul pârâtei SC SA în sensul nerespectării art. 480 - 481 Cod civil, al îngrădirii dreptului de proprietate prin impunerea unui preț nu vine în contradicție cu art. 44 din Constituție, astfel cum s-a pronunțat Curtea Constituțională în deciziile pronunțate în această materie, întrucât textul de lege aplicabil cauzei consacră o normă de justiție socială, chiriașii având posibilitatea să cumpere locuințele la construirea cărora au contribuit în mod direct sau indirect, în vechiul sistem comunist.
Critica din recursul societății pârâte, în sensul că în mod greșit s-a admis cererea reclamantei () în apel, nu este fondată, întrucât, dimpotrivă, la data formulării cererii (09 aprilie 2003), contractul de închiriere încheiat de SC SA cu această parte, pentru camera nr. 1(filele 42 -44 dosar fond) era încă în vigoare, expirând abia la data de 28 mai 2006, așadar la data manifestării voinței de a cumpăra, avea calitatea de chiriaș asupra locuinței construită din fondurile statului și deci vocația la dreptul la cumpărare, astfel că decizia din apel cu privire la această reclamantă, este corectă.
Susținerea recurentei - pârâte că acest spațiu nu îndeplinește condiția de locuință, astfel cum este definită de Legea nr. 114/1996 nu poate fi primită, întrucât în speță nu are aplicabilitate legea invocată, opunându-se principiul neretroactivității legii, între cele două legi neexistând identitate de reglementare pentru spațiile în litigiu.
Susținerea că locuința închiriată reclamantei este o locuință de serviciu nu a fost dovedită în cauză potrivit art. 1169 Cod civil, or dacă spațiul avea această calitate, în mod logic - constată Curtea - n-ar fi făcut obiectul unui contract de închiriere unei persoane care nici măcar nu era angajata societății în cauză.
Nici critica în sensul că nu poate fi vândută camera nr. 1 acestei reclamante pe considerentul că nu este angajata SC SA nu poate fi primită, legiuitorul neprevăzând o astfel de restricție la vânzare - cumpărare.
Privitor la recursul reclamanților, și G, Curtea constată că acesta nu este fondat, întrucât la data introducerii acțiunii (09 aprilie 2003) ei nu dețineau calitatea de chiriaș, spre a beneficia de dreptul la cumpărare potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992.
Astfel, pentru reclamantul, există sentința civilă nr. 10499 din 03 decembrie 2002 de evacuare pentru lipsă de titlu din camera nr. 85, contractul de închiriere reînnoit prin tacita relocațiune, dar pe durată nedeterminată fiind denunțat unilateral de către SC SA în prealabil, potrivit art. 1437 Cod civil, cu termen de preaviz - 31 martie 2002 - sentință rămasă apoi definitivă și irevocabilă.
Ca urmare, la data formulării acțiunii, recurentul nu mai îndeplinea calitatea de chiriaș pentru spațiul respectiv, sentința sus-menționată, definitivă prin decizia civilă nr. 1737 din 12 septembrie 2003 Tribunalului București - Secția a Va Civilă, care constată lipsa de titlu, intrând sub puterea lucrului judecat, nemaiputând face obiect de discuție în prezenta cauză.
Pentru recurentul - reclamant G se constată că avea încheiat contract de închiriere pentru camerele 33 și 34, pe o durată de cinci ani, contractul expirând la data de 34 aprilie 2002, anterior introducerii prezentei acțiuni (09 septembrie 2003), SC SA somându-l pentru evacuare și formulând și acțiune în acest sens, la data de 30 aprilie 2002, obținând câștig de cauză prin sentințele pronunțate, de evacuare pentru lipsă de titlu (fila 56 dosar fond).
Așadar, la data prezentei acțiuni, acest recurent nu avea calitatea de chiriaș care să-l îndreptățească la cumpărare.
Privitor la recurenta - reclamantă, Curtea a constatat că această parte avea contract de închiriere pentru camera 10 care expira la data de 01 martie 2003, așadar anterior introducerii prezentei acțiuni, mai mult, societatea - pârâtă a inițiat somații de evacuare cu preaviz și acțiune în instanță de evacuare pentru lipsă de titlu la data de 07 mai 2002, obținând câștig de cauză prin sentința civilă nr. 1241 din 02 februarie 2003 rămasă definitivă (fila 55 dosar fond).
relocațiune invocată de către recurenți nu poate fi primită în condițiile în care,calitatea de chiriaș a celor trei recurenți - reclamanți încetase la data formulării prezentei acțiuni, fie prin încetarea contractului de închiriere prin ajungerea la termen, SC SA manifestându-și voința de a nu mai prelungi aceste contracte, prin somații, preavize și acțiuni în evacuare, fir prin denunțare unilaterală a contractului, somație și preaviz de evacuare și acțiune în justiție, obținându-se în toate aceste situații, sentințe de evacuare pentru lipsă de titlu.
În cazul celorlalte două recurente - reclamante, și, acțiunile de evacuare au fost formulate în instanță, după data introducerii prezentei acțiuni (09 aprilie 2003), la data de 09 decembrie 2003, și când durata contractelor de închiriere nu expirase, în primul caz expirând la data de 21 iulie 2003, iar în cel de-al doilea caz, contractul expirând la data de 17 mai 2003.
În cazul intimatei - reclamante (), care avea contractul încheiat pe o durată de cinci ani, expirând la data de 28 mai 2006, nici nu s-a inițiat vreo acțiune în evacuare.
Împotriva decizie civile nr. 1389 din 13.10.2008 a Curții de Apel Bucureștia formulat la data de 24.12.2008, contestație în anulare, contestatoarea SC SA, invocând în drept dispozițiile art.317 alin 1 pct 1 din Codul d e procedură civilă.
În expunerea de motive a contestației s-a susținut că recurenta-pârâtă nu a fost citată la nici un termen de judecată cu privire la recursurile formulate de și, recursuri care nici nu i-au fost comunicate.
În susținerea acestui punct de vedere, contestatoarea precizează că în ceea ce le privește pe aceste recurente, în cauză nu s-a făcut nici o apărare.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Prin întâmpinarea formulată la data de 21.01.2009, intimatele și au susținut că însăși contestatoarea recunoaște că s-a prezentat în fața instanței de judecată, ceea ce înseamnă că a cunoscut termenul de judecată.
Simpla susținere a contestatoarei că nu ar fi avut cunoștință de recursurile celor două intimate, nu este de natură să atragă nulitatea unei hotărâri pronunțate, întrucât afirmația nu se poate sprijini pe nici o dată relevantă a dosarului.
Contestația în anulare este nefondată pentru considerentele ce urmează;
Potrivit dispozițiilor art. 317 din Codul d e procedură civilă, " hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:
(1).când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii".
Toate actele de procedură efectuate în cauza de recurs-citativ, cererea de recurs înregistrată la data de 15.02.2008, încheierile de ședință ale instanței de judecată, concluziile scrise depuse de recurente-fac dovada indubitabilă a cadrului procesual de învestire, atât din perspectiva părților și a calităților lor procesuale, cât și din perspectiva obiectului recursurilor și al temeiului juridic al acestora.
Din cuprinsul citativului rezultă că acolo unde a fost cazul, respectiv copia motivelor de recurs nu a fost comunicată părților, s-a inserat mențiunea expresă "fără motive".
Încă de la primul termen de judecată-07.04.2008, recurenta-pârâtă a fost prezentă în instanță și a luat termen în cunoștință în sensul dispozițiilor exprese ale art.153 alin.1 din Codul d e procedură civilă, pentru integralitatea cauzei civile ce formează obiectul dosarului cu nr-.
Textul de lege procedural susmenționat stipulează prin dispoziții exprese și precise după cum urmează;
"Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoștință, precum și partea care a fost prezentă la o înfățișare, ea însăși sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanță, prezumându-se că ea cunoaște termenele ulterioare".
Această dispoziție nu se aplică, în ipotezele stricte prevăzute de același text de lege, respectiv:
1. în cazul redeschiderii judecății după ce a fost suspendată;
2. în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu;
3. în cazul când procesul se repune pe rol;
4. în cazul militarilor în termen și al deținuților.
Mai mult, prin dispoziții explicite se statuează că, termenul luat în cunoștință sau pentru care au fost trimise citațiile nu poate fi preschimbat decât pentru motive temeinice și cu citarea părților.
Circumstanțele particulare ale cauzei nu pot susține punctul de vedere al contestatoarei, întrucât, pe de o parte, nimeni nu poate invoca în susținerea unei pretinse neregularități procedurale, propria sa turpitudine-nu a formulat apărări cu privire la recursul celor două părți, iar, pe de altă parte, dispozițiile art.129 alin.1 stabilesc în sarcina părților, tocmai în ideea proteguirii drepturilor și intereselor acestora, următoarele;
"Părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. 1, precum și să-și probeze pretențiile și apărările".
Conținutul normativ al art.723 alin.1 din Codul d e procedură civilă, configurează inclusiv regulile care trebuie să coordoneze atitudinea subiectivă părților din procesul civil, respectiv ca drepturile procedurale să fie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
Pentru situațiile de fapt contrare textului de lege susmenționat, s-a stipulat în mod expres și sancțiunea - "partea care folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite".
Pentru considerentele de fapt și de drept ce preced, Curtea în conformitate cu dispozițiile art.317 și următoarele din Codul d e procedură civilă, va respinge contestația în anulare ca nefondată.
În conformitate cu dispozițiile art.274 din Codul d e procedură civilă, Curtea o va obliga pe contestatoare la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata (), soluția pronunțată în contestația în anulare fundamentând conținutul acestei obligații de ordin procesual.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea SC SA, împotriva deciziei civile nr.1389/13.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în contradictoriu cu intimații, -, - G, (), MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
Obligă pe contestatoare la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata ().
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 05.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - MARI - - -
GREFIER
-
Red.
./
2 ex./27.04.2009
-3 -;
-
Președinte:Rodica SusanuJudecători:Rodica Susanu, Ilie, Mirela Vișan
