Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 803/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2377/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.803
Ședința publică de la 11 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Ioana Aurora
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1512 din 05.12.2007 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți G, și cu intimatul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect revendicare (anulare act).
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al recurentei pârâte, în baza împuternicirii avocațiale nr. 12764 din 17.11.2008 eliberate de Baroul București și avocat, în calitate de reprezentant al intimaților G, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/814 din 24.11.2008 eliberate de Baroul București, lipsind intimatul pârât Municipiul B prin Primarul General. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Apărătorul intimaților și solicită în temeiul dispozițiilor art. 305 din Codul d e procedură civilă încuviințarea probei cu înscrisuri și expertiză extrajudiciară cu care dovedește identitatea dintre apartamentele în litigiu și în cadrul probei depune la dosar contractul de închiriere încheiat între, D și Creditul Minier, contractul de vânzare - cumpărare nr. 4123/22550/14.94.199, planul de situație și raportul de expertiză tehnică imobiliară și specialitate construcții, acte pe care le comunică și părții adverse.
Apărătorul recurentei pârâte arată că se opune încuviințării probelor solicitate de partea adversă, precizând că înscrisurile despre care s-a făcut vorbire au fost depuse la instanța de fond și vizează reconstruirea și reconsolidarea presupusului imobil în cauză.
Apărătorul intimaților reclamanți arată că înscrisurile la care a făcut referire sunt înscrisuri noi, iar expertizele au fost efectuate în anul 2007, la dosar fiind depusă o altă expertiză din anul 1996.
Curtea, după deliberare, în temeiul art. 305 din Codul d e procedură civilă, încuviințează proba cu înscrisuri solicitată de apărătorul intimaților reclamanți și respinge proba cu expertiză extrajudiciară, inadmisibilă în recurs, și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul recurentei pârâte arată că instanța de apel în mod greșit a apreciat că în speță poate fi aplicabilă dispoziția generală a art. 480 din Codul civil și a admis cererea de revendicare, deși în speță ne aflăm într-o materie în legătură cu care legiuitorul a înțeles să reglementeze în mod expres prin lege specială.
Solicită să se constate că titlul de proprietate al recurentei pârâte este valabil întrucât s-au respectat condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, deoarece la data cumpărării apartamentului titlul statului nu s-a constatat a fi nelegal și nu s-a desființat, statul comportându-se față de bun prin exercitarea tuturor atributelor conferite de dreptul de proprietate.
Deși reclamanții invocă prevederile Legii nr. 213/1998, acestea nu sunt aplicabile, nefiind în vigoare la data dobândirii de către pârâtă a dreptului de proprietate, iar instanța a considerat admisibilă acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, motivând că Legea nr. 10/2001 nu prevede nicio restricție în materia revendicării pe calea dreptului comun.
Menționează că anterior adoptării Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun era posibilă, însă odată cu apariția Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare devine inadmisibilă.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, instanța a respins această excepție fără a interpreta corect probele aflate la dosar, deși s-au depus o serie de adrese cât și o expertiză tehnică imobiliară, din ansamblul acestora rezultând că nu se poate face o suprapunere între bunul revendicat de către reclamanți și proprietatea pârâtei.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților de a se constata nevalabilitatea titlului statului, această solicitare este lipsită de interes în lumina prevederilor Legii nr. 10/2001, întrucât aceasta nu diferențiază imobilele preluate de către stat, arătând că prevederile ei se aplică tuturor imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1990.
Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, fără cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimaților reclamanți solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată, considerând admisibilă acțiunea în revendicare formulată în condițiile dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Menționează că se invocă dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile preluate de către stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație; or, legea specială nr. 10/2001 impune o procedură derogatorie de la dreptul comun, obligatorie și imperativă.
Arată că instanța de apel a aplicat corect raportul dintre dreptul comun reprezentată de dispozițiile art. 480 din Codul Civil și art. 6 din Legea nr. 213/1998, pe care se întemeiază acțiunea în revendicare, și dispozițiile legii speciale nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea 1/2009.
Susține că legea specială nu reglementează acțiunea în revendicare a fostului proprietar deposedat abuziv de stat, nu reglementează raportul dintre doi titulari care se pretind deopotrivă proprietari asupra aceluiași bun imobil, raporturi care rămân supuse dreptului comun privind revendicarea.
În speță, intimații sunt titularii unui bun actual și ai speranței legitime a restituirii proprietății, conform art.1 din Protocolul Adițional nr.1, atâta timp cât problema prealabilă și incidentală a constatării preluării fără titlu valabil a imobilului litigios și a constatării păstrării calității de proprietar, ca drept vechi, valabil și neîntrerupt, cu efect retroactiv, ca drept câștigat a fost soluționat printr-o decizie definitivă, a dobândit autoritate de lucru judecat prin nerecurare de către intimatul pârât Municipiul B, prin Primarul General, în contradictoriu cu care s-a judecat acest aspect litigios, cât și cu recurenta, care deși nu are calitate de parte în primul raport juridic, nu a formulat nicio critică de nelegalitate sub acest aspect.
Referitor la critica privind pretinsa lipsă de interes a constatării nevalabilității titlului statului raportat la dispozițiile Legii nr.10/2001, arată că prin primul capăt de cerere al acțiunii, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a titlului statului, a preluării fără titlu valabil a imobilului litigios în condițiile dreptului comun privind efectele nulității, în condițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 1 din Primul Protocol Adițional, respectiv efectul declarativ, retroactiv și repunerea în situația anterioară preluării prin Decretul nr. 92/1950, prin constatarea inexistenței dreptului de proprietate și al păstrării calității de proprietar avute de părinții intimaților la data preluării abuzive, transmise și retransmise succesoral.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09 octombrie 2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B sub nr-, reclamanții G și au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul B și, constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului, a preluării fără titlu valabil a imobilului situat în B,--3,. A,. 1,. 3, sector 1 și obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și liniștita posesie acest imobil, cu cheltuieli de judecată.
La termenul din 1.02.2007 reclamanții și-au modificat cererea, solicitând ca acțiunea să fie judecată în contradictoriu cu pârâta, moștenitoarea lui. Având în vedere că acesta a decedat la data de 3.08.2004, instanța, la același termen, a admis excepția lipsei capacității de folosință a acestui pârât.
Prin sentința civilă nr. 5237 din 03 aprilie 2007, Judecătoria Sectorului 1 Bar espins cererea formulată de reclamanții G și împotriva pârâtului ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință și a respins cererea modificată formulată de reclamanții G și în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primarul General și ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, la data de 20 decembrie 2006, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a dispus vânzarea imobilelor naționalizate preluate cu titlu valabil către chiriași, între Primăria Municipiului B în calitate de vânzător și pârât, în calitate de comparator, s-a încheiat un contract având ca obiect imobilul pentru care s-a formulat prezenta cerere de revendicare.
Ulterior acestui act normativ, legiuitorul adoptă o nouă lege, reglementând regimul juridic al acestor acte de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu prin dispozițiile art. 46 alin. 2, potrivit căruia acestea sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună - credință.
Din punct de vedere juridic buna - credință a fost definită în temeiul art. 1898 cod civil ca fiind credința achizitorului ca cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-l transmite proprietatea; în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invocă reaua - credință.
Numai în situația în care pârâții ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, acesta ar fi considerat ca fiind de rea - credință.
Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist și că putea fi oricând revendicat, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului expirase termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 până la care fostul proprietar putea cere restituirea imobilului.
Interpretarea contrară ar lăsa teza a II-a a art. 46 alin. 2 fără aplicare, deoarece prin ipoteza că toți chiriașii din imobilele naționalizate știau că există această posibilitate.
De altfel, pârâții nu aveau nicio calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea titlului statului, ci doar obligația de diligență privind aflarea titlului statului, căci prima operațiune este exclusiv de competența instanțelor judecătorești; respectându-și această obligație, pârâtul nu au făcut decât să-și exercite un drept prevăzut de Legea nr. 112/1995.
Acțiunea în revendicare este potrivit definiției date în literatura de specialitate în absența unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli, printre care și aceea că în situația în care titlurile emană de la autori diferiți să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile.
În cazul imobilelor naționalizate există însă dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naționalizării.
Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 Cod civil care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce în speță ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună - credință în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statului ca proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă.
Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamantă, instanța a constatat că în cazul imobilelor, acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 Cod civil privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectiva a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
La interpretarea logico - rațională se adăugă și cea teleologică. Scopul legii a fost de a transa în sfârșit controversata situație a imobilelor ce fac obiectul sau de aplicare într-un termen rezonabil. Or, acțiunea în revendicare, înțeleasă ca fiind un temei de drept, adică un set de reguli de drept comun după care se soluționează cererea de redobândire a posesiei unui imobil, este imprescriptibilă extinctiv.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii Convenției Europene a Drepturilor Omului (cauza Pincova și Pinc contra ), care și în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 19 iunie 2007 au declarat apel reclamanții G și, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă la data de 3 septembrie 2007.
Prin decizia civilă nr. 1512 din 05 decembrie 2007, Tribunalul București - Secția a IV a Civilă a admis apelul declarat de apelanții - reclamanți G și împotriva sentinței civile nr. 5237 din 03 aprilie 2007 pronunțate de Judecătoria Sector 1 B în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți Municipiul B prin Primar General și și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a admis cererea de chemare în judecată modificată și a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,- - 3,. A,. 1,. 3, sector 1, cotă parte indiviză de 2,28% din părțile de folosință comună a clădirii și 20,99 mp. teren situat sub construcție; a respins cererea apelanților privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește justificarea calității procesuale active, că această condiție este îndeplinită, având în vedere depunerea la dosar a actului de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția notariat sub nr. -/14.08.1935 și a contractului de construire autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat sub nr. 26885/14.08.1935, completate de certificatele de moștenitor nr. 693/1970 și nr. 13/1997.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că cererile privind constatarea nulității absolute a titlului statului și a preluării fără titlu nu pot fi privite ca fiind capete de cerere distincte în sensul art. 112.pr.civ. ci soluționarea obiectului unei astfel de cereri reprezintă unul din aspectele pe care instanța trebuie să îl analizeze în momentul în care verifică temeinicia acțiunii în revendicare.
În acest sens, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950, decret profund neconstituțional prin raportare chiar la Constituția în vigoare, cât și contrar dispozițiilor 480 - 481 cod civil, ceea ce atrage concluzia că preluarea s-a făcut fără titlu valabil.
Ceea mai importantă consecință este aceea că niciodată dreptul de proprietate nu a ieșit în mod valabil din patrimoniul autorului reclamanților și că vânzarea ulterioară s-a făcut de către un neproprietar.
În al doilea rând, tribunalul a constatat că buna - credință nu prezintă relevanță în cadrul acțiunii în revendicare prin comparație de titluri. Constatarea bunei - credințe produce efecte numai cu privire la menținerea valabilității titlului pârâților. Cu alte cuvinte, buna - credință face posibilă compararea de titluri, deoarece în caz contrar ne-am afla în situația ca pârâții să nu poată invoca niciun titlu care să justifice ocuparea imobilului.
Pe de altă parte, art. 6 din Legea nr. 213/1998, fiind o dispoziție cuprinsă într-o lege specială, respectiv cea privind proprietatea publică, nu poate fi extins și cu privire la bunuri aflate în proprietatea privată a unor persoane fizice și deci la raporturile juridice dintre proprietarul deposedat și dobânditorul bunului în condițiile Legii nr. 112/1995.
În plus, dispozițiile Legii nr. 10/2001 privesc doar situația imobilelor care se găsesc în patrimoniul unităților deținătoare în sensul art. 21 din lege și nu reglementează raporturile cu dobânditorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, cu atât mai mult Legea nr. 10/2001 și nicio altă dispoziție normativă nu înlătură posibilitatea reclamantului de a-și apăra dreptul de proprietate în temeiul art. 480 Cod civil. Într-adevăr, proprietarul deposedat are la dispoziție mai multe mijloace de apărare a dreptului de proprietate, dar de fiecare dată în contradictoriu cu alte persoane, fiind aceasta și o expresie a importanței care trebuie să se dea dreptului de proprietate privată cât și o consecință a modului defectuos în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situația juridică a imobilelor preluate abuziv.
În consecință, faptul că contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost desființat nu împiedică compararea titlurilor, ci din contră face posibilă apelarea la acest mijloc juridic de rezolvare a conflictului ivit din existența a două titluri de proprietate cu privire la același imobil.
Față de cele reținute mai sus, tribunalul a constatat că pentru soluționarea prezentei acțiuni se impune compararea titlurilor de proprietate invocate de părți, urmând a se da prioritate celui mai bine caracterizat.
În acest sens, tribunalul a constatat că titlul reclamanților este reprezentat de actul vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat sub nr. - din 14 august 1935 și de contractul de construire autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat sub nr. 26885 din 14 august 1935, completate de certificatele de moștenitor nr. 693/1970 și nr. 13/1997, titlu anterior, provenind de la adevăratul proprietar și înscris în cartea funciară, în timp ce titlul pârâtei este reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare nr. 2380/25449/1996 încheiat cu pârâtul Municipiul B, completat cu certificatul de moștenitor nr. 154 din 06 octombrie 2004, titlu ulterior și provenind de la un neproprietar.
În acest context, trebuie reținut că datorită preluării fără titlu valabil reclamanții și pârâta invocă în fapt titluri de proprietate cu privire de la același bun care provin de autori diferiți.
În ceea ce privește problema dacă ar trebui considerat preferabil dreptul de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 având în vedere modul în care a fost reglementată problema acordării de reparații persoanelor deposedate abuziv și pentru a asigura stabilitatea circuitului civil, tribunalul a apreciat că doar aceste aspecte nu pot conduce la a considera că titlurile pârâților sunt preferabile și deci acțiunea în revendicare ar trebui respinsă.
În acest sens, tribunalul a avut în vedere faptul că dispozițiile art. 480 Cod civil au menirea de a apăra dreptul de proprietate privată și de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia. Or, referitor la posibilitatea acoperirii prejudiciului în condițiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că această lege, datorită procedurii greoaie, neclare și ineficiente cât și a faptul că Fondul Proprietatea nu funcționează în mod eficient, nu poate conduce la o reparație rapidă și efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel de reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului.
Concluzia tribunalului, având în vedere cele expuse mai sus, a fost aceea că Legea nr. 10/2001 nu acordă nicăieri preferință dobânditorului imobilului de la stat în contra adevăratului proprietar, trebuind să se dea prevalență principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate și apărării eficiente a acestuia.
Împotriva aceste hotărâri judecătorești la data de 28 martie 2008 declarat recurs pârâta, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 08 aprilie 2008.
În motivare, a arătat că în mod netemeinic și nelegal instanța a considerat că în speță poate fi aplicabilă dispoziția generală a art. 480 Cod civil și a admis cererea de revendicare formulată, deși în speță de față ne aflăm într-o materie în legătură cu care legiuitorul a înțeles să reglementeze în mod expres prin lege specială.
Astfel, în materia imobilelor naționalizate în perioada 1949 - 1989 există legislație specială care derogă de la aplicarea legii generale, respectiv Codul civil.
Potrivit art. 50 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
Se constată astfel că în speță titlul său de proprietate este valabil, întrucât s-au respectat condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, la data cumpărării apartamentului titlul statului nefiind constatat a fi nelegal și nefiind desființat, statul comportându-se față de bun prin exercitarea tuturor atributelor conferite de dreptul de proprietate.
Deși reclamanții au invocat prevederile Legii nr. 213/1998, acestea nu sunt aplicabile, nefiind în vigoare la data dobândirii de către recurenta - pârâtă a dreptului de proprietate, astfel încât nu se putea aplica această reglementare pentru a combate un act juridic încheiat anterior apariției sale, conform principiului neretroactivității legii.
Instanța a considerat admisibilă acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, motivând că Legea nr. 10/2001 nu prevede nicio restricție în materia revendicării pe calea dreptului comun.
Potrivit art. 15 alin. 2 din Constituție, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 Cod civil, conform căreia legea civilă nu are putere retroactivă.
Aceste texte consacră teza unanim acceptată că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, iar legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă aplicarea ei imediat de la intrarea în vigoare.
În situația imobilelor preluate abuziv în perioada 1945 - 1990 conflictul norma generală impusă de Codul civil și norma specială, respectiv Legea nr. 10/2001 a fost soluționat, corect, prin aplicarea legii speciale.
Nu se poate afirma că Legea nr. 10/2001 nu stabilește decât raporturile între foștii proprietari și stat, întrucât Legea nr. 10/2001 prevede și posibilitatea fostului proprietar de a ataca prin acțiune judecătorească titlul fostului chiriaș (acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare).
În cauză trebuie luate în considerare două principii fundamentale ale dreptului civil român: principiul derogării normei speciale de la cea generală (normele Legii nr. 10/2001 ca derogare de al art. 480 Cod civil) și principiul siguranței circuitului civil.
Deși reclamanții au invocat spețele soluționate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, trebuie menționat ca însăși Curtea Europeană a recunoscut prin deciziile sale recente ca actuală reglementare, așa cum a fost ea adoptată prin Legea nr. 247/2005, reprezintă o veritabilă lege de reparație.
Astfel, în cauza contra României (invocată chiar de către reclamanți), la paragraful 111 Curtea afirmă: "trebuie constatat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul () s-a văzut în imposibilitatea de a redobândi posesia asupra părților nerestituite din imobilul său, legea acordându-i exclusiv posibilitatea unei restituiri prin echivalent prin jocul combinat al art. 18 lit. d și art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. În plus nu îi mai era îngăduit să introducă împotriva dobânditorilor o acțiune întemeiată pe dreptul comun".
Deci, însăși Curtea Europeană consideră că, prin interpretarea coroborată a prevederilor Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare după intrarea acestei legi în vigoare nu mai este admisibilă.
Privitor la opinia instanței de apel că Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o veritabilă lege de reparație, așa cum prevedea Legea nr. 213/1998, opinia este nefondată, întrucât legea prevede despăgubirea la valoarea de piață neexistând un plafon maximal pentru această despăgubire,
Această optică aparține și Curții Europene și ea este întărită în cel puțin două Hotărâri din 29 iunie 2006 (cauza Jujescu contra României și cauza Toganel și Grădinaru contra României) unde se menționează: "Curtea ia notă cu interes despre faptul că Legea nr. 2047/2005 care aduce modificări Legii nr. 10/2001 asupra restituirii bunurilor naționalizate, atât legal, cât și ilegal, intrată în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală, în ceea ce privește reparațiile datorate cazurilor de acte ilicite și confirmate de o manieră constantă prin ea însăși în jurisprudența referitoare la privările ilegale saude facto".
Privitor la respingerea excepției lipsei calității procesuale active, instanța a dispus fără corecta interpretare a probelor aflate la dosar, cu toate că s-au dispus o serie de adrese, cât și o expertiză tehnică imobiliară, din ansamblul acestora rezultând că nu se poate face o suprapunere între bunul revendicat de către reclamanți și proprietatea recurentei pârâte.
Reclamanții înșiși au dovedit că sunt nesiguri și că nu cunosc cu exactitate adresa corectă a imobilul ce a aparținut autorilor lor, fapt dovedit de numeroasele cereri întocmite de-a lungul timpului, în care de fiecare dată menționează o altă adresă pentru imobil.
Reclamanții au avut posibilitatea să soluționeze pretențiile lor față de acest imobil în mai multe rânduri, însă, de fiecare dată, din motive imputabile numai lor, au pierdut procesele intentate, față de unele manifestând atât de mul interes încât s-a ajuns la perimarea acestora.
Această atitudine procesuală nu poate fi imputată nici statului nici recurentei ci doar reclamanților, astfel încât acum, la atât de mult timp, zece ani de la perfectarea contractului de vânzare - cumpărare și 12 ani de la apariția Legii nr. 112/1995, nu pot să-și invoce propria culpă în apărarea lor, așa cum consacră cu celebru principiu din dreptul
Deși au solicitat constatarea nevalabilității titlului statului, această solicitare a reclamanților este lipsită de interes în lumina prevederilor Legii nr. 10/2001, întrucât aceasta nu mai diferențiază imobilele preluate de către stat, arătând că prevederile ei se aplică tuturor imobilelor preluate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel încât verificarea titlului statului este lipsită de relevanță, în lumina acestei legi (art. 2 din lege).
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299 și următoarele Cod de procedură civilă, Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Prin decizia civilă nr. 1160 din 08 septembrie 2008, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins recursul formulat de recurenta - pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1512 din 05 decembrie 2007, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți G, și intimatul - pârât Municipiul B prin Primarul General, ca nefondat.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 21 octombrie 2008, formulat contestație în anulare, care a fost înregistrată pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr-.
Prin decizia civilă nr. 261 din 09 februarie 2009, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins cererea de refacere a dovezii de îndeplinire a procedurii de citare cu recurenta pentru termenul de judecată din 01 septembrie 2008, din dosarul nr- al Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie; a admis contestația în anulare formulată de contestatoarea împotriva deciziei civile nr. 1160 din 08 septembrie 2008 pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații G, și Municipiul B prin Primarul General; a anulat decizia civilă nr. 1160 din 08 septembrie 2008 aceleiași instanțe, a fixat termen de judecată pentru rejudecarea recursului și a obligat pe intimați să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 10,3 lei către contestatoare.
Pentru a decide astfel, Curtea, soluționând cu prioritate cererea de refacere a dovezii de îndeplinire a procedurii de citare, de a cărei rezolvare depinde și soluția contestației în anulare, a constatat neîndeplinirea premisei obligatorii a certitudinii existenței înscrisului la dosar.
Urmare a acestei concluzii privind inexistența dovezii de îndeplinire a procedurii de citare la dosar, Curtea a constatat că în cauză devin incidente prevederile art. 317 alin. 1 pct. 1 Cod de procedură civilă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Sub un prim aspect, se reține că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constituio cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul d e procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părțilornumai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constituio cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304.pr.civ. fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
De asemenea, simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege.
Pe cale de consecință, instanța de recurs trebuie să analizeze în prealabil încadrarea criticilor formulate de parte împotriva hotărârii pronunțate în apel într-unul din cazurile expres și limitativ enunțate de lege, în speță cel prevăzut de art. 304 pct. 9.pr.civ.
II. C de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Ipoteza a doua - încălcarea sau aplicarea greșită a legii - are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Întrucât textul de lege nu face nicio distincție, motivul de recurs vizează atât încălcarea legii de drept substanțial, cât și a celei de drept procesual, însă pentru acele situații care nu pot fi încadrate în celelalte motive de recurs.
Prin concept, motivul de recursnu includedeci și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anumereținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.
III. Raportând aceste considerații la motivele de recurs invocate în prezenta cauză, Curtea nu va analiza critica privind greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active, care vizează faptul că din ansamblul probatoriului administrat nu s-ar putea face o suprapunere între bunul revendicat de către reclamanți și proprietatea sa.
IV. Motivul de recurs privind soluția dată de către instanța de apel acțiunii în revendicare este nefondat.
1. Luând în considerare situația de fapt reținută de către cele două instanțe de fond, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prindecizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. 3.pr.civ.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaîmpotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
2. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
3. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul;o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect-, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc."
Curtea reține că în situația de față legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
3.1. Astfel, reclamanții G și dețin un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în Cauzacontra României, Curtea Europeană a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători și că acest interes respecta condițiile necesare pentru a fi considerat o "valoare patrimonială" de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, mai exact că era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern. Din această perspectivă, Curtea Europeană a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauzacontra României, paragraful 84). Acest text de lege era în vigoare și la data sesizării instanței în prezenta cauză.
În schimb, pârâtei, al cărei autor a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, nu i se poate recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Nu s-ar putea reține nici că pârâta ar avea o speranță legitimă de a păstra bunul, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. d, actualmente lit. c din Legea nr. 10/2001), precum și în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art. 46 alin. 2, în prezent art. 45 alin. 2 din același act normativ) - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Or, situația este diferită în speță, întrucât imobilul care formează obiectul litigiului a fost înstrăinat autorului pârâtei cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, acest act normativ nefiind incident potrivit art. 1 decât în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil, iar cumpărătorul a fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Astfel, în mod corect a reținut tribunalul că prevederile Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin Constituției din 1948, art. 8, 10 si 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucură de o protecție specială, cetățenii Populare Române erau egali in fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreapta și prealabilă despăgubire stabilită prin justiție. Totodată, prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea data, respectiv art. 481.civ. potrivit căruia "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, în raport de prevederile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, imobilul care a făcut obiectul naționalizării a fost preluat fără titlu valabil.
Sub cel de-al doilea aspect, se reține că, din punct de vedere juridic, buna credință a fost definită în temeiul art. 1898 Cod civ. ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invocă reaua credință.
Pe baza înscrisurilor depuse direct în recurs, se constată că la data încheierii de către autorul pârâtei, în temeiul Legii nr. 112/1995, a contractului de vânzare cumpărare nr. 2380/25449/20.12.1996, se afla în curs de desfășurare litigiul inițiat de reclamantul în contradictoriu cu Ministerul d e Finanțe și Municipiul B, acesta solicitând să se constate calitatea sa de succesibil față de defuncta, să se constate că imobilul situat în B,-,. 1,. 1,. 1, 2 și 3 aparținut părinților săi, să se constate inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 față de aceștia și inexistența unui titlu legal al statului asupra imobilului. Cererea sa a fost înregistrată la data de 29.06.1995 și a fost respinsă prin sentința civilă nr. 11895/14.11.2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosarul nr. 9387/1995. Prin decizia civilă nr. 2210/18.11.1996 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a fost anulat ca netimbrat apelul declarat de împotriva acestei sentințe civile, iar prin decizia civilă nr. 653/1.04.1997 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 437/1997 - ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare de către - a fost anulat ca netimbrat recursul declarat de reclamantul împotriva acestei din urmă decizii.
Cunoscând sau cel puțin având posibilitatea să cunoască împrejurarea ca titlul statului, de la care a dobândit imobilul, este contestat de o persoană care se pretinde moștenitorul proprietarului deposedat în mod abuziv, cumpărătorul a avut un dubiu cu privire la calitatea celui care i-a transmis proprietatea, ceea ce, din punct de vedere juridic, este de natură să înlăture prezumția de buna credință. Simplul fapt al contestării calității de proprietar a celui care a vândut creează, potrivit chiar principiilor de drept comun, un dubiu suficient pentru a dovedi reaua credință. Există rea credință nu numai atunci când părțile cunosc împrejurarea că bunul aparține unui terț, ci și atunci când acceptă această posibilitate.
3.2. În cauza contra României, Curtea a reafirmat faptul că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă.
Deși este adevărat căprin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul și-a exprimat dreptul de opțiune la care s-a referit Curtea în sensul că proprietarul bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiriconform art. 18 lit. c (fost d)după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, în temeiul art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, totuși, situația în care bunul a fost înstrăinat deși exista o cerere de constatare a nevalabilității titlului statului nesoluționată irevocabil constituie una din acele ipoteze complet lipsită de o bază rezonabilă.
3.3. Raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând conform celor expuse mai sus că există neconcordanțe între legea internă și Convenție, și, verificând pe fond, că pârâta în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției și nici cel puțin o speranță legitimă de a păstra bunul, Curtea constată că reclamanții sunt cei îndreptățiți să păstreze bunul în natură, urmând ca pârâta să obțină despăgubiri de la stat.
În aceste condiții, deși motivul de recurs privind greșita soluționare de către tribunal a concursului dintre legea specială - Legea nr. 10/2001 - și legea generală - Codul civil - este întemeiat, aceasta nu este de natură să conducă la concluzia temeiniciei acțiunii în revendicare, dată fiind incidența art. 20 alin. 2 din Constituție, care prevede că, dacă exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, text de lege ce impune instanței obligația de a analiza cererea în primul rând din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Pe cale de consecință, înlocuind motivarea instanței de apel, Curtea va menține soluția acesteia cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului în discuție.
4. Împrejurarea că reclamanții au avut posibilitatea să soluționeze pretențiile lor față de acest imobil în mai multe rânduri, însă, de fiecare dată, din motive imputabile numai lor, au pierdut procesele intentate, nu are nicio relevanță în prezența cauză, aceasta fiind prima acțiune soluționată în contradictoriu cu o persoană cu calitate procesuală pasivă pe tot parcursul litigiului.
5. Cât privește critica privind lipsa de interes a capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, Curtea constată că este lipsită de obiect, întrucât dispozitivul deciziei recurate nu cuprinde nicio dispoziție în acest sens.
Față de aceste considerente, reținând legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 315.pr.civ. Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Respinge recursul formulat de recurenta - pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1512 din 05 decembrie 2007 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți G și și intimatul - pârât Municipiul B prin Primarul General, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 mai 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red././
2ex./24.06.2009
-4.-;
Jud.1.-
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe, Ioana Aurora
