Obligație de a face. Decizia 200/2008. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECTIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 200
Ședința publică de la 16 Mai 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cristina Văleanu
JUDECĂTOR 2: Mona Maria Pivniceru
JUDECĂTOR 3: Liliana
Grefier -
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de G și împotriva deciziei civile nr. 946/19.12.2007 pronunțată de Tribunalul Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta, lipsă fiind recurentul G și reprezentanții intimaților Primăria Municipiului I, Direcția de Administrare a Fondului Imobiliar de Stat I, Consiliul Local al Municipiului
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care.
Recurenta depune la dosar concluzii sub aspectul recursului promovat și adresa nr. 10265/05.05.2008 ce emană de la intimați și nu li se comunică.
Interpelată prezentă arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul părților la dezbateri.
Recurenta solicită admiterea recursului pentru motivele invocate și prin concluziile scrise.Arată că are calitatea de chiriaș.
Declarându-se dezbaterile închise, după deliberare:
CURTEA DE APEL:
Prin sentința civilă nr. 3370 din 7 martie 2007, pronunțată de Judecătoria Iașis -a dispus admiterea excepției lipsei capacității procesuale a pârâților Primăria Municipiului I și Direcția de Administrare a Fondului Imobiliar de Stat invocată prin întâmpinare.
S-a dispus respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local I, invocată din oficiu de instanță.
S-a dispus anularea acțiunii formulate de reclamanții G și în contradictor cu Direcția de Administrare Fondurilor Imobiliare de Stat ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără capacitate procesuală.
S-a dispus respingerea acțiunii formulate de reclamanții G și în contradictor cu Consiliul Local I ca neîntemeiată.
S-a dispus respingerea cererii reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Cu privire la excepțiile invocate.
Excepția lipsei capacității procesuale a Primăriei Municipiului
Capacitatea procesuală de folosință este acea parte a capacității juridice civile care constă în certitudinea unei persoane fizice sau juridice de a avea drepturi pe plan procesual, iar lipsa acesteia poate fi invocată, conform art. 42 Cod procedură civilă, oricând.
Conform articolului 91 din Legea 215/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 268/2006: "Primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale". În sensul dispozițiilor legale, primăria reprezintă doar o structură funcțională, un aparat tehnic - admnistrativ aflat în subordonarea primarului, ca organ administrativ - executiv, aparat creat pentru transpunerea în practică a atribuțiilor executive în cadrul unității administrativ teritoriale. Legea nr. 215/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2006, nu enumeră primăriile între autoritățile administrative și nici o dispoziție legală nu conferă primăriei personalitate juridică, nerecunoscând-o ca persoană juridică distinctă. În sensul Legii nr. 215/2001, autoritate administrativă distinctă este doar primarul, și nu primăria, față de care s-a formulat acțiunea.
Întrucât nici un text de lege nu conferă primăriei personalitate juridică, aceasta neîntrunind condițiile legale pentru a dobândi acest statut (neavând patrimoniu propriu), fiind definită de lege exclusiv ca o simplă structură funcțională, lipsindu-i capacitatea de folosință și, implicit de exercițiu, instanța a apreciat că excepția ridicată este întemeiată, motiv pentru care a admis-
În lipsa îndeplinirii condiției necesare pentru a deveni parte în proces a pârâtei, prin admiterea excepției, instanța a anulat acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă.
În ceea ce privește capacitatea procesuală a pârâtei I, considerentele expuse anterior se mențin pe deplin. Direcția de Administrare a Public și Privat I, succesoarea prin reorganizare a lași, reprezintă o simplă direcție în cadrul primăriei, fără personalitate juridică. În condițiile în care pârâta a invocat lipsa capacității sale procesuale, revenea reclamanților, în condițiile art. 1169 Cod, să facă dovada capacității acesteia față de prevederile articolelor 28 și 29 din Decretul nr. 31/1954, prin actul acesteia de înființare, dovadă neprodusă în cauză.
Față de aceste considerente, instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei lași și a anulat acțiunea.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliului Local I, instanța a reținut că potrivit articolului 19 din Legea nr. 215/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2006, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, fiind titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat, în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii. Însă, întrucât reclamanții și-au întemeiat acțiunea, în fapt, pe răspunderea cocontractantului din Convenția nr. 557/1998, la acea dată actul juridic fiind încheiat cu pârâtul Consiliu Local lași, în nume propriu, instanța a apreciat că față de cauza juridică a acțiunii și părțile cocontractante, intrarea în vigoare a Legii nr. 215/2001 și principiul neretroactivității legii, excepția nu se susține, fiind respinsă ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut următoarele:
În fapt, prin contractul nr. 557/1998 încheiat între reclamanții G și și pârâtul Consiliul Local I, reclamanții au dobândit în proprietate, conform Legii nr. 112/1995, imobilul situat în strada - -, fostă Culturii, nr. 16 A, parter, apartament 1. Prin decizia civilă 774/2005 a Curții de APEL IAȘI, irevocabilă, s-a admis recursul promovat de prin succesoarea împotriva deciziei civile 116/16.01.2004, pronunțată de Tribunalul lași, s-a admis apelul declarat de aceeași persoana împotriva sentinței civile nr. 6796/16.01.2003, pronunțată de Judecătoria Iași, pe care a schimbat-o în tot. Pe fond s-a admis acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul Consiliul Local I și G și la data de 19.03.1998 cu numărul 557/1998 având ca obiect imobilul situat în str. - -, fostă Culturii, nr. 16 A, parter, apartament 1. În considerentele deciziei irevocabile s-a reținut că principiul validității aparenței în drept presupune, pe de o parte, ca eroarea privitoare la calitatea vânzătorului să fie unanimă și totodată invincibilă, precum și buna credință a subdobânditorului care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia. Or, valabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu poate fi reținută în condițiile în care pe rolul instanței era în curs de judecată acțiunea în revendicare a imobilului preluat de stat fără titlu valabil. Or, față de dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, nu se poate reține că în cauză cumpărători au fost de bună credință, iar faptul că nu au fost părți în procesul de revendicare nu le poate consolida dreptul având posibilitatea și obligația de a face verificări la instanța și la autoritatea administrativă cu care au încheiat contractul.
Față de succesiunea faptelor juridice, în sens larg, reclamanții au introdus prezenta acțiune, solicitând obligarea pârâtului Consiliul Local lași la vânzarea unui imobil similar în ceea ce privește confortul și calitatea, întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului vândut inițial a fost pierdut prin decizia civilă nr. 774/2005 a Curții de Apel lași.
În dreptul comun art.1337 cod civil impune obligația vânzătorului de a-l garanta pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, precum și de sarcinile ce nu au fost declarate la încheierea contractului. În cazul evicțiunii totale (pierderea dreptului de proprietate) vânzătorul are obligația legală (articolele 1341-1343 Cod civil) de a dezdăuna pe cumpărătorul evins, plătindu-i prețul dat, valoarea fructelor, cheltuielile de judecată și daune interese (sporul de valoare, cheltuieli necesare făcute cu lucrul vândut).
Din dispozițiile citate reiese că răspunderea legală, de drept comun, din materia vânzării nu instituie obligativitatea vânzătorului, în materia garanției pentru evicțiuni, de a dezdăuna cumpărătorul în natură, prin vânzarea unui bun de aceeași calitate și de aceeași natură. De altfel, o astfel de răspundere ar contravenii principiului de bază a raporturilor juridice civile, principiul consensualismului - articolul 969 Cod civil. Nici o persoană nu poate fi obligată la realizarea unui act juridic de dispoziție asupra patrimoniului său, în lipsa consimțământului liber exprimat, articolul 1295 Cod civil consacrând regula consensualismului vânzării "vinderea este perfectă. îndată ce părțile s-au învoit.".
Însă, în cauză, obiectul vânzării către reclamanți l-a constituit un imobil, ce la momentul înstrăinării, intra în sfera de incidență a Legii nr. 112/1995. Fiind incidente normele speciale din materia imobilelor cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului, devine incident principiul de drept conform căruia "specialis generalibus derogant", norma specială aplicându-se prioritar și prin derogare de la norma generală (articolul 1337 și următoarele cod civil).
Or, întrucât evicțiunea cumpărătorilor derivă din titlul jurisdicțional - decizia Curții de Apel lași - prin care s-a dat eficiență prevederilor articolului 46 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, răspunderea vânzătorului nu poate fi antrenată decât în condițiile normei speciale - articolul 50 alineatul 3 din Legea nr. 10/2001, care prevede că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările si completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul articolului 13 alineatul 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. în ceea ce privește sporul de valoare adus imobilului, articolul 48 din același act normativ operează diferite distincții, în funcție de modalitatea de preluare a imobilului de către stat cu sau fără titlu. Interpretarea sistematică a textelor impune concluzia limitării răspunderii speciale a vânzătorului, în materia imobilelor naționalizate, la restituirea către cumpărătorii din contractele de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, a prețului actualizat plătit, prin Ministerul Finanțelor Publice și, în anumite cazuri, la plata sporului de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile (articolul 48 din Legea nr. 10/2001).
Reiese că în această materie, nici o normă legală nu impune obligativitatea vânzătorului de a vinde un alt imobil, în cazul în care contractul de vânzare cumpărare a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă, iar judecătorul cauzei nu poate adăuga la lege, ci este ținut la aoa plica, în sensul și finalitatea ei.
De altfel, legea specială, Legea nr. 10/2001, nu instituie în nici un caz obligativitatea administratorului unui bun preluat de stat de a-l vinde, în sensul articolului 42 alineatele 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, prin interpretarea oficială a textului prin normele metodologice de aplicare a Hotărârii Guvernului nr. 489/2003, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 250/ 7 martie 2007 prevăzând expres că pentru imobilele cu destinația de locuințe, care nu s-au restituit în natură, deținătorul actual dobândește vocația de a le înstrăina către chiriași, însă această înstrăinare se va face potrivit legislației în vigoare, respectiv potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, și Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare. Or, vânzarea imobilului cu destinație de locuință este posibilă, dar nu imperativă, cu respectarea condițiilor ca imobilul cu destinația de locuințe să nu se fi restituit în natură, iar contractantul să aibă calitatea de chiriaș al imobilului. Nici una din condiții nu este întrunită în cauză, întrucât reclamanții nu au probat că la momentul introducerii acțiunii ar avea calitatea de chiriași într-un imobil naționalizat cu destinație de locuință, nerestituit în natură foștilor proprietari.
În ceea ce privește dispozițiile articolului 15 alineatul 4 din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamanți ca temei juridic al acțiunii, instanța apreciază că acestea sunt străine de natura pricinii, textul legal invocat stabilind că "pentru persoanele cu handicap - la efectuarea schimbului obligatoriu prevăzut la capitolul II din Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr. 40/1999 locuința oferită trebuie să asigure condiții de folosință similare celor existente in locuința deținută". Chiar dacă reclamantul G se află în categoria legală indicată (persoană cu handicap) textul legal reglementează situația schimbului obligatoriu de locuință, prevăzut la capitolul II din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 40/1999 pentru chiriașii din imobilele naționalizate. Pe de o parte, calitatea de chiriaș a reclamanților nu a fost probată, iar pe de altă parte schimbul obligatoriu privește contractele de închiriere și, în nici un caz, contracte de vânzare cumpărare diferite ca natură și efecte juridice. În ceea ce privește susținerea reclamanților conform căreia, prin anularea contractului de vânzare - cumpărare, ei au revenit la statutul de chiriași, statut deținut anterior, instanța o apreciază ca eronată, întrucât anularea actului juridic ulterior nu conduce la reactivarea efectelor juridice ale actului anterior, în speță, contract de închiriere. Contractul de închiriere presupune acordul de voință dintre locator și locatar pe o perioada determinată de timp, folosința fiind asigurată contra unei sume de bani, denumită chirie. Or, reclamanții nu au probat existența unui astfel de acord ulterior Deciziei nr. 774/2005 sau plata vreunei sume de bani cu titlu de chirie pentru folosința imobilului din strada - -, după încheierea, inclusiv anularea, contractului de vânzare - cumpărare nr. 557/2005.
În consecință, față de considerentele anterioare, ținând cont de principiul consensualismului și principiul legalității ce guvernează activitatea jurisdicțională, întrucât răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, fie în temeiul legii generale, fie în temeiul legii speciale, nu poate conduce la o obligație imperativă de a vinde un bun de aceeași natură și calitate, instanța a apreciat pretenția reclamanților ca neîntemeiată, despăgubirea acestora putându-se realiza în condițiile articolului 48 și articolului 50 din Legea nr. 10/2001.
Față de dispozițiile articolului 274 Cod procedură civilă, instanța a respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 946 din 19 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Iașis -a dispus respingerea apelului formulat de reclamanții G și, împotriva sentinței civile nr. 3370 din 27 martie 2007, pronunțată de Judecătoria Iași și păstrarea acestuia.
Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele:
Reclamanții au investit instanța de fond cu cererea privind obligarea pârâtelor Primăria municipiului I și I să le "atribuie în proprietate o locuință compusă din 4 camere, cu o suprafață utilă de 88,17 și cota indiviză".
Raportat la obiectul cererii introductive, nemodificată pe parcursul judecății în primă instanță, judecata cererii de apel trebuie să respecte limitele impuse de dispozițiile articolului 294 alineatul 1 Cod procedură civilă, potrivit cărora "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare in judecată și nici nu se pot face cereri noi".
Tribunalul a constatat că apelanții solicită în finalul cererii de apel ca instanța să dispună obligarea pârâtelor să le "atribuie în proprietate sau cu chirie" un imobil similar celui pe care l-au cumpărat inițial, adăugând o solicitare nouă celei care a făcut obiectul judecății în primă instanță.
În conformitate cu dispozițiile legale citate mai sus, analiza cererii de apel se va limita la obiectul cererii introductive - obligarea pârâtelor să atribuie reclamanților în proprietate un imobil similar, formularea unei cereri noi în apel fiind inadmisibilă.
Cu privire la cererea vizând atribuirea în proprietate a unui imobil similar, tribunalul constată că prima instanță a făcut o justă apreciere a situației de fapt și a normelor legale aplicabile cauzei, reținând în mod corect că nici dispozițiile generale din materia evicțiunii în contractele de vânzare-cumpărare, nici dispozițiile speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001 nu prevăd obligația ca, în situatia în care se anulează contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil care făcea obiectul Legii nr. 112/1995, vânzătorul să vândă fostului chiriaș - cumpărător evins - un alt imobil, similar celui recâștigat de fostul proprietar.
Atât dreptul comun, cât și normele speciale prevăd o altă modalitate de dezdăunare a cumpărătorului evins, și anume restituirea prețului reactualizat și a sporului de valoare adus imobilului, cererea formulată de reclamanți vizând "atribuirea în proprietate" a unui alt imobil fiind lipsită de temei legal.
Mai constată tribunalul că prima instanță a reținut în mod just că nu sunt aplicabile nici dispozițiile articolului 15 alineatul 4 din Legea nr. 10/2001, cu argumentația expusă în considerentele sentinței apelate.
Față de cele mai sus expuse, tribunalul a respins apelul și a păstrat sentinta apelată.
Împotriva acestei decizii reclamanții au formulat recurs, motivat pe dispozițiile art. 304 punctele 5 și 9 Cod procedură civilă, criticile vizând următoarele aspecte:
La soluționarea cauzei, unul dintre membrii completului de judecată era incompatibil, în sensul că a exprimat o opinie contrară celei reținute în decizie, în soluționarea unei alte cauze între aceleași părți.
Astfel, prin decizia civilă nr. 116/2004 a Tribunalului Iași, unul dintre judecătorii care au pronunțat au făcut parte și din completul instanței de apel, care a soluționat prezenta cauză și, la acea dată, contrar reținerii prezente a bunei credințe, apreciat că recurenții, la acea epocă, au dat dovadă de bună credință la cumpărarea apartamentului în litigiu.
Or, cu privire la aceeași problemă de drept supusă judecății, judecătorul a exprimat opinii contradictorii.
Atât instanța de fond, cât și cea de apel au depășit cadrul investirii atunci când au apreciat că, prin anularea contractului de vânzare-cumpărare, nu există posibilitatea legală a revenirii recurenților la statutul inițial de chiriași ai apartamentului, prejudiciindu- prin înlăturarea lor de la aplicarea articolului 15 din Legea nr. 120/2001 și a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 40/1999.
Potrivit articolelor 1344 și 1345 Cod civil, daunele datorate de vânzător pentru evicțiune reprezintă diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de bun între momentul perfectării contractului de vânzare - cumpărare și anularea acestuia, în speță apartamentul cumpărat în baza contratului anulat fost îmbunătățit, situație în care valoarea sa a crescut considerabil.
Neglijența vânzătorului ce consta în neîncunoștiințarea lor cu privire la acțiunea în revendicare a imobilului de către proprietari i-a adus în situația de a nu-și mai putea permite achiziționarea unui apartament cu prețul achitat în anul 1998, instanțele de fond și apel creându-le o situație mai grea decât cea pe care au avut-o în calitate de chiriași ai imobilului.
Solicită admiterea recursului, obligarea pârâților la atribuirea în proprietate a unei locuințe și înlăturarea din considerente a motivării eronate a pierderii calității de chiriași.
Intimații au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, arătând, în esență, următoarele:
În ceea ce privește motivul prevăzut de articolul 304 punctul 5 Cod procedură civilă intimații solicită a se constata că acesta nu subzistă în motivarea recurenților. Conform acestui articol era necesar ca instanța să fi încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de articolul 105 alineat 2 Cod procedură civilă.
Astfel, ar trebui să se facă dovada că sunt îndeplinite cumulativ trei condiții: să existe un act de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea formelor legale sau de către un funcționar necompetent, actul de procedură să fi produs părții o vătămare, iar vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Intimații solicită să se observe faptul că motivarea recurenților privește cu totul alte aspecte, respectiv presupunerea că unul dintre membrii completului de judecată ar fi fost incompatibil. Or, articolul 24 Cod procedură civilă reglementează cazurile în care un judecător este incompatibil, respectiv judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare; de asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert sau arbitru în aceeași pricină. Este lesne de observat că nici una dintre aceste împrejurări nu se probează în speța de față. Pe de altă parte, intimații solicită să se constate că în motivarea deciziei recurate nu se fac de către completul de judecată nici un fel de remarci cu privire la buna-credință a vreuneia dintre părți la data încheierii actului de vânzare-cumpărare.
Cât privește motivul de nelegalitate prevăzut de articolul 304 punctul 9 Cod procedură civilă, invocat de recurenți, apreciază că acesta nu este fondat. Tribunalul Iașia pronunțat o hotărâre legală, dată cu aplicarea corectă a legii. Toate aprecierile făcute de recurenți cu privire la sporul de valoare adus apartamentului cumpărat în baza contractului anulat nu au legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată (recurenții-reclamanți au solicitat obligarea consiliului local la a le vinde un imobil). Este de reținut că vânzarea unui imobil reprezintă un act de dispoziție pe care îl poate face doar proprietarul acelui bun imobil, nu și administratorul acestuia. Consiliul Local al Municipiului I este doar administratorul bunurilor din domeniul public și privat al municipiului și, în această calitate, în lipsa unui mandat special, nu poate face decât acte de administrare. Singura persoană care poate face acte de dispoziție cu privire la bunurile imobile din proprietatea sa este proprietarul care nu este parte în prezentul litigiu.
În cazul constatării nulității unui contract părțile sunt obligate să-și restituie contraprestațiile, în nici un caz nu au obligația de a oferi alte bunuri sau servicii de aceeași calitate așa cum doresc recurenții. Singura pretenție pe care o pot avea aceștia este restituirea prețului plătit pentru locuința respectivă.
De altfel nu există nici un act normativ care să prevadă pentru situații de genul celei de față dispoziții derogatorii de la dreptul comun.
Cât privește invocarea de către reclamanți a articolului 15, alineatul 4 din Legea nr. 10/2001, intimații solicită să se observe că acest articol se referă la chiriașii din imobilele ce urmează a fi restituite potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, deci în mod legal a constatat instanța de control că acest articol nu-și găsește aplicarea în speța de față.
Pentru motivele mai sus arătate au solicitat respingerea recursului.
Examinând cererea de recurs instanța reține următoarele:
Motivul de recurs privitor la incompatibilitatea judecătorului care instrumentat cauza în apel indicat de părți ca aparținând punctului 5 al alineatului 304 Cod procedură civilă în realitate aparțin punctului 1 al articolului 304 Cod procedură civilă și este neîntemeiată.
Astfel, nu există incompatibilitate în sensul articolului 24 Cod procedură civilă, în ipoteza în care judecătorul care pronunță în cauza privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în apel, s-a pronunțat în același grad de jurisdicție în cauza prezentă privind obligația de a face, deoarece textul privește identitatea de pricină, și nu cauze diferite, adică procese distincte, cum este situația pendinte.
În consecință, motivul de recurs vizând incompatibilitatea judecătorului este neîntemeiat.
În cauză recurenta - reclamantă a solicitat obligarea pârâților la a-i atribui în proprietate o locuință de natura celei care a constituit obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 557/1997, anulat ca efect al deciziei civile nr. 774/2005 Curții de APEL IAȘI.
Acesta fiind petitul cererii, urmau a fi analizate dacă și în ce condiții petitul cererii putea primi finalitate, raport cu izvorul dreptului invocat, fără ca temeiul juridic indicat de părți să lege în vreun fel instanța în afara situației în care ar fi fost invocat corect.
Or, în cauză, dreptul pretins încălcat al reclamanților izvora din anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului în care locuiau ca chiriași, situație în care indiferent de calificarea juridică a izvorului său, reclamanții nu puteau pretinde decât daune.
Prin urmare, chiar dacă instanța a reținut că în speță s-ar pune problema evicțiunii, în speță s-ar fi putut analiza doar obligația de a da, adică de plată a unor sume datorate cu titlu de despăgubiri.
Cum reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată la a face, examenul juridic trebuie să vizeze admisibilitatea unei astfel de cereri în raport cu izvorul dreptului pretins încălcat.
Dar fiind faptul că soluția de respingere a acțiunii și a apelului este corectă, instanța va înlătura motivarea instanței de apel, care examinează un cadru juridic incident și indicat greșit de parte, menținând doar aserțiunea lipsei de temei legal a acțiunii reclamanților în condițiile în care consecința evicțiunii nu este dată decât de o acțiune în daune.
Față de cele reținute se va dispune în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă respingerea recursului și menținerea deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de G și împotriva deciziei civile nr. 946/19.12.2007, pronunțată de Tribunalul Iași, decizie pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16 mai 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
Red.
Tehnored.
02 ex.
26.06.2008
Tribunalul Iași
Jud. -
jud.
Președinte:Cristina VăleanuJudecători:Cristina Văleanu, Mona Maria Pivniceru, Liliana
