Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 60/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2493/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.60
Ședința publică de la 25.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea cererilor de apel formulate de apelanta-reclamantă, precum și de apelantul-pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.942 din 29.06.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, MINISTERUL ECONOMIEI și intimatul-chemat în garanție SC NORD SA.
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 18.01.2010 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 25.01.2010, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07 martie 2008, sub numărul de dosar -, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Municipiul B și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunțată, să se dispună obligarea acestora la plata următoarelor sume: valoarea actualizată cu indicele de inflație a sumei de 27.499.440 lei/rol achitată ca preț al apartamentului situat în B,-,. 2,. 3, sectorul 1; valoarea excedentului de valoare al imobilului situat în B,-,. 2,. 3, sectorul 1.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că a dobândit proprietatea apartamentului situat în B,-,. 2,. 3, sectorul 1, prin intermediul contractului de vânzare - cumpărare nr. 784/21398 din 23 octombrie 2006 încheiat cu SC Nord SA, în calitate de mandatară a proprietarului imobilului, respectiv Primăria Municipiului
În privința dreptului de proprietate asupra acestui imobil, a arătat că în urma unor cicluri procesuale care s-au întins pe o lungă perioadă de timp, a fost evinsă de dreptul de proprietate asupra imobilului ca efect al admiterii acțiunii în revendicare promovate împotriva acesteia, de către foștii proprietari ai imobilului.
Astfel, prin decizia civila nr. 1025 din 01 iunie 2005 Tribunalului București, irevocabilă prin decizia civila nr. 1352 din 14 mai 2007 Curții de APEL BUCUREȘTI, s-a dispus anularea contractului de vânzare - cumpărare nr. 784/21398 din 23 octombrie 2006 încheiat de către reclamantă cu SC Nord SA, în calitate de mandatară a proprietarului imobilului, respectiv Primăria Municipiului B și obligarea reclamantei să lase în deplină proprietate și pașnică folosință, foștilor proprietari, imobilul situat în B,-,. 2,. 3, sectorul 1.
S-a mai precizat de către reclamantă, că pârâtul Municipiul B, în conformitate cu art. 1337 Cod civil, este de drept obligat a răspunde pentru evicțiunea totală rezultând din fapta unui terț, respectiv foștii proprietari ai imobilului, fiind îndeplinite cerințele acestei răspunderi. Astfel, s-a arătat că în cauză este vorba despre o tulburare de drept; cauza evicțiunii este anterioară vânzării, astfel cum rezultă din decizia civila nr. 1025 din 01 iunie 2005 Tribunalului București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1352 din 14 mai 2007 Curții de APEL BUCUREȘTI; cauza evicțiunii nu a fost cunoscută de cumpărător.
Reclamanta a mai arătat că în raport de prevederile art. 1344 și art. 1341 pct. 4 Cod civil, pârâtul Municipiul B este obligat să plătească sumele descrise în petitul cererii, invocând în acest sens și hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Raicu contra României.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1336 - 1351 Cod civil.
În dovedire, s-a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică contabilă și în specialitatea construcții civile.
Pârâtul Municipiul Baf ormulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la garanția pentru evicțiune, precum și faptul că reclamanta nu poate fi despăgubită cu valoarea de circulație a imobilului, întrucât imobilul în cauză nu a fost achiziționat la prețul de pe piața liberă și a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia, arătând faptul că prețul imobilului a fost încasat în mod efectiv de către Ministerul Finanțelor Publice.
A mai învederat faptul că potrivit art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru, iar potrivit art. 502din Legea nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.
Restituirea prețului prevăzut la alin. 2 și 21se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, iar conform OUG nr. 221/2008, activitatea și structurile specializate pe domeniul economic au fost preluate de la Ministerul Economiei și Finanțelor, iar activitatea și structurile specializate pe domeniul finanțelor au fost preluate de la Ministerul Economiei.
A formulat cerere de chemare în garanție împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor, pentru aceste considerente.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive a sa, în favoarea Ministerul Economiei și Finanțelor și formulat cerere de chemare în garanție a SC Nord SA, solicitând obligarea acesteia la plata comisionului de 1% încasat de către aceasta la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
La termenul de judecată din data de 04 mai 2009, reclamantul și-a precizat cadrul procesual pasiv al cererii de chemare în judecată, învederând faptul că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și cu Ministerul Economiei.
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța a reținut următoarele:
Conform contractului de vânzare - cumpărare nr. 784/21398 din 23 octombrie 2006 încheiat cu SC Nord SA, în calitate de mandatară a proprietarului imobilului, respectiv a Primăriei Municipiului B, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra locuinței situate în B,-,. 2,. 3, sectorul 1, în schimbul unui preț de 27.499.440 lei/rol.
Prin decizia civilă nr. 1025 din 01 iunie 2005 Tribunalului București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1352 din 14 mai 2007 Curții de APEL BUCUREȘTI, s-a dispus anularea contractului de vânzare - cumpărare nr. 784/21398 din 23 octombrie 2006 încheiat de către reclamanta cu SC Nord SA, în calitate de mandatară a proprietarului imobilului, respectiv Primăria Municipiului B și obligarea reclamantei să lase în deplină proprietate și pașnică folosință, foștilor proprietari, imobilul situat în B,-,. 2,. 3, sectorul 1.
S-a constatat la cererea foștilor proprietari ai imobilului situat în B,-,. 2,. 3, sectorul 1, că acesta a trecut în proprietatea statului fără titlul legal valabil, reținându-se că autorii acesteia erau exceptați de la naționalizare prin art. 2 din Decretul nr. 92/1950, dreptul de proprietate aparținând în mod valabil și neîntrerupt reclamantei.
Prin urmare, tribunalul a reținut că prin efectul admiterii acțiunii în revendicarea hotărârilor judecătorești menționate anterior, devin incidente dispozițiile art. 1337 Cod civil, referitoare la obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune.
Fiind vorba despre o evicțiune rezultând din fapta unui terț în raport de contractul de vânzare - cumpărare nr. 784/21398 din 23 octombrie 2006 încheiat între vânzătorul Municipiul B și autoarea reclamantului, în calitate de cumpărătoare, obligația de garanție există în cauză, fiind îndeplinite cerințele impuse de lege: tulburarea din partea terțului este de drept; evicțiunea are o cauză anterioară vânzării, astfel cum rezultă din considerentele hotărârilor judecătorești menționate anterior, din care rezultă că imobilul a fost naționalizat în mod nelegal prin Decretul nr. 92/1950; cauza evicțiunii nu a fost cunoscută de reclamantă, astfel cum reiese cu prisosință din considerentele deciziei civile nr. 1025 din 01 iunie 2005 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1352 din 14 mai 2007 Curții de APEL BUCUREȘTI.
Prin urmare, conform art. 1341 pct. 1 din Codul civil, vânzătorul, respectiv pârâtul Municipiul B, este obligat să restituie prețul bunului, în cauză. De asemenea, ca efect al obligației de garanție care incumbă vânzătorului Municipiul B, acesta este obligat conform art. 1344 din Codul civil, să plătească reclamanților diferența între preț și valoarea lucrului la momentul evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă acesta a fost sau nu previzibil ori vânzătorul a fost de bună sau de rea - credință. Având în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză de către domnul inginer, instanța a reținut că valoarea de circulație a apartamentului situat în B,-,. 2,. 3,sectorul 1, este de 316.824 euro, valoare ce include și valoarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului descrise potrivit aceluiași raport de expertiză.
Tribunalul a mai avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Raicu contra României care, deși nu este grefată pe aceeași situație de speță, consacră principiul unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând totodată că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului.
S-a observat că în cadrul aceleiași decizii, s-a analizat de către C dacă privarea chiriașului - cumpărător de către bunul său, a răspuns criteriului de proporționalitate, reținându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acțiune în restituirea prețului actualizat, ci legislația ar trebui să acorde dreptul persoanelor care și-au dobândit bunurile cu bună - credință, la o compensație reprezentând diferența dintre prețul actualizat și valoarea bunului. Prin urmare, instanța a reținut, prin prisma acestor considerente ale Curții, că s-a avut în vedere în principal lipsa unor prevederi legislative speciale care să acorde despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, dar numai în situația specială a chiriașilor cumpărători de bună - credință.
Așadar, dacă în cauza Raicu contra României, s-a reținut de Curtea Europeană lipsa unor prevederi legale pentru despăgubirea chiriașului de bună - credință (al cărui contract de vânzare - cumpărare a fost declarat nul) cu valoarea pecuniară a bunului, cu atât mai mult în cazul unui chiriaș - cumpărător de bună - credință, titular al unui contract valabil încheiat, privarea sa de bun, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare și a constatării nevalabilității titlului statului asupra imobilului, care a procedat la vânzarea apartamentului, deși nu era proprietar, trebuie să se bucure de protecție juridică.
Această protecție juridică îi este conferită chiriașului - cumpărător de bună - credință, de dispozițiile art. 1344 din Codul civil referitoare la răspunderea pentru evicțiune, dar și de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, prin prisma deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul a reținut faptul că normele generale cuprinse în Codul civil referitoare la materia efectele evicțiunii consumate, se completează cu cele speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001 care reglementează aceeași problemă de drept și care instituie dispoziții speciale referitoare la persoana care trebuie sa răspundă pentru evicțiune.
Sub aspectul temeiniciei obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata acestor sume de bani, s-a reținut că într-adevăr potrivit regulilor generale, din materia contractului de vânzare - cumpărare, obligația de garanție pentru evicțiune revine vânzătorului, care în speță este Municipiul
Pe de altă parte, contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. De asemenea, faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai statului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerul Finanțelor constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Astfel, potrivit art. 502din Legea nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.
Restituirea prețului prevăzut la alin. 2 și 21se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, iar conform OUG nr. 221/2008, activitatea și structurile specializate pe domeniul economic au fost preluate de la Ministerul Economiei și Finanțelor, iar activitatea și structurile specializate pe domeniul finanțelor au fost preluate de la Ministerul Economiei și Finanțelor de către Ministerul Finanțelor Publice.
Reclamanta a solicitat prin cererea introductivă și obligarea pârâților la plata prețului imobilului actualizat cu indicele de inflație.
În aceste condiții, devin incidente dispozițiile de drept substanțial referitoare la garanția pentru evicțiune și la persoanele îndreptățite să suporte efectele evicțiunii consumate.
În această privință, legiuitorul a derogat de la normele dreptului comun cuprinse în Codul civil cu privire la efectele evicțiunii consumate, instituind norme speciale care reglementează obligația de restituire a prețului plătit de către cei ale căror titluri de proprietate au fost desființate în justiție prin hotărâri irevocabile. Sub aspect procesual, văzând că banii proveniți din vânzarea apartamentului, potrivit art. 39 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 au fost virați într-un fond al pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, iar art. 50 alin. 3 din OUG nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 prevede că plata prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desființate, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, instanța a apreciat că obligația de restituire revine Ministerului Finanțelor Publice.
Efectul admiterii acțiunii în anulare a titlului de proprietate al reclamantei, constă în pierderea dreptului de proprietate al acesteia asupra imobilului situat în B,-,. 2,. 3, sectorul 1, iar pe de altă parte, efectul admiterii acțiunii în anularea a unui contract de vânzare - cumpărare, constă în faptul că actul juridic este lipsit de efectele juridice în vederea căruia a fost încheiat și în repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului.
Astfel, devine incidentă instituția de drept substanțial a repunerii pârtilor în situația anterioară încheierii contractului, potrivit principiului "restitutio in integrum" ce guvernează efectele nulității, părțile contractante ale actului juridic desființat având obligația de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul contractului anulat, ceea ce reprezintă unul dintre principiile efectelor nulității actului juridic civil, fundamentat pe faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză.
Pentru toate aceste considerente, instanța a admis cererea formulată de către de reclamantă în contradictoriu Ministerul Finanțelor Publice și l-a obligat pe acesta la plata din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, a valorii actualizate, în funcție de rata inflației, a prețului plătit de către reclamanta în baza contractului de vânzare - cumpărare cu nr. 784/21398 din 23 octombrie 2006 pentru imobilul situat în B,-,. 2,. 3,sectorul 1, valoarea actualizată în raport cu indicele de inflație a sumei de 27.499.440 lei/rol, respectiv suma de 32610,61 lei/ron.
Tribunalul a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă, întrucât obligația de restituire a acestei pârâte s-a născut în temeiul unei dispoziții legislative speciale, obligație independentă de orice culpă procesuală a acesteia.
Având în vedere cele expuse anterior, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei în contradictoriu cu ceilalți pârâți și cererile de chemare în garanție, având în vedere faptul că nici unul dintre pârâții care au formulat cereri de chemare în garanție în cauză nu a căzut în pretenții față de reclamantă, toate acestea prin sentința civilă nr. 942 din 29 iunie 2009 Secției a Va Civilă.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele considrente:
În primul rând, a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa, ca urmare a faptului că Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare - cumpărare. Or, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Prin urmare, Municipiul B are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, acesta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu reclamanta.
În conformitate cu dispozițiile art. 1337 Cod civil, a considerat că ar trebui că se instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.
Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.
cumpărătoarei de apartamentul care face obiectul prezentului litigiu, în urma admiterii acțiunii în revendicare, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului B, față de pretențiile privind plata prețului. Răspunderea sa nu poate fi antrenată, având în vedere că nu are nici o culpă.
Apelanta consideră de asemenea, că în această acțiune prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii actualizate a sumei de 27.499.440 lei, a excedentului de valoare a imobilului și a contravalorii lucrărilor necesare și utile, nu are calitate procesuală pasivă întrucât potrivit dispozițiilor art. 50 alin. 21din Legea nr. 10/2001, "Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
3 - Restituirea prețului prevăzută la alin. 2 și 21se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Astfel, având în vedere pe de o parte, cele de mai sus, iar pe de altă parte, faptul că reclamanta nu a făcut dovada unei hotărâri irevocabile prin care să se constate buna sa credință, a apreciat că speță nu se circumscrie dispozițiilor imperative ale art. 50 evocat.
Așadar, acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât trebuia respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În al doilea rând, apelantul apreciază că în mod greșit, instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu Municipiul B prin Primarul General și SC Nord SA și a obligat această instituție la restituirea inclusiv a comisionului.
A invocat în acest sens, prevederile art. 41 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 112/1995, arătând faptul din ele, reiese calr că acest comision a fost reținut de către SC Nord SA, ca mandatar al Primăriei Municipiului Mai mult, apelantul nu a făcut decât să încaseze teoretic, sumele virate de primărie sau mandatarii săi, sume din care s-a scăzut comisionul menționat, astfel încât apelantul ce nu a fost nici măcar, vânzător, nu poate fi obligat la restituirea și a acestui comision.
Apelantul solicită să se observe sub acest aspect, că instanța de fond a obligat Ministerul Finanțelor Publice la restituirea unei sumei care nu a intrat niciodată în patrimoniul său, provocându-i astfel un prejudiciu.
Astfel, consideră că instanța de fond trebuia să dispună ca cel puțin procentul de 1% prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate, să fie restituit de către partea care a încasat comisionul, restituirea realizându-se la prețul actualizat.
A solicitat în consecință, admiterea apelului așa cum a fost formulat, schimbarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.
În drept, și-a întemeiat motivele de apel, pe dispozițiile art. 282 și următoarele Cod de procedură civilă, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 1/2009.
La data de 26 octombrie 2009, împotriva aceleiași sentințe, reclamanta a formulat apel, considerând-o netemeinică și nelegală, sub aspectul respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, potrivit legii de procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată pe care le-a dovedit partea potrivnică.
În opinia apelantei, motivarea instanței cu argumentul potrivit căruia pârâtul era oricum obligat prin lege, să îi plătească prețul imobilului, iar pentru acest motiv nu ar putea fi obligat la cheltuieli, nu are nici un temei, nici în legea de procedură, nici în legea substanțială, Legea nr. 10/2001 modificată.
Pentru a opera un astfel de argument, ar fi fost necesar ca prin întâmpinare, pârâtul să achieseze la cererea de chemare în judecată, manifestându-și astfel atitudinea de soluționare amiabilă a cererii, echivalent soluționării unei cereri necontencioase.
A solicitat în consecință, admiterea apelului său.
Nu și-a întemeiat în drept, apelul.
Apelul sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată.
Intimații nu au depus întâmpinare, deși potrivit art.289 alin.2 Cod procedură civilă, aveau această obligație.
În apel, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. 2 și art. 295 alin. 2 Cod de procedură civilă.
Curtea de APEL BUCUREȘTI s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 282 și urm. Cod de procedură civilă.
Verificând decizia apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererilor de apel, conform prevederilor art. 295 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că apelurile prezente sunt fondate, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește apelul declarat de către reclamantă, Curtea constată:
1. În virtutea prevederilor art. 274 Cod de procedură civilă: "Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".
Cheltuielile de judecată sunt cele efectuate de către părți și se compun din taxele de timbru, din sumele cheltuite pentru transportul și cazarea lor, sumele cheltuite pentru administrarea probelor -exempli gratia, onorarii experți, de asemenea, din onorariile avocaților sau cheltuielile făcute pentru deplasarea acestora.
Potrivit prevederilor legale evocate, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat, deoarece este în culpă procesuală, prin atitudinea sa în proces determinând aceste cheltuieli. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie așadar, culpa procesuală a părții.
Instanța acordă aceste cheltuieli la cerere, dar înainte de închiderea dezbaterilor, este obligată să atragă atenția părților asupra dreptului pe care îl au de a solicita cheltuieli de judecată.
Stabilirea cheltuielilor se face pe bază de acte justificative și după mai multe reguli, printre care și aceea conform căreia părții ale cărei pretenții sau apărări au fost admise în întregime, i se vor acorda integral cheltuielile făcute, cu excepția cazului prevăzut de art. 275 Cod de procedură civilă, conform căruia:"Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată".
În doctrină și în practica judiciară, în legătură cu acest aspect, s-a subliniat că pentru a opera acest caz de excepție, este nevoie ca recunoașterea să se facă în fața primei instanțe și nu în apel sau recurs ori cu ocazia rejudecării; recunoașterea trebuie să fie efectivă, nu dedusă din neprezentarea la interogatoriu; pârâtul să nu fi fost pus în întârziere înainte de sesizarea instanței sau să nu fie de drept în întârziere. Pe de altă parte, s-a decis că textul nu își găsește aplicarea în acele situații în care recunoașterea nu este primită ca mijloc de probă (la divorț) sau când hotărârea nu se poate pronunța numai pe baza recunoașterii pârâtului (ca în cazul tăgăduirii paternității). Textul își găsește de asemenea, aplicare în cererile care au ca obiect stabilirea sau modificarea pensiei de întreținere, dacă ele se formulează pe cale principală și nu în cadrul procesului de divorț (a se vedea în acest sens, - Universitar Doctor, - "Tratat teoretic și practic de procedură civilă", Editura Național, B, 1997, pag.264-265).
O altă regulă a stabilirii cheltuielilor de judecată, este aceea configurată de art. 276 din Codul d e procedură civilă, conform cărora: "Când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor".
Așadar, dacă pretențiile care formează obiectul cererii, au fost admise parțial, instanța va acorda celui care a câștigat procesul, numai partea din cheltuielile de judecată corespunzătoare pretențiilor admise. În acest caz, ambele părți sunt în culpă procesuală, partea care a câștigat pentru că a cerut mai mult decât i se datora, iar partea care a pierdut, pentru că a provocat procesul. În lumina acestei soluții, cuprinsă în prevederea legală evocată, trebuie interpretate și dispozițiile art. 274 al. 2 din Codul d e procedură civilă care prevăd că judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Altfel spus, art. 274 al. 2 își găsește aplicare dacă cererea a fost admisă în întregime și nu se va aplica dacă cererea a fost admisă parțial.
De la această regulă, se exceptează cazul când reaua-credință sau comportarea neglijentă a pârâtului a determinat pe reclamant să ceară ceea ce nu i se datorează și deci el nefiind în culpă procesuală, pârâtul va suporta plata integrală a cheltuielilor de judecată (a se vedea în acest sens, - Universitar Doctor, - "Tratat teoretic și practic de procedură civilă", Editura Național, B, 1997, pag.265-266).
Totodată, Curtea constată faptul că potrivit art. 274 pct. 3 Cod Procedură Civilă:"Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".
Sub aspect preliminar, prezenta instanță de apel observă că prin concept, trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează unbilanț rezonabilal elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri, numai de o anumitămarjă de apreciere.
Unul dintre aceste texte de lege îl reprezintă art. 274 pct. 3 Cod Procedură Civilă menționat. Interpretând literal și rațional, acest text de lege, Curtea constată că el nu impune judecătorului, obligația de a modifica onorariul (în sensul de cheltuieli de judecată la care partea căzută în pretenții, va fi obligată) la însăși contravaloarea muncii îndeplinite de avocat sau la valoarea pricinii. Așadar, cele două criterii reprezintă puncte de reper care dau posibilitatea judecătorului să aprecieze asupra modificării. Or, în lipsa unor prevederi legale sau criterii jurisprudențiale care să stabilească cert, matematic, care este valoarea optimă a onorariului (în sensul de cheltuială de judecată ce va fi acordată) pentru o anumită valoare a pricinii sau pentru o anumită muncă îndeplinită (contravaloare a muncii îndeplinite) de avocat, judecătorul nu va putea aprecia asupra unei asemenea modificări, decât în baza unor principii generale de drept care de altfel, stau la baza și guvernează virtual, orice normă scrisă, precum ar fi: principiul echității - " jus est ars boni aequi" (dreptul este arta binelui și a echității), principiu consacrat încă din perioada romanilor, principiul rezonabilității. Toate aceste principii devin aplicabile în ceea ce privește de exemplu, primul criteriu evocat, al muncii îndeplinite de avocat, prin intermediul altor trei criterii subsecvente: al efectivității, al utilității și al necesității activităților efectiv întreprinse de avocat (în sensul de activități/servicii precis determinate și totodată, nesupraevaluate).
De asemenea, în același sens, este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor vizând rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute,în limita unui cuantum rezonabil(a se vedea în acest sens, referirile din cadrul Deciziei Curții Constituționale nr.401/2005, Of. nr.848 din 20 septembrie 2005, Deciziei nr.184/2006, Of. nr.281 din 29 martie 2006; Deciziei nr.492/2006, Of. nr.583 din 5 iulie 2006; Deciziei nr.746/2005, Of. nr.961 din 29 noiembrie 2006).
Dispozițiile art.274 al.3 Cod procedură civilă au fost apreciate constituționale prin raportare la prevederile art.24 al.2 din Legea fundamentală, potrivit deciziilor evocate. Nimic nu interzice, în absența unei prevederi constituționale exprese, consacrarea prin lege, a prerogativei instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse și cu a valorii pricinii.
O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport de convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect, creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
2. Aplicând aceste considerente de ordin teoretic, în speța dedusă judecății, Curtea constată că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu se încadrează în situația de excepție reglementată de prevederile art. 275 Cod de procedură civilă, având în vedere împrejurarea că în fața primei instanțe de judecată nu a recunoscut pretențiile reclamantei. Astfel, acest pârât afirmat în cuprinsul întâmpinării de la fila 56 dosar fond, că în cazul precizării cadrului procesual pasiv, în sensul de a fi introdus în cauză în calitate de pârât - fapt care s-a produs prin încheierea din data de 4.05.2009 (fila 230 dosar fond), urmare și a cererii precizatoare a reclamantei (fila 205 dosar fond), atunci nu această instituție publică ar trebui să achite despăgubirile solicitate, pentru că a fost doar un terț față de contractul încheiat, calitate procesulă pasivă neputând avea într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială (filele 56-57 dosar fond).
Aceeași poziție calificată de nerecunoaștere, a acestei părți pârâte, se regăsește de altfel, și în cuprinsul motivelor de apel ale sale și ea reprezintă culpa procesuală a pârâtului, care trebuia să determine în mod corect, instanța de fond să facă aplicarea prevederilor citate, ale art. 274 din Codul d e procedură civilă.
Din același considerent, Curtea apreciază argumentul primei instanțe de judecată, referitor la inexistența culpei procesuale a pârâtei, ca urmare a nașterii obligației de restituire în temeiul unei prevederi legale, ca nefiind fondat, deoarece nașterea obligației este distinctă de executarea sa. Or, tocmai faptul neexecutării obligației, confirmat prin atitudinea procesuală a acestui pârât, a generat și tranșat acest litigiu, în sensul admiterii acțiunii.
Întrucât acțiunea reclamantei a fost admisă integral, iar acest pârât nu a recunoscut pretențiile reclamantei, aceasta ar fi fost îndreptățită, conform dispozițiilor legale citate și datorită demersului judiciar realizat pentru prezervarea dreptului său de despăgubire, la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea constată de asemenea, că potrivit paragrafelor care succed, referitoare la apelul pârâtului, pretențiile reclamantei vor fi admise totuși, doar în parte, astfel încât și cheltuielile de judecată vor fi reduse în temeiul art. 276 din Codul d e procedură civilă precitat, iar în ceea ce privește onorariul de avocat, acesta va fi redus și în baza dispozițiilor art. 274 al. 3 din Codul d e procedură civilă, evidențiat anterior.
Într-adevăr, în determinarea cuantumului cheltuielilor de judecată datorate, prin prisma acestor dispoziții legale enunțate, se impune acordarea doar în parte, a cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă, pentru că astfel cum se va vedea mai jos, suma de 16.824 euro, reprezentând valoarea actualizată a îmbunătățirilor necesare și utile aduse apartamentului criteriului muncii îndeplinite de avocat, nu va fi acordată în prezenta cauză. În consecință, atât onorariul de avocat, cât și onorariile de experți vor fi reduse proporțional cu diminuarea aplicată în privința despăgubirilor solicitate. Astfel, dacă pentru suma de circa 324.719 Eu (=- Eu + contravaloarea în Eu, a prețului de 32610 lei, la un curs valutar de circa 4,13 lei/Eu), s-au plătit onorarii de experți în sumă de circa 2200 lei (filele 78-79, 182 dosar fond), atunci la suma de - Eu (=324.719 Eu - 16824 Eu), se vor datora onorarii experți în cuantum diminuat, de circa 2086 lei, precum și un onorariu avocat ales diminuat, în cuantum de 5404,67 lei.
Totodată, Curtea apreciază că raportat la obiectul concret al cauzei deduse judecății, prin prisma valorii pricinii, raportat concomitent, la munca efectiv îndeplinită de avocat, concretizată prin formularea cererii de chemare în judecată, a două cereri precizatoare foarte scurte, prin prezența acestuia la un număr rezonabil de termene de judecată, prin propunerea de probe, expertiza judiciară reprezentând singura probă administrată în cauză, în afara înscrisurilor depuse o dată cu cererea de chemare în judecată și prin formularea de concluzii succinte în cadrul dezbaterilor, se impune potrivit art. 274 al. 3 Cod procedură civilă, reducerea onorariului avocatului ales, cuantumul de 5404,67 lei - solicitat de 5700 lei (filele 234-237 dosar fond), redus însă, potrivit prevederilor art. 276 Cod Procedură Civilă, la suma precizată, fiind nerezonabil, în sensul precizat la punctul 1 și disproporționat. În consecință, acest onorariu al avocatului ales va mai suporta o diminuare, de această dată în temeiul art. 274 al. 3 Cod Procedură Civilă, până la nivelul sumei de 2914 lei.
Așadar, cuantumul total al cheltuielilor de judecată acordate pentru faza de judecată a fondului, va fi de 5000 lei, compus din onorarii experți diminuate la 2086 lei și onorariu avocat diminuat la 2914 lei, Curtea apreciind că stabilirea acestui cuantum nu depășește marja de apreciere recunoscută potrivit considerentelor anterioare, de la punctul 1, realizându-se astfel, un bilanț echitabil al tuturor elementelor incidente.
În ceea ce privește apelul declarat de către pârât, Curtea constată următoarele:
1. Sub aspect preliminar, Curtea constată că prin încheierea de ședință din data de 4.05.2009 (fila 230 dosar fond), urmare a cererii precizatoare a reclamantei (fila 205 dosar fond), în sensul stabilirii cadrului procesual, instanța de fond a dispus introducerea în cauză în calitate depârât, a Ministerului Finanțelor Publice, reținând căa intervenit o transmisiune legală a calității procesuale pasive de la statul român, la acest minister,în temeiul Legii 1/2009 și al OUG 221/2008.
Curtea constată că cererea precizatoare admisă a reclamantei, aflată la fila 205 dosar fond, de introducere în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, s-a întemeiat exclusiv pe noile prevederi ale Legii 1/2009 de modificare a Legii 10/2001 și din punct de vedere tehnic, pe prevederile OUG 221/2008.
Totodată, Curtea observă faptul că acest pârât a formulat apărări în cauză, prin întâmpinarea pe care a depus-o ca și reprezentant al statului, chemat inițial în judecată. Astfel, acest pârât Ministerul Finanțelor Publice a arătat la fila 56 din dosarul de fond, că dacă se va preciza cadrul procesual în sensul chemării sale în judecată, ceea ce ulterior s-a și întâmplat, astfel cum am arătat, atunci ar trebui să se constate că nu această instituție publică ar trebui să achite despăgubirile solicitate, pentru că a fost doar un terț față de contractul încheiat, calitate procesuală pasivă neputând avea într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială (filele 56-57 dosar fond). În același context, s-a formulat și cererea de chemare în garanție din paginile următoare ale întâmpinării (filele 58-59 dosar fond).
Pe de altă parte, Curtea constată că întrucât prima instanță de judecată a dispus introducerea sa în cauză, și ca urmare a operării unei transmisiuni legale calității procesuale pasive de la statul român,atunci toate apărările și cererile formulate de către acest pârât inițial, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, sunt preluate de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, deci inclusiv cererea de chemare în garanție formulată la filele 58-59 dosar fond.
În consecință, criticile din motivele de apel pot viza și modul de soluționare a cererii de chemare în garanție formulate în contradictoriu cu chemata în garanție SC Nord SA, neputând fi apreciate ca fiind lipsite de interes, pentru că nu acest pârât ar fi solicitat chemarea în garanție, aprecierea primei instanțe din finalul considerentelor sentinței, în acest sens, fiind greșită.
2. În continuare, Curtea constată că criticile subsumateprimului punct al motivelor acestui apel,vizează exclusiv excepția lipsei sale de calitate procesuală pasivă în acțiunea promovată de către reclamantă, ca urmare a faptului că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995, dar și ca urmare a incidenței prevederilor art. 50 din Legea 10/2001 și a împrejurării că reclamanta nu ar fi făcut dovada bunei sale credințe, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
21. Una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.
Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, "la speță", în raport de litigiul dedus judecății. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant(ă), respectiv pârât(ă), în cadrul raportului juridic litigios. Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu.
Întrucât Codul d e Procedură Civilă nu cuprinde o definiție a calității procesuale, în doctrină s-au conturat diferite concepții în legătură cu această noțiune.
Astfel, s-a considerat că în procesul civil, calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligației unei persoane de a participa, ca parte, în procesul civil. Această justificare nu presupune cu necesitate existența unui drept subiectiv, rezultat al stabilirii unui anumit raport juridic de drept substanțial (în cazul calității procesuale active) și nici o obligație inclusă în conținutul unui raport juridic de drept substanțial (în cazul calității procesuale pasive).
Într-o altă opinie, prin calitate procesuală se înțelege îndreptățirea, respectiv obligația legală a unei persoane fizice sau juridice, de a figura într-un anumit proces în calitate de parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv, al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material asupra judecății. Calitatea de reclamant într-un anumit proces poate aparține numai persoanei ce pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept.
Calitatea procesuală este titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în proces.
S-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă) (a se vedea, doctor, - "Drept Procesual Civil", volumul II, Editura Global, B, 2004).
Definiția a fost reconfirmată și în jurisprudența actuală.
22. Raportat la criticile concrete formulate, Curtea apreciază că într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 Cod civ.), care în speță este Municipiul
Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, în speță SC Nord SA, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată precizate - (fila 205 dosar fond), respectiv 18.03.2009, deci ulterior modificării prin Legea 1/2009, s-a stabilit că restituireaprețului actualizatplătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectivrestituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009:"(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.
(2^1) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
(3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Acest text de lege este incident și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puțin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face referire la "anularea" acestor contracte, ci la "desființarea" lor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice.
La interpretarea gramaticală se adaugă argumentul de analogie. Nu există nici o rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători, între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat. În plus, nu este echitabil ca răspunderea să revină celui care și-a îndeplinit o obligație legală, ci celui care a dispus această măsură și cu atât mai mult în situația în care contractul nu a fost anulat, deci dispozițiile legale au fost respectate întocmai de către vânzător.
Prin dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001, a fost reglementat cu caracter denormă specială,dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.
Nu mai puțin, Curtea constată că potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 221/2008, activitatea și structurile specializate pe domeniul economic au fost preluate de la Ministerul Economiei și Finanțelor de către Ministerul Economiei, iar activitatea și structurile specializate pe domeniul finanțelor au fost preluate de la Ministerul Economiei și Finanțelor de către Ministerul Finanțelor Publice.
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, se reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielilor necesare și utile), este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Ca atare, criticile sale în sensul că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995, dar și ca urmare a incidenței prevederilor art. 50 din Legea 10/2001 modificată, sunt nefondate.
Totodată, același caracter nefondat îl are sub aspectul excepției în discuție, și critica referitoare la împrejurarea că reclamanta nu ar fi făcut dovada bunei sale credințe, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Dimpotrivă, așa cum am arătat în paragrafele precedente, indiferent de buna sau reaua credință, indiferent de respectarea sau nu, a dispozițiilor Legii 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, calitatea procesuală pasivă în privința prețului de cumpărare actualizat sau, după caz, a prețului de piață al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielilor necesare și utile), revine Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor speciale ale art. 50 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009, această ultimă lege constituind temeiul juridic ales de reclamant pentru cererea sa de chemare în judecată precizată, potrivit principiului disponibilității care guvernează materia procesului civil.
Așadar, toate criticile subsumate primului motiv de apel al pârâtului, referitoare la excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a sa, în ceea ce privește prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielilor necesare și utile), sunt nefondate.
23.Curtea apreciază însă, faptul că excepția invocată este justificată în ceea ce privește despăgubirile reprezentând valoarea îmbunătățirilor determinată de cheltuielilor necesare și utile.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 48 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009,"(1) au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile.
(2) Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite".
Curtea observă că prevederile art. 48 au fost modificate în sensul precizat, prin intermediul Legii 1/2009 care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 63 din 3 februarie 2009, intrând astfel în vigoare, la data de6 februarie 2009.
Pe de altă parte, Curtea constată faptul cătemeiul juridic al cererii de chemare în judecată prezente, astfel cum a fost ea precizatăprin cererea precizatoare din data de 18.03.2009 (fila 205 dosar fond), îl reprezintă și Legea 1/2009, indicată în mod expres de către reclamantă. Cu alte cuvinte, cererea de precizare a cadrului procesual, a fost determinată tocmai de apariția acestei legi noi.
Cu toate acestea, reclamanta nu a înțeles să își precizeze în virtutea noii legi, cadrul procesual și în ceea ce privește sporul de valoare adus imobilului, prin îmbunătățirile necesare și utile. Acest fapt echivalează cu asumarea riscului ca în privința despăgubirilor reprezentând contravaloarea acestor îmbunătățiri, excepția lipsei calității procesuale pasive să fie admisă.
Într-adevăr, deoarece temeiul juridic al prezentei cereri de chemare în judecată este reprezentat și de Legea 1/2009, temei indicat în virtutea principiului disponibilității, de către reclamantă, Curtea este obligată să aplice prevederile acestei legi, la speța dedusă judecății, neputându-se invoca în mod întemeiat, neincidența sa, datorată faptului că această modificare legislativă a intervenit pe parcursul judecății, deoarece reclamanta însăși și-a însușit ca temei legal al cererii sale, această modificare legislativă.
În consecință, în referire la capătul trei de cerere, privind despăgubirile menționate, Curtea va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și va respinge în consecință, acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu acest pârât, deoarece calitate procesuală pasivă are doar persoana îndreptățită, respectiv reclamanții din acțiunea în revendicare imobiliară soluționată în mod irevocabil.
Se va înlătura astfel, dispoziția privind obligația de plată de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, către reclamantă, a sumei de 16.824 euro, reprezentând valoarea actualizată a îmbunătățirilor necesare și utile aduse apartamentului.
3. În ceea ce privește criticile subsumate celui de-al doilea punct al motivelor de apel, Curtea apreciază că ele vizează greșita respingere a cererii de chemare în garanție formulate de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
31. Tribunalul a respins această cerere de chemare în garanție, ca neîntemeiată, pentru că pârâtul care a formulat-o, nu a căzut în pretenții.
Această motivare a instanței de fond echivalează în realitate, cu respingerea cererii pentru lipsa sa de obiect sau interes, în condițiile în care cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâtul care a chemat în garanție, s- respins ca nefondată. Împrejurarea că instanța a precizat că respinge cererea de chemare în garanție ca fiindnefondată, nu reprezintă o soluționare a fondului acestei cereri, atât timp cât considerentul respingerii vizează de fapt, lipsa de interes sau de obiect.
Într-adevăr, potrivit doctrinei judiciare,"Când cererea principală se respinge, atunci și cererea de chemare în garanție, formulată de pârât se va respinge, ca lipsită de obiect sau de interes"(în acest sens,;, - " Codul d e Procedură Civilă și ", a II-a revizuită și adăugită, Editura, B, 1996, pag. 111).
Un argument suplimentar în sprijinul acestei concluzii, îl reprezintă faptul că instanța de fond nu a analizat nici un element referitor la cererea de chemare în garanție pentru comisionul de 1%, formulată: cadrul procesual corect, stabilirea situației de fapt, aplicarea normelor incidente, cu alte cuvinte, fondul acestei cereri de chemare în garanție.
Astfel, tribunalul nu a analizat dacă acest comision de 1%, reglementat de art. 9 și 13 din Legea 112/1995, de art. 5 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, adoptate prin HG nr. 20/1996, a fost efectiv încasat de către mandatar, potrivit art. 37 din HG nr. 20/1996 menționată, conform căruia:"(1) Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația sa încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, sa rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a), din legea sus-menționata, iar suma rămasă sa o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21 deschis la trezoreria statului din localitatea unde-si are sediul vânzătorul sau în contul 64.74 deschis la unitățile Băncii Comerciale Române -, după caz.
(2) Pe versoul ordinului de plata, vânzătorul va menționa: suma încasată din vânzarea apartamentelor, suma reținută, reprezentând comisionul de 1%, precum și suma rămasă și virată în contul fondului extrabugetar conform Legii nr. 112/1995; comisionul de 1% se calculează și se reține la fiecare încasare care se face în contul apartamentului vândut - plata integrală, parțială ori rata, exclusiv dobânda.
(3) Nerespectarea termenului de virare atrage aplicarea majorărilor de întârziere prevăzute de lege, ca și în cazul veniturilor de stat",fiind necesară pe lângă analiza aspectelor evidențiate, și administrarea de probe, sub aspectul reținerii chiar și succesive, a comisionului, temeiul faptic al unei eventuale admiteri a cererii de chemare în garanție, reprezentându-l încasarea efectivă a acestui comision.
Nu mai puțin, la momentul controlului judiciar, instanța de apel trebuie să verifice dacă această cerere de chemare în garanție a fost cercetată sub aspectul fondului, respectiv dacă argumentele instanței au vizat în mod real, fondul cererii, nefiind ținută să califice acest fapt, exclusiv prin raportare la cuvântul ales ("neîntemeiată") de către prima instanță. O interpretare contrară ar putea determina consecințe de neacceptat: de exemplu, într-o cauză în care cererea de chemare în judecată s-a respins ca nefondată, considerentele hotărârii vizând o altă cauză, total străină, în apel, nu s-ar putea desființa hotărârea și trimite cauza spre rejudecare, ca urmare a nesoluționării fondului, pentru că totuși, în dispozitiv, s-a menționat că se respinge ca nefondată, ceea ce ar echivala cu soluționarea pe fond. Același raționament juridic se aplică și în situația în care motivarea hotărârii nu vizează fondul cererii, ci o excepție prealabilă (cum ar fi în cazul nostru, lipsa de obiect sau de interes), iar cererea se respinge totuși, ca nefondată.
Așadar, Curtea apreciază în virtutea acestor considerente, faptul că prima instanță de judecată nu a intrat în cercetarea fondului cererii de chemare în garanție, a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
32. Sub un al doilea aspect, Curtea reține ca fiind greșită aprecierea primei instanțe de judecată în sensul că acțiunea reclamantei nu a fost admisă în contradictoriu cu pârâtul care a formulat această cerere de chemare în garanție, considerent care a stat la baza respingerii cererii de chemare în garanție.
Astfel, Curtea constată în baza argumentelor de fapt și de drept evocate la punctul 1, pe care nu le va mai relua și în cadrul acestui punct, că cererea de chemare în garanție formulată o dată cu întâmpinarea, aflată la filele 55-59 dosar fond, aparține pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca succesor al Statului Român prin reprezentant Ministerul Finanțelor Publice.
Pe de altă parte, tribunalul a admis acțiunea principală în contradictoriu tocmai cu acest pârât Ministerul Finanțelor Publice.
În consecință, raportat sub un prim aspect, la împrejurarea că în mod greșit s-a reținut că cererea de chemare în garanție nu a fost formulată de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar sub un al doilea aspect, la greșita astfel, necercetare a fondului cererii de chemare în garanție, Curtea apreciază că în cauză devin incidente în legătură cu această cerere, prevederile art. 297 al.1 Cod Procedură Civilă, conform cărora: "În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe".
În consecință, Curtea va desființa în parte, sentința, sub aspectul acestei cereri de chemare în garanție, trimițând-o aceleiași instanțe, spre judecarea sa pe fond.
În consecință, apelul pârâtului va fi admis în sensul precizat.
Sub un ultim aspect, Curtea constată că limitele devoluțiunii în prezentul apel, au fost fixate prin cererile de apel formulate, potrivit art. 295 al.1 Cod Procedură Civilă, astfel încât Curtea nu poate să analizeze corectitudinea dispoziției tribunalului d e cumul al prețului reactualizat, cu valoarea de circulație a imobilului sau a altor dispoziții ale instanței de fond.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va admite ca fondat, apelurile promovate și va schimba sentința apelată, în sensul că va schimba în parte, sentința, în sensul că va înlătura dispoziția privind obligația de plată de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, către reclamantă, a sumei de 16.824 euro, reprezentând valoarea actualizată a îmbunătățirilor necesare și utile aduse apartamentului.
Va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în privința capătului trei al cererii de chemare în judecată și va respinge în consecință, acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu acest pârât.
Va obliga pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantei, cheltuieli de judecată reprezentând onorarii experți și onorariu avocat ales redus conform art. 274 al. 3 Cod de procedură civilă, în sumă totală de 5.000 lei.
Va desființa în parte, sentința, sub aspectul cererii pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, de chemare în garanție a SC Nord SA B, trimițând această cerere spre judecarea sa pe fond, de către prima instanță de judecată.
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Va act că în apel, nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, în temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile formulate de apelanta - reclamantă domiciliată în B,-,. 2,. 3, sector 1 și de apelantul - pârât Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în B,-, sector 5 și ales în B, sector 2, str. - Doctor, nr. 13, împotriva sentinței civile nr. 942 din 29 iunie 2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți Ministerul Economiei cu sediul în B, nr. 152, sectorul 1, Municipiul B prin Primarul General cu sediul în B,-, sector 5, și cu intimata-chemata în garanție SC Nord SA cu sediul în B,-, sector 1.
Schimbă în parte, sentința, în sensul că:
Înlătură dispoziția privind obligația de plată de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, către reclamantă, a sumei de 16.824 euro, reprezentând valoarea actualizată a îmbunătățirilor necesare și utile aduse apartamentului.
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în privința capătului trei al cererii de chemare în judecată și respinge în consecință, acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu acest pârât.
Obligă pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantei, cheltuieli de judecată reprezentând onorarii experți și onorariu avocat ales redus conform art. 274 al. 3 Cod de procedură civilă, în sumă totală de 5.000 lei.
Desființează în parte, sentința, sub aspectul cererii pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, de chemare în garanție a SC Nord SA B, trimițând această cerere spre judecarea sa pe fond, de către prima instanță de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Ia act că în apel, nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red. 9 03 2010
Tehnodact.
7ex./ 9 03 2010
-5.-
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Fănica Pena
