Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 532/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1767/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.532
Ședința publică din 23 martie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Fănica Pena
JUDECĂTOR 2: Cristina Nica
JUDECĂTOR 3: Mariana Haralambe
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta pârâtă împotriva deciziei civile nr. 336 din 7.03.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă.
are ca obiect revendicare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta pârâtă, personal și asistată de avocatul, în baza împuternicirii nr. -/2008, eliberate de Baroul București (fila 17 din dosar) și avocatul, în calitate de reprezentant al intimatei reclamante, în baza împuternicirii nr. -/2008, eliberate de Baroul București (fila 16 din dosar).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței împrejurarea că s-au depus la dosar, prin serviciul registratură, de către Primăria Municipiului B - Direcția Juridic, Contencios, Legislație, relațiile solicitate de la această instituție, în sensul că nu figurează cerere pentru restituirea în natură sau acordare de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.
Avocatul recurentei pârâte invocă excepția inadmisibilității acțiunii din perspectiva Legii nr. 1/2009 care modifică Legea nr. 10/2001, ale cărei dispoziții sunt incidente.
Curtea unește excepția cu fondul cauzei și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocatul recurentei - pârâte solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârilor pronunțate anterior și respingerea cererii de revendicare ca inadmisibilă, având în vedere incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 1/2009 care modifică Legea nr.10/2001. Menționează că recurenta este titulara contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1005 și că la data încheierii contractului reclamanta nu formulase nicio cerere pentru restituirea imobilului în echivalent sau în natură.
Depune la dosar note scrise.
Avocatul intimatei - reclamante solicită respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, având în vedere că reclamanta nu putea dobândi imobilul în natură, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr.10/2001.
Pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.
Arată că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în mod abuziv în baza Decretului nr.92/1950 și buna credință a recurentei la dobândirea acestuia nu a fost dovedită.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B sub nr-, reclamanta a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în contradictoriu cu pârâta, să dispună obligarea pârâtei să îi lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2, pe care-l deține pârâta în imobilul situat în B,-, parter, sector 1, în baza contractului de vânzare - cumpărare nr-, constatându-se că titlul reclamantei este mai bine caracterizat decât titlul pârâtei.
Prin încheierea interlocutorie din data de 27 februarie 2007 instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii și a prematurității acțiunii, invocate de pârâtă prin întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 8407 din 29 mai 2007, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis acțiunea, așa cum fost formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta; a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2, situat în B,-, parte, sector 1, compus din două camere, două bucătării, două vestibule, o magazie, cu o suprafață utilă de 58,79. și a luat act că nu s-a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, părțile invocă un drept de proprietate asupra aceluiași imobil în baza unor titluri provenite de la autori distincți.
Soluția în această ipoteză este aceea de a se compara între ele drepturile autorilor respectivi ai reclamantului și ai pârâtului, iar dacă într-un eventual proces de revendicare, autorul unuia ar fi triumfat împotriva autorului celuilalt, atunci acela dintre adversari care deține titlul său de la autorul care ar fi triumfat, va avea câștig de cauză.
Or, în speță, autorii reclamantei, numiții și (soți) au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat la adresa din orașul (fost Bi Noi),-, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat prin procesul - verbal nr. 20881 din 30 iulie 1943 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat.
Identitatea dintre acest imobil și cel care face obiectul prezentei cauze rezultă din conținutul adresei nr. 4560 din 21 martie 2007, emise de Primăria Municipiului B - Serviciul - în care se precizează că artera de circulație din B, sector 1, str. - a purtat denumirea de str. - -, dar și din cuprinsul istoricul de rol fiscal al imobilului situat la adresa din B,-, sector 1, din care reiese că înaintea naționalizării acest imobil a fost proprietatea numitului (autorul reclamantei din prezenta cauză).
Instanța a reținut și că, așa cum reiese din certificatul de moștenitor nr. 201 din 05 octombrie 2001, de pe urma defunctului, decedat la data de 31 iulie 1966, rămas ca moștenitoare soția sa, numita, precum și că, de pe urma defunctei, decedată la data de 09 august 1985, potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 202 din 05 octombrie 2001, rămas ca unică moștenitoare reclamanta din prezenta cauză, în calitate de descendent.
Astfel, instanța a observat că, prin înscrisurile depuse, reclamanta a făcut dovada modalității de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu începând cu anul 1943 și până în anul 2007.
În schimb, instanța a observat că pârâta pretinde că a cumpărat apartamentul revendicat de către reclamantă de la Primăria Municipiului B reprezentată prin mandatar la data de 21 octombrie 1999, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 272/112, încheiat cu Primăria Municipiului B reprezentată prin mandatar
Altfel spus, instanța a reținut că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul de la adresa de mai sus în urmă cu opt ani de la Primăria Municipiului B reprezentată prin mandatar
Dreptul autorului pârâtei este reprezentat de naționalizarea imobilului efectuată la data de 20 aprilie 1950 (vezi anexa la Decretul nr. 92/1950 - poziția 898, în care figurează în calitate de proprietar " și, cu șase apartamente naționalizate în B,-").
Or, această măsura a naționalizării imobilelor este neconstituțională, fiind contrară dispozițiilor art. 6 alin. 2 și ale art. 11 din Constituția din 1948, în vigoare la acea vreme, prin care dreptul la proprietate privată era recunoscut și garantat, iar naționalizarea nu putea privi decât mijloacele de producție, iar nu și locuințele, chiar închiriate.
Prima instanță a mai reținut că buna - credință a cumpărătorului nu poate constitui o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate sau un motiv de preferință a titlului exhibat.
B credință reprezintă, conform definiției date de articolul 1898 alin. 1 din Codul civil, "convingerea posesorului că vânzătorul avea toate caracteristicile impuse de lege pentru a putea transfera dreptul de proprietate".
Așa cum s-a reținut de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului în Cauza Păduraru împotriva României, citând punctul de vedere oficial al Guvernului României transmis instanței europene, numai prin ea însăși, buna credință a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare cu Statul neproprietar, fără condiția suplimentară a unei posesii utile și sau a erorii comune și invincibile ( error communis facit jus), nu are nicio semnificație din punctul de vedere al obținerii proprietății asupra bunului vândut.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 09 iulie 2007 declarat apel pârâta, care a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București - Secția a IV a Civilă la data de 29 septembrie 2007.
Prin decizia civilă nr. 336 din 07 martie 2008 Tribunalul București - Secția a IV a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr. 8407 din 29 mai 2007 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 B, în dosarul nr-.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, contrar afirmațiilor apelantei, cererile de despăgubiri formulate anterior introducerii acțiunii în revendicare, prin Legile nr. 112/1995 și nr. 10/2001, nu închid reclamantei calea acțiunii de drept comun.
Intimata - reclamanta urmărește redobândirea integrală a bunului preluat de stat, iar procedurile anterioare prevăzute de Legile nr. 112/1995 și nr. 10/2001 nu au aceeași finalitate, neputându-se reține încălcarea principiului electa una non datur recursus ad alteram.
În mod corect instanța de fond aplicând regulile proprii acțiunii în revendicare și procedând la compararea titlurilor părților a constatat mai caracterizat titlul reclamantei, ca provenind de la un autor necontestat și cu dată mai veche, față de cel al pârâților, provenit de la un neproprietar.
Astfel, Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială de reparație care reglementează raporturile dintre persoana îndreptățita și unitatea deținătoare a imobilului preluat în mod abuziv, nu constituie o derogare de la regimul juridic al acțiunii în revendicare și nu reglementează raporturi juridice directe între persoana îndreptățita și terțul dobânditor al imobilului.
B credință singură nu poate da validitate unui titlu încheiat cu un neproprietar și nu poate avea ca efect dobândirea proprietății imobiliare.
În acest context, în mod corect instanța de fond a reținut că imobilul a rămas în patrimoniul autorului reclamantei, iar Statul Român, în lipsa unui titlu, nu îl putea înstrăina în mod valabil pârâților.
Nu pot fi reținute astfel motivele de apel invocate privind valabilitatea titlului statului.
În ceea ce privește Legea nr. 10/2001 și în mod special art. 45 alin. 2 din acest act normativ (fostul art. 46), se constată că aceste dispoziții nu aduc nicio noutate în privința celor enunțate mai sus. Astfel, Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre "persoana îndreptățită" și organele și unitățile deținătoare, deci în raporturile cu alții decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat. Niciun text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului civil (singurele dispoziții din Legea nr. 10/ 2001 care au incidența în ce privește dreptul comun și care sunt incidente și în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat sunt cele ale art. 45).
Incidența art. 45 (fostul art. 46 ) din Legea nr. 10/ 2001 în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat se limitează însă exclusiv la situația acțiunii în declararea nulității actului juridic, fără a se referi la raporturile dintre cumpărător și proprietarul deposedat în materia revendicării, nu modifică principiile comparării titlurilor și nici nu declară preferabil titlul subdobânditorului de la stat față de actul opus de unverus dominus.
În raport de Hotărârea din 01 decembrie 2005, pronunțată în cauza Păduraru contra României, Hotărârea din 21 iulie 2005, pronunțată în cauza Străin contra României, Hotărârea din 16 februarie 2006, pronunțată în cauza Porțeanu contra României de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, vânzarea de către stat a imobilului proprietatea autorului apelanților către chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995, reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu ar putea avea ca efect restituirea în natură a imobilului dacă nu este anulat contractul de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei hotărârii judecătorești la data de 15 iulie 2008 declarat recurs pârâta, care a fost înregistrată pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 23 iulie 2008.
În motivare a arătat că solicită casarea deciziei pronunțate de către tribunalul și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanța de apel a "uitat" a se pronunța cu privire la aplicarea principiului "electa una", problemă juridică ridicată în fața sa, în sensul că nu a argumentat în niciun mod care sunt motivele pentru care în cazul aplicării unor principii de drept cu valoare juridică egală este ales unul dintre acesta, iar nu celălalt.
Recurenta a arătat că, din această perspectivă, sunt incidente prevederile art. 304 pct. 5.pr.civ. deoarece au fost încălcate dispozițiile legale privind motivarea hotărârilor, producându-i-se o pagubă care nu poate fi înlăturată decât prin trimiterea cauzei spre rejudecare.
Instanța de apel a "uitat" a se pronunța și asupra aspectului invocat în concluziile orale și susținut de către recurentă ca urmare a menționării de către intimata - apelantă, în întâmpinarea depusă în apel a faptului că imobilul revendicat nu ar putea face obiectul Legii nr.10/2001 și de aceea a înaintat acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 Cod civil.
Este evident că intimata-reclamantă a încercat a-și justifica admisibilitatea acțiunii în revendicare prin această specificare nouă inclusă în întâmpinare, însă nu are suport de drept și fapt, deoarece imobilul revendicat de către aceasta și pe care recurenta l-a cumpărat fiind cumpărător de bună credință se încadrează în imobilele prevăzute de Legea nr. 10/2001 ca fiind supuse aplicării acestui act normativ și, totodată, reclamanta a făcut notificare în baza acestei legi, astfel cum a menționat în acțiunea sa introductivă.
Recurenta a mai arătat că argumentele invocate de către instanța de apela sunt nefondate, în cauză fiind incidente prevederile art. 304 pct. 7 și 9 Cod de procedură civilă.
Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii deoarece: - art. 15 alin. 2 din Constituție arată că legea civilă dispune numai pentru viitor; - art. 1 din Codul civil arată că legea civilă nu are putere retroactivă; - anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiuluirestitutio in integrum, ca efect al ineficacității actelor de preluare abuzivă, s-a realizat prin aplicarea normelor de drept comun, respectiv art. 480 - 481 Cod civil; - în cazul concret, avem de a face cu aplicarea principiului "specialia generalibus derogant" deoarece intimata - reclamantă a înaintat notificare potrivit Legii nr. 10/2001, însă nu a fost soluționată; - Legea nr. 10/2001 asigură deplinul acces la justiție, cadrul procedural judiciar fiind stabilit în Capitolul III al acestui act normativ.
Prin Legea nr. 10/2001 s-a impus altă modalitate de acces la justiție în situațiile specificate în această lege în care se încadrează și intimata - reclamantă, astfel încât aceasta este calea pe care intimata este obligată aou rma, fiind o lege specială care are prioritate față de dreptul comun.
Mai mult, Legea nr. 10/2001 a avut o aplicabilitate imediată, iar art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia stipulează că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot fi revendicate de foștii proprietarii sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
Totodată, potrivit celor menționate de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secțiile Unite, în dosarul nr. 60/2007 privind recursul în interesul legii: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".
În acest context este evident că se impune modificarea deciziei instanței de apel, deoarece sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a legii cu încălcarea acesteia.
Recurenta a mai arătat că instanța de apel a arătat că buna credința invocată de către recurentă nu poate fi valorificată ca mijloc de blocare în cadrul acțiunii în revendicare, apreciindu-se că nu poate fi reținută în speță, însă motivează în continuare și că atitudinea subiectivă a părților într-o acțiune în revendicare nu are relevanță în cadrul acestui gen de acțiune.
instanței de apel sunt neîntemeiate deoarece: - deși susține că buna credință nu are relevanță în cadrul acestei acțiuni, totuși, instanța de apel preia motivările instanței de fond privind buna credință și mai mult susține că "în aceste condiții se constată că intimata - reclamantă a făcut dovada că este proprietara imobilului, văzând cele mai sus menționate, în vreme ce pârâta a contractat cu un neproprietar, care nu putea și nu i-a transmis niciodată dreptul de proprietate, iar apărările pârâtei referitoare la buna credință nu în nicio situație relevanță privind cererea de revendicare imobiliara. Astfel, în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară, buna credință se analizează doar în cazul în care niciuna dintre părți nu are titlu de proprietate"; - toată "analiza" făcută de către instanța de apel cu privire la faptul că recurenta ar fi cumpărat de la un neproprietar este nefondată și totodată este făcută cu depășirea cadrului legal deoarece ne aflam într-o acțiune de revendicare, motivarea acesteia necuprinzând și aceste aspecte pe care instanța de apel le-a dezvoltat în justificarea admiterii acțiunii reclamantei.
Această analiză a valabilității titlului recurentei este făcută și în ultima parte a deciziei atacate, atunci când se refera la Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului și argumentele invocate de către aceasta în apel.
Titlul de proprietate al recurentei este valid nefiind desființat în niciun mod și astfel aceasta dispune de imobil în sensul de "bun" potrivit art. 1 al Protocolului nr.1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, iar buna credință poate constitui un titlu de preferabilitate față de titlul reclamantei. Ar fi trebuit a fi comparate titlurile recurentei-pârâtei și ale intimatei-reclamante, iar nu cele ale autorilor lor, pentru a se vedea care este mai bine caracterizat. Mai mult, a arătat că a fost de bună credință la încheierea actului de vânzare - cumpărare (astfel cum arată și instanța de fond) și acest fapt, coroborat cu faptul că reclamanta își invocă de fapt propria culpă în neîncasarea despăgubirilor, deși avea asta posibilitate, nu constituie o privațiune care să fie contrară art. 1 al Protocolului 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Instanța de apel, analizând aceste argumente, concluzionează că "O privare de proprietate rezultând din această a doua normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității, iar întrucât la momentul vânzării statul nu avea titlu valabil asupra apartamentului, ingerința litigioasă este lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permite decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu și nicio altă dispoziție internă nu acordă statului dreptul de a vinde un bun preluat fără titlu".
Rezultă clar că instanța de apel a extins cadrul procesual și a adăugat un nou capăt de cerere, din oficiu, privind constatarea nulității titlului recurentei, ceea ce este inadmisibil atât timp cât nu a fost investită în acest sens de către intimata - reclamantă.
În aceste condiții, urmează ca întreaga această argumentare a fi înlăturată ca fiind o motivare "legală" a deciziei instanței de apel și sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă deoarece decizia cuprinde motive contradictorii, chiar străine pricinii deduse judecății.
Potrivit celor menționate de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secțiile Unite, în dosarul nr. 60/2007 privind recursul în interesul legii, în cazul unei acțiuni în revendicare pe drept comun poate fi acordată prioritate Convenției Europene a Dreptului Omului în raport cu Legea nr. 10/2001, în măsura în care "nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod de procedură civilă, Legea nr. 10/2001, art. 329 alin. 3 Cod de procedură civilă.
Din oficiu, instanța a solicitat documentația care a stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 272/112/21.10.1999, care au fost înaintate de către cu adresa nr. 3577/8.12.2008.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304.pr.civ. Curtea reține următoarele:
C de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. 2.pr.civ. Toate neregularitățile procedurale, cu excepția îndeplinirii actelor de procedură de către un judecător necompetent, au fost integrate astfel întru-un singur motiv de casare, ce constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.
Dispozițiile art. 304 pct. 5.pr.civ. includ astfel în conținutul lor atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât și a celor stabilite în interesul exclusiv al uneia din părți, însă numai în măsura în care nu sunt vizate de alte motive de recurs.
Astfel, împrejurarea că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină se încadrează în cel de-al șaptelea motiv de recurs, urmând a fi analizat de către instanța de recurs în aceste condiții.
C de-al șaptelea motiv de recurs se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Contrar susținerilor recurentei pârâte, instanța de apel a răspuns criticii sale referitoare la incidența principiului invocat în susținerea excepției prematuritățiielecta una non datur recursus ad alteram, prin aplicarea căruia s-ar ajunge la concluzia că era normal ca reclamanta să urmeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, atât timp cât a ales această cale și dacă ar fi fost nemulțumită de decizia dată să urmeze căile de atac în instanță prevăzute de această lege specială. Astfel, Tribunalul a arătat că intimata reclamantă urmărește redobândirea integrală a bunului preluat de stat, iar procedurile prevăzute de Legile nr. 112/1995 și 10/2001 nu au aceeași finalitate.
De asemenea, instanța de apel a argumentat de ce a înlăturat susținerea pârâtei privind aplicarea Legii nr. 10/2001 în privința raporturilor juridice dintre părți, iar nu a dreptului comun, care recunoaște acțiunea în revendicare ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate. În acest sens, Tribunalul a arătat că Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre persoana îndreptățită și organele și unitățile deținătoare, deci în raporturile cu alții decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat. Niciun text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului civil.
C de-al nouălea motiv de recurs are în vedere pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Raportat la situația de fapt reținută de către cele două instanțe de fond, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prindecizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. 3.pr.civ.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaPăduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
II. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regulaelecta unași principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
III. 1. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul;o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect-, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc."
2. Sub un prim aspect, Curtea reține că legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
Astfel, reclamanta deține un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în CauzaPăduraru contra României, Curtea Europeană a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători. Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, Curtea Europeană a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (CauzaStrăin contra României, hotărârea din 21 iulie 2005, CauzaKatz împotriva României,hotărârea din 20 ianuarie 2009), iar în Cauza Porțeanu contra României, hotărârea din 16 februarie 2006, notat că "la 22 iulie 2005 fost adoptată Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă persoanelor aflate în aceeași situație ca și reclamanta, cel puțin teoretic, dreptul de a primi o despăgubire la nivelul valorii de piață a imobilului care nu mai poate fi restituit. Totuși, în speță, în baza noii legi nu s-a reușit, până în prezent, să se acorde în mod efectiv o despăgubire". În același sens sunt este și Cauza Ruxanda împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2006.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în hotărâreaRaicu contra Românieidin 19 octombrie 2006 și pârâtei, care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, i se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâta are cel puțin o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. d, actualmente lit. c din Legea nr. 10/2001), precum și în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art. 46 alin. 2, în prezent art. 45 alin. 2 din același act normativ) - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea mutatis mutandis, și ). Curtea Europeană a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În speță, pârâta a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu bună credință. Din punct de vedere juridic, buna credință a fost definită în temeiul art.1898 civ. ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invoca reaua credință.
Numai în situația în care pârâta ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, aceasta ar fi considerată ca fiind de rea credință.
Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist și că putea fi oricând revendicat. Interpretarea contrară ar lăsa teza a II-a a art. 46 alin. 2 fără aplicare, deoarece prin ipoteza toți chiriașii din imobilele naționalizate știau că exista această posibilitate.
Existența unor controverse cu privire la interesul noțiunilor "cu titlu" și "fără titlu" nu excludea preluarea valabilă și calitatea statutului de proprietar, motiv pentru care persoanele interesate ar fi cerut despăgubiri și nu restituirea în natură.
Situația ar fi fost diferită dacă pârâta nu ar fi avut în vedere numai această prezumtivă cerere de retrocedare din partea celor care au deținut bunul anterior preluării de către stat, ci ar fi știut că titlul statului este efectiv contestat de cei care se consideră îndreptățiți.
Or, o asemenea dovada nu s-a făcut în prezenta cauză. Astfel, nu s-a probat împrejurarea că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta sau autorii acesteia ar fi formulat o cerere de restituire în natură adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 sau ar fi introdus în instanță o acțiune de revendicare a imobilului în litigiu.
De asemenea, în contextul în care proprietara deposedată abuziv a contestat titlul statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, față de principiul protejării drepturilor "reale și efective" exprimat în cauzaSporrong și Lonnroth contra Austriei,restituirea bunului către reclamantă ar aduce atingere securității raporturilor juridice.
Raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că admiterea acțiunii în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei și securității raporturilor juridice, Curtea nu va da prioritate,în cadrul acțiunii în revendicare, Convenției europene a drepturilor omului, deși au fost sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenție.
3. Curtea mai are în vedere, astfel cum s-a statuat prin aceeași decizie în interesul legii, că această soluție ar avea efectul privării reclamantei de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular. În același timp, soluția contrară ar avea efectul privării pârâtei de un bun în sensul Convenției europene a drepturilor omului.
"Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție; or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui,obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".
Neconcordanța între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului urmează astfel a fi rezolvată, potrivit dezlegării date problemei de drept de către Înalta Curte de Justiție și Casație, nu prin înlăturarea privării de bun, ca efect al legii în discuție, ci prin recunoașterea în favoarea reclamantei adreptului de a obținede la stat despăgubiri pentru privarea de bun suportată, aceasta putându-se adresa direct instanței în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.
Cu alte cuvinte, în contextul în care sistemul legislativ și judiciar intern a condus la coexistența a două situații juridice ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun, neconcordanța între dreptul intern - care nu permite restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv de stat și nici acordarea de despăgubiri efective - și Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului urmează a fi remediată prin cea de-a doua modalitate permisă de Convenție, respectându-se în același timp și dispozițiile legale naționale.
cu prevederile Convenției va putea fi astfel înlăturată și fără încălcarea normelor de drept interne ce au instituit un criteriu legal de preferință în favoarea persoanei care a cumpărat cu bună credință un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.
Față de aceste considerente, reținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, Curtea urmează ca, în temeiul art. 315.pr.civ. să admită recursul și să odifice în tot decizia recurată în sensul că, în baza art. 296.pr.civ. va admite apelul, va schimba în tot sentința apelantă și va respinge acțiunea ca nefondată.
De asemenea, va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Admite recursul formulat de recurenta - pârâtă împotriva deciziei civile nr. 336 din 07 martie 2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că:
Admite apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 8407 din 29 mai 2007 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 B în dosarul nr-.
Schimbă în tot sentința apelantă.
Respinge acțiunea ca nefondată.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23 martie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red./.
2ex./05.05.2009
-4.-;
Jud.1.
OPINIE SEPARATĂ
Nu îmi însușesc soluția dată de majoritatea completului, astfel încât am opinat pentru respingerea recursului, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Dacă în ceea ce privește soluția implicită dată excepției inadmisibilității acțiunii și în ceea ce privește motivele 5 și 7 de recurs, prevăzute în art.304 Cod procedură civilă, sunt de acord cu concluzia majorității, pentru aceleași argumente, iar în ceea ce privește motivul 9 de recurs, împărtășesc concluzia majorității privitoare la existența unui "bun" în sensul dat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru fiecare parte (pentru chiriașul cumpărător, ca urmare a nedesființării contractului său de vânzare-cumpărare până în prezent), cu toate acestea, apreciez că în cauză, soluțiile date de cele două instanțe de fond și de apel, sunt corecte și legale, inclusiv prin prisma art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Astfel, sub aspectul fondului, Curtea (în minoritate) constată că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art.480 Cod civil, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează, premisă impusă de altfel, și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare deținut de recurentul - pârât din cauză, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nedesființat până în prezent, Curtea consideră că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ, aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașilor cumpărători nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății.
Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație. Astfel, nu se poate accepta o soluție discriminatorie presupusă de posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun, cu o finalitatea superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, într-o situație similară celei de față, s-ar ajunge la acordarea de măsuri reparatorii doar în echivalent și nu la restituirea în natură.
Dată fiind această apreciere, Curtea va porni de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesității înlăturării normei interne în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitatea instituită în mod expres și de decizia în interesul legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță.
Prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate "cu bună-credință", așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.
Ar părea, în aceste condiții, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună credință.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza Păduraru contra României din 01 decembrie 2005 și continuând cu Străin și Porțeanu și multe altele.
În aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, ce se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, dar și al deciziei în interesul legii menționate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cauzele menționate reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicarea a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, paragraful 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraful 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragraful 83-87, precum și în cauza Porteanu, paragraful 33).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Străin contra României).
Raportat și la argumentul dedus din art.2 pct.2 din Legea nr.10/2001, amintit de majoritatea completului, precum și la ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr.10/2001, rezultă evident că reclamanta-intimată este deținătoarea unui "bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei la momentul înstrăinării locuinței către fostul chiriaș, ce are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, ce prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună - credință.
În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza Străin, paragraful 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României, paragraful 92).
Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în același sens și recenta hotărâre Katz împotriva României din 2009).
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, paragraful 112).
Prin urmare, în concursul dintre reclamantă și pârâtă, Curtea observă că cea dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive.
Totodată, demersurile sale actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă,a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt aceste încălcări. Deși a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 (aspect necontestat de partea adversă, ce dimpotrivă, a arătat că aceste demersuri ale reclamantei au fost ulterioare dobândirii dreptului de proprietate, în baza Legii nr.112/1995, asupra imobilului), reclamanta nu a obținut până în prezent nici o despăgubire efectivă, deși au trecut mai mulți ani de la intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001. Deși Legea nr.10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat și ulterior modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr.10/2001 (a se vedea în acest sens, hotărârile și Katz împotriva României, din 2009). Chiar dacă reclamanta nu ar fi introdus notificare în baza Legii nr.10/2001, Curtea constată întradevăr, ineficacitatea procedurii speciale amintite, în baza constatărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, din acele hotărâri menționate.
În același timp, Curtea nu constă faptul că intimata-pârâtă, deținătoare și ea a unui titlu asupra apartamentului, încă necontestat, dispune la rândul său de un "bun", însă, după cum corect au apreciat instanțele, viciul care afectează titlul autorului său - statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului său în concurs cu cel al reclamantei mai bine caracterizat.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum am arătat anterior, în conflictul dintre ele Curtea va recunoaște, întocmai cum au făcut-o și instanțele, preferabilitatea titlului înfățișat de reclamantă, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
art. 45 alin. 2 nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiul error communis facit jus, recunoscut de doctrină și jurisprudență până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin această dispoziție legală, principiu ce validează aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesând materia efectelor nulității acestui act juridic.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenții cu consecința arătată - unica posibilă prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractului de vânzare - cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantei și care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceasta.
Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza Porteanu, paragraful 34 sau cauza din 2009).
Astfel, s-a constatat de exemplu, că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primului în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantei către chiriaș, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre. Caracterul unic al acestei măsuri se impune ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu pârâta - fost chiriaș-cumpărător, ce evident, nu ar putea fi obligată la plata de despăgubiri bănești către reclamantă.
Convingerea intimatului cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar poate constitui un argument pentru salvarea contractelor de vânzare - cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului, însă nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare, în condițiile concrete expuse, raportate și la concursul dintre dispozițiile interne și cele convenționale.
În consecință, Curtea apreciază că în cauză nu este aplicabilă nici prevederea art.18 lit.d din Legea nr.10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 sau art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/19.07.2005 și Legea nr. 1/2009, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Această concluzie se impune, întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr.10/2001 ca o normă specială, pentru că, așa cum am arătat, Constituția, dar și Decizia în interesul legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalență Convenției Europene a Drepturilor Omului, ceea ce prezenta instanță de recurs a și făcut în cauză. Raportat la ineficacitatea mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută și la împrejurarea că în cauză, ambele părți se prevalează de un bun, cum am arătat, Curtea constată că întradevăr, argumentul dedus din art. 18 al legii speciale, nu este unul decisiv.
prevalenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și a principiilor sale jurisprudențiale, de condiția neafectării unui alt drept de proprietate, potrivit deciziei în interesul legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți: proprietar expoliat de stat sau chiriaș cumpărător. Această concluzie rezultă și din împrejurarea formulării generale a dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție, din alineatul 2 teza finală a deciziei sale; "Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității juridice". Nu este vizat deci, exclusiv, dreptul chiriașului-cumpărător. Tocmai de aceea, în cadrul procesual prezent, raportat la limitele circumscrise de capătul de cerere privind revendicarea, pârâtul indicat în acțiune, cu privire la acest capăt de cerere, fiind doar recurenta, Curtea constată că despăgubirea reclamantului prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul deciziei în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior enunțate detaliat, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză. Susținerea majorității completului în sensul că reclamantul va avea posibilitatea să obțină despăgubiri de la stat, pe baza unei acțiuni viitoare separate, nu oferă în aprecierea mea, certitudinea eficacității unui asemenea demers, raportat la existența legii speciale nr.10/2001, a cărei prevalență, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", este recunoscută în chiar prezenta decizie în interesul legii. Aprecierea se raportează și la recunoașterea în cadrul aceleiași decizii, a admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun (care vizează redobândirea bunului), în anumite condiții, precum și la caracterul împovărător al trimiterii reclamantei la o nouă procedură, ale cărei șanse de succes sunt cel puțin îndoielnice, dacă nu chiar iluzorii. că paragrafele din decizia în interesul legii, relevante sub acest aspect, trebuie interpretate în sensul că, atunci când statul sau unitatea administrativă-teritorială este pârât(ă) în cadrul acțiunii în revendicare, iar restituirea în natură nu este posibilă, atunci vor fi acordate reclamantului, despăgubiri bănești, interpretare sistematică, rezultând din ansamblul considerentelor deciziei.
Principiul securității circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător.
Această concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii:"În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (.)
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice".
Înalta Curte leagă însă, acest principiu de necesitatea ca chiriașul să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr.1/2009 care îi dă dreptul chiriașului la posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial. De altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea autorilor reclamantei, decât prin redobândirea de la pârâtă.
Pentru ansamblul acestor considerente, Curtea, în minoritate, va respinge, conform art.312 Cod procedură civilă și în aplicarea Deciziei în interesul legii menționate, prezentul recurs, ca nefondat, menținând celelalte hotărâri pronunțate în cauză, ca legale și temeinice.
JUDECĂTOR,
- -
. /2 ex./07.05.2009
Președinte:Fănica PenaJudecători:Fănica Pena, Cristina Nica, Mariana Haralambe
