Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 797/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(514/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.797
Ședința publică din 11 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Fănica Pena
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții pârâți și împotriva deciziei civile nr. 1517 din 27.11.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă și cu intimata pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
are ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal se prezintă recurentul pârât, personal și asistat de avocatul, în baza împuternicirii nr. - din 20.02.2009, eliberate de Baroul București, avocat care reprezintă în proces și interesele recurentei pârâte, lipsind intimata reclamantă și cu intimata pârâtă Primăria Municipiului
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Apărătorul recurenților pârâți declară că nu mai are cereri de formulat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul recurenților pârâți solicită în temeiul dispozițiilor art. 312 din Codul d e procedură civilă admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea deciziei civile atacate și menținerea sentinței civile pronunțată de Judecătoria sector 2 B ca legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.
Menționează că instanța de apel în mod eronat a reținut că prin admiterea de către instanța de fond a excepției de inadmisibilitate a cererii de constatare a nelegalității măsurii de trecere în patrimoniul statului a imobilului în litigiu au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care apără accesul liber la justiție al fiecărui cetățean și faptul că nu a făcut aplicarea Legii nr.213/1998.
Arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, care a fost dată cu aplicarea greșită a legii și a soluționat apelul fără a intra în cercetarea fondului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 martie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B - Secția Civilă sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții și, solicitând să fie obligați aceștia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, sector 2, compus din două camere, bucătărie, magazie în exclusivitate și wc în cotă indiviză, în suprafață utilă de 39,04 mp. precum și cota indiviză de 10,44% din părțile de folosință comună ale imobilului și 70,03. teren aflat sub construcție, să se dispună notarea litigiului în cartea funciară, conform art. 26 alin. 4 lit. c din Legea nr. 7/1996, precum și a interdicției de vânzare a acestuia până la pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În ședința publică de la 30 aprilie 2007 reclamanta a formulat o cerere de completare a acțiunii, prin care a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B prin Primarul General să se constate nelegalitatea trecerii în patrimoniul statului a imobilului situat în B,-, sectorul 2.
Prin sentința civilă nr. 8323 din 22 octombrie 2007, Judecătoria Sectorului 2 Bar espins cererea de repunere pe rol ca neîntemeiată, a respins cererea de constatare a nelegalității măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului ca inadmisibilă, a respins cererea de revendicare formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții și și Municipiul B prin Primar General, ca neîntemeiată și a luat act că pârâții persoane fizice nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat, analizând excepția inadmisibilității cererii de constatare a nelegalității măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu, ridicată din oficiu, că este întemeiată pentru următoarele considerente: în conformitate cu dispozițiile art. 111 Cod de procedură civilă cererea în constatare poate avea ca obiect numai constatarea existenței sau neexistenței unui drept și nu a unei stări de fapt cum este cazul în speță; pe de altă parte, aceleași dispoziții stabilesc că o astfel de cerere nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, or reclamanta a făcut acest lucru prin promovarea cererii în revendicare, în cadrul căreia instanța a analizat și titlul statului asupra imobilului în litigiu, întrucât de la acesta provine titlul pârâților ce urmează a fi comparat cu titlul reclamantei.
Pe fondul cererii de revendicare, din analiza probelor administrate instanța a reținut următoarea situație de fapt: prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 16947 din 01 octombrie 1912 de fostul Tribunal I - Secția notariat, autorul reclamantei, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B,-, compus din teren și construcții. Din încheierile pronunțate în dosarele succesorale nr. 8241/1938 și nr. 8871/1938 ale Tribunalului Ilfov - Secția I rezultă că de pe urma defunctului și a soției sale, a rămas ca unic moștenitor fiul acestora, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 48 din 05 februarie 1976 eliberat de fostul Notariat de Stat Local, unicul moștenitor al acestuia este reclamanta, în calitate de fiică.
În baza Decretului nr. 92/1950 imobilul a fost preluat de stat, proprietarul său, figurând pe listele anexă la decret la poziția 3.241 cu un număr de 36 de apartamente situate la patru adrese diferite din Din adresa nr. - din 31 iulie 1948 Ministerului Comerțului - Direcția Personal și Administrație - Serviciul Personal rezultă că la data naționalizării proprietarul imobilului, era funcționar de stat (șef de secție la Direcția plăți externe), fiind exceptat de la aplicarea prevederilor actului de naționalizare conform art. II din decret. În consecință, imobilul a fost naționalizat abuziv, statul preluând apartamentul fără titlu valabil astfel cum este definit de art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, naționalizarea realizându-se cu încălcarea Constituției, a art. 481 cod civil și a dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950.
Reclamanta, în calitate de moștenitoare a fostului proprietar, a urmat procedura prevăzută de Legea nr. -, iar prin Hotărârea nr. 1018 din 26 ianuarie 1998 Consiliului General al Municipiului B - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 s-au acordat acesteia despăgubiri bănești pentru imobilul situat în B,-, sector 2.
La data de 21 ianuarie 2000, prin contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 5229, Primăria Municipiului B prin a vândut locuința de la parterul imobilului în litigiu pârâților și.
După apariția Legii nr. 10/2001, reclamanta a notificat Primăria Municipiului B în vederea restituirii imobilului în natură, însă cererea sa a fost admisă numai în ceea ce privește terenul în suprafață de 1.106,96. care i-a fost restituit în natură prin Dispoziția nr. 6757 din 14 noiembrie 2006 Primarului General, cu obligația restituirii despăgubirilor încasate. Prin Dispoziția nr. 6758 din 14 noiembrie 2006 Primarului General a fost respinsă notificarea privind restituirea în natură a construcțiilor și a terenului aferent în suprafață de 619. vândute în baza Legii nr. 112/1995, și s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea reală a bunului. Reclamanta nu a făcut dovada că ar fi contestat în justiție această dispoziție.
În prezenta cauză, instanța a reținut că reclamanta a solicitat revendicarea apartamentului situat la parterul imobilului din B,-, sector 2, invocând actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 16947 din 01 octombrie 1912 de fostul Tribunal I - Secția Notariat, de la pârâții și, care îl dețin în baza contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 5229 din 21 ianuarie 2000.
Cum ambele părți prezintă titluri de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru a aprecia care dintre ele este îndreptățită să păstreze în patrimoniu dreptul și să exercite toate prerogativele acestuia, instanța a procedat la compararea celor două titluri exhibate din punct de vedere al eficienței juridice și al preferabilității în raport de dispozițiile art. 480 Cod civil și ale Legii nr. 10/2001. Aceasta chiar dacă reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile dreptului comun, întrucât Legea nr. 10/2001 nu poate fi ignorată în cadrul acțiunii în revendicare; efectele legii speciale se referă la modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă a imobilelor (termen generic utilizat de legiuitor prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 pentru a acoperi atât preluarea cu titlu, cât și fără titlu valabil) de către stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin apariția Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intenționat reglementarea unui regim unitar al categoriei de imobile vizate, constând în derularea unei proceduri administrative, în principal, și promovarea unor acțiuni în justiție, fie directe, în situația în care nu este posibilă ori este ineficace parcurgerea fazei prealabile, fie pe calea controlului judiciar al actelor emise în procedura administrativă.
Promovarea unei acțiuni întemeiată exclusiv pe dispozițiile dreptului comun ar însemna eludarea principiului de drept substanțial ce coordonează raportul dintre legea generală și cea specială, precum și ignorarea voinței legiuitorului prin acceptarea unui regim discriminatoriu pentru aceleași categorii de imobile.
Din modul de formulare a dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 modificată se deduce intenția legiuitorului de a fi menținute contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu bună - credință, recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului ce a dovedit o atare atitudine subiectivă impunându-se pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.
Ca atare, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea, potrivit regulilor clasice stabilite de doctrină și practică, a titlurilor înfățișate de persoane cu interese contrare asupra aceluiași imobil, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului proprietatea altei persoane, criteriu ce se impune prin voința legiuitorului, explicit consacrată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, și în considerarea căruia titlul subdobânditorului este preferabil celui al fostului proprietar, astfel că se impune verificarea condițiilor în care s-a perfectat contractul de vânzare - cumpărare nr. 5229 din 21 ianuarie 2000, respectiv dacă au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995.
Cât privește noțiunea de bună - credință, prin analogie sunt aplicabile dispozițiile art. 1898 Cod civil care definesc buna - credință drept "credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea", fiind suficient ca buna - credință să fi existat la momentul încheierii actului. Statutul deverus dominusal statului presupune că titlul său este legal, iar pârâții au avut credința că situația imobilului este rezolvată, atât timp cât reclamanta primise despăgubiri pentru acest imobil.
Oricum, nici pârâții și nici vânzătorul nu ar fi putut analiza valabilitatea titlului statului, acesta fiind apanajul exclusiv al instanțelor de judecată și, cum până în anul 2000 nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească prin care să se stabilească nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, în mod corect s-a trecut la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
În aceste condiții, buna - credință este evidentă și are efect în sensul celor dispuse de art. 45 din Legea nr. 10/2001 și art. 46.3 din HG nr. 498/2003, astfel încât cererea reclamantei prin care solicită restituirea imobilului este neîntemeiată, titlul pârâților fiind conservat și, astfel, preferabil.
Referitor la practica Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că, în speță, numai pârâții dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Astfel, în ceea ce o privește pe reclamantă, deși în hotărârea din 01 decembrie 2005 pronunțată în cauza Păduraru contra României, Curtea a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători, considerând că acest interes patrimonial avea o bază suficientă în dreptul intern deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod expres de către stat și, pe de altă parte, era confirmat de o jurisprudență bine stabilită, aceasta se găsește într-o situație diferită: a primit despăgubiri pentru imobil conform Legii nr. 112/1995 deoarece la acel moment restituirea în natură nu era posibilă, imobilul fiind ocupat de chiriași.
Mai mult, în cauza Aurelia Constandache contra României s-a constatat că nu este garantată de convenție redobândirii unui drept de proprietate care nu a mai fost exercitat de multă vreme.
Pe de altă parte, pârâților care au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 li se recunoaște în virtutea jurisprudenței Curții exprimate în hotărârea Raicu contra României din 19 octombrie 2006 un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință.
În aceste condiții, în scopul protejării drepturilor "reale și efective" exprimat în cauza Sporrong și Lonnroth contra Austriei, pârâții urmează să păstreze bunul în natură, iar reclamanta să obțină de la stat despăgubiri la valoarea de circulație, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene, printre care și hotărârea pronunțată în cauza Tovaru contra României din 21 septembrie 2006. În acest sens, în cauza Pincova Curtea a arătat că diminuarea vechilor atingeri - referitor la prejudiciile ce au fost suportate de foștii proprietari - nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. De asemenea, în cauza Raicu contra României Curtea a arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună - credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 25 octombrie 2007 declarata apel reclamanta, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr-.
Prin decizia civilă nr. 1517 din 27 noiembrie 2008, Tribunalul București - Secția a III a Civilă a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă în contradictoriu cu intimații - pârâți, și Primăria Municipiului B împotriva sentinței civile nr. 8323 din 22 octombrie 2007 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 B în dosar nr-, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin cererea formulată la data de 30 aprilie 2007, reclamanta a solicitat instanței să constate, prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B prin Primarul General, nelegalitatea trecerii în patrimoniul statului al imobilului în litigiu. Reclamanta nu a indicat temeiul de drept în baza căruia a formulat această cerere.
Tribunalul a considerat că această cerere formulată de reclamantă se impune să fie analizată în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, conform cărora instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului în baza căruia statul a preluat în proprietatea sa imobilele în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Reținând că o asemenea cerere este inadmisibilă, tribunalul a constatat că prima instanță a încălcat dispozițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care apără accesul liber la justiție al fiecărui cetățean.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 21 februarie 2009 au declarat recurs pârâții și, care a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie al 6 martie 2009. În baza art. 312 Cod de procedură civilă au solicitat să se admită recursul astfel cum a fost formulat și să se caseze în întregime decizia civilă nr. 1517 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, la data de 27 noiembrie 2008 în dosarul nr-.
În motivare, au arătat că instanța de apel în mod eronat a reținut că prin admiterea de către instanța fond a excepției de inadmisibilitate a cererii de constatare a nelegalității măsurii de trecere în patrimoniul statului a imobilului în litigiu au fost încălcate dispozițiile revăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care apără accesul liber Ia justiție al fiecărui cetățean.
Critica adusă instanței de apel este aceea că aceasta nu observă un lucru mai mult decât evident și anume acela că acțiunea principală este o acțiune în realizare, fiind vorba de o revendicare imobiliară a imobilului care formează și obiectul cererii în constatare.
Astfel că această cale - acțiune în constatare - nu este deschisă atât timp cât partea poate cere realizarea dreptului.
Apelanta nu numai că poate cere realizarea dreptului, ci și a făcut-o prin cererea principală adresată instanței de fond, cerere care are ca obiect revendicarea imobiliară, astfel că nu poate fi vorba de o încălcare a accesului liber Ia justiție al fiecărui cetățean.
În ceea ce privește aprecierea instanței de apel care consideră că cererea în constatare formulată de reclamantă se impunea să fie analizată în temeiul art. 6 alin. 3 din Legea nr.213/1998, recurenții pârâți au arătat că prin aceste prevederi se stabilește doar competența instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea unor astfel de titluri, nu și obligativitatea acestora.
În drept, au fost invocate prevederile art. 299 și urm. pr.civ.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Prin cererea completatoare formulată la termenul din 30 aprilie 2007, reclamanta a solicitat să se constate nelegalitatea trecerii în patrimoniul statului a imobilului situat în B,-, sector 2, motivat de faptul că imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Sub un prim aspect, Curtea are în vedere faptul că o constatare a nevalabilității titlului statului constituieo recunoaștere pe cale judiciară a nulității actului juridic de preluare a bunuluidin patrimoniul proprietarului deposedat abuziv în proprietatea statului.
În raport de această natură juridică a acțiunii în constatarea nevalabilității titlului statului, nu se pune problema incidenței dispozițiilor art. 111.pr.civ. având în vedere faptul că acțiunea în constatarea nulității unui act juridic nu este, contrar denumirii consacrate, o acțiune în constatare, ci o acțiune în realizare, indiferent dacă este vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă, deoarece instanța judecătorească constată existența sau inexistența cauzei de nulitate, deci nu a unui drept, iar în caz afirmativ pronunță nulitatea, decidesființează actul juridic, ceea ce înseamnă că dă satisfacție pretenției reclamantului ca pârâtul să fie obligat la respectarea dreptului său.
În aceste condiții, este lipsit de relevanță dacă art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 se referă la o cerere distinctă având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului sau numai la posibilitatea cercetării de către instanță pe cale incidentală a aspectului pus în discuție.
Faptul că deși prima instanță a respins cererea de constatare a nelegalității măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului ca inadmisibilă, aceasta a analizat aspectele invocate în cadrul considerentelor referitoare la acțiunea în revendicare nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât soluția dată fiecărui capăt de cerere este cea care se regăsește în dispozitiv, conform art. 261.pr.civ.
Față de aceste considerente, reținând netemeinicia criticilor formulate de către recurenții pârâți, în temeiul art. 312.pr.civ. Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenții - pârâți și împotriva deciziei civile nr. 1517 din 27 noiembrie 2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și cu intimata - pârâtă Primăria Municipiului B, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 mai 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
a
Grefier,
Red./. /
2ex./02.07.2009
-3.-;
Jud.2.-
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe, Fănica Pena
