Obligație de a face. Decizia 228/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 228/R/2008
Ședința publică din data de 25 ianuarie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Denisa Băldean președintele secției
JUDECĂTOR 2: Lucia Ștețca Valentin Mitea
- -- vicepreședinte al Curții de Apel
Grefier:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul împotriva deciziei civile nr.534/A din 10 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr- privind și pe reclamanta având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul reclamantei intimate, avocat cu împuternicire avocațială la dosar și pârâtul recurent asistat de avocat cu împuternicire avocațială de substituire la dosar, lipsă fiind reclamanta intimată.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este timbrat cu suma de 4 lei taxă judiciară de timbru și0,15 lei timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că reclamanta intimată a formulat și înregistrat prin serviciul de registratură al instanței, la data de 24 ianuarie 2008, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, un exemplar al acesteia fiind comunicat cu pârâtul recurent.
Reprezentantul reclamantei intimate solicită obligarea pârâtului recurent de a depune la dosar contractul de închiriere încheiat între recurent și intimată împreună cu actele adiționale pentru a dovedi caracterul provizoriu al acestuia și obligativitatea ridicării construcției de pe terenul în litigiu, raportat la conținutul autorizației de construcție.
Reprezentanta pârâtului recurent se opune acestei cereri.
La întrebarea instanței, pârâtul recurent arată că a fost încheiat contractul inițial de închiriere cu Statul Român pe durată nedeterminată iar contractul nu era reînnoit anual, ci era plătit doar impozitul.
Precizează că terenul pe care a fost edificat garajul a fost folosit timp de 4 ani.
După deliberare, instanța respinge ca inutilă cererea în probațiune formulată de reprezentantul reclamantei intimate, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta pârâtului recurent solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și respingerea acțiunii reclamantei cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul reclamantei intimate susține motivele depuse în scris prin întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA:
Deliberând, reține că prin sentința civilă nr. 670/2007 din 15 februarie 2007 Judecătoriei Turda, pronunțată în dosar nr-, s-a admis acțiunea civilă înaintată de reclamanta împotriva pârâtului, dispunându-se obligarea pârâtului la ridicarea construcției cu destinația garaj auto, edificată asupra terenului proprietatea reclamantei, situat din punct de vedere administrativ în T, str. -. - nr. 27, jud. C și înscris în CF 13655 T, nr. top. 7295/1/2, în caz de refuz reclamanta fiind autorizată să efectueze aceste lucrări în numele și pe cheltuiala pârâtului.
A mai fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a avut în vedere, în esență, următoarele:
Prin dispoziția nr. 1545 din 27 octombrie 2004 Primarului municipiului T s-a dispus restituirea în natură către reclamantă, în temeiul Legii nr. 10/2001, a terenului înscris în CF nr. 13655 T, nr. top. 7295/1/2 și nr. top. 7295/1/3, reclamanta întabulându-și dreptul de proprietate astfel dobândit.
Prin autorizația de construire nr. 368 din 30 decembrie 1992 emisă de Primăria municipiului T la solicitarea Asociației de locatari ai blocului B 58 s-a autorizat edificarea unor garaje în municipiul T, str. -. - nr. 17, pârâtul folosind unul dintre garajele edificate în temeiul acestei autorizații.
Urmare a restituirii către reclamantă a terenului pe care se aflau construite garajele, între aceasta și pârât s-a încheiat un contract de închiriere a terenului aferent garajului folosit de către pârât, durata închirierii fiind de 1 an începând cu 12.01.2005, fără însă ca ulterior pârâtul să accepte reînnoirea contractului.
Atât garajul în litigiu, cât și cele învecinate lui, au fost însă edificate fără ca cei care le-au construit să aibă convingerea că sunt titularii unui drept real asupra terenului.
Față de această situație de fapt și ținând seama de prevederile art. 10 pct. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, s-a admis acțiunea, pârâtul apărând ca și constructor de rea-credință.
Împotriva sentinței, pârâtul a declarat apel, respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 534/A din 10 octombrie 2007 Tribunalului Cluj, cu 300 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
În motivarea deciziei s-a arătat că în aplicarea prevederilor art. 10 pct. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin nr.HG 250/2007, garajele, indiferent de materialele din care sunt edificate, sunt considerate construcții ușoare sau demontabile, terenurile aflate sub ele făcând obiect al restituirii în natură către foștii proprietari sau succesorii lor. Legiuitorul a derogat prin aceste prevederi legale de la dispozițiile art. 492-494. civ. dobândindu-se deci dreptul comun cu privire la constructorul de bună sau rea-credință.
Faptul că soția pârâtului nu a fost atrasă în judecată ca pârâtă nu reprezintă un impediment la judecarea prezentei acțiuni, ci eventual, la punerea în executare a hotărârii, câtă vreme prezenta acțiune este una personală, iar nu reală.
În contra acestei decizii pârâtul a declarat recurs, solicitând casarea ei, iar în rejudecare respingerea acțiunii, deoarece:
a) Pârâtul și soția sa au deținut încă din anul 1992 o porțiune de 15 mp teren care este posibil (fără a exista însă certitudine, căci nu s-a administrat expertiza topografică), să se suprapună cu acela înscris în CF 13755 T, sub, cu nr. top. 7295/1/2 și 7295/1/3, Chiar admițând că această suprapunere se confirmă, este de văzut că în anul 19902 proprietar al terenului era Statul Român, cu titlu de expropriere, reclamanta devenind proprietar doar în anul 2004.
Pârâtul a deținut terenul în temeiul unor contracte succesive de închiriere încheiate cu primăria T, iar în temeiul Autorizației de construire nr. 368/30.12.1992 a edificat, alături de alți 12 chiriași, un garaj, pe fundații din beton, zidărie din cărămidă și planșeu din beton armat.
Prin urmare, pârâtul trebuie considerat constructor de bună-credință, în sensul art. 492 și art. 494 alin. 3.pr.civ. astfel că nu ar putea fi obligat la desființarea construcției. Mai mult, s-a ignorat că reaua-credință a este anihilată atunci când a fost încurajat în edificarea construcției prin atitudinea de toleranță sau pasivitate a proprietarului. Or, pârâtul a fost autorizat de proprietarul din acea vreme a terenului să realizeze construcția.
b) Construcția în litigiu nu poate fi considerată ușoară sau demontabilă în condițiile art. 10 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, ea fiind edificată pe fundații din beton, pereți din cărămidă și învelitoare de beton.
c) Procesul a fost greșit constituit, căci soția reclamantului, deși este proprietar devălmaș al construcției, nu a fost chemată în judecată. Așa fiind, acțiunea trebuie respinsă.
d) Prin sentință s-a dat mai mult decât s-a cerut, reclamantei fiindu-i acordate cheltuieli de judecată în sumă de 1.200 lei, deși se solicitase doar suma de 100 lei.
Prin întâmpinare ( 14), reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Cu privire la acest recurs Curtea are în vedere următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 01 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile.
În explicarea acestor dispoziții, prin prevederile art. 10.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin nr.HG 250/2007, s-a arătat că "Norma cuprinsă la alin. (3) al art. 10 din lege instituie obligativitatea restituirii în natură a terenurilor, în ipoteza în care pe acestea se află edificate ilegal fie construcții, indiferent de destinația acestora, fie construcții ușoare sau demontabile", precum și că " se vor restitui în natură terenurile pe care au fost amplasate construcții ușoare sau demontabile (garaje, chioșcuri și altele asemenea), chiar dacă amplasarea acestora a fost autorizată (construcțiile care au acest regim se amplasau, potrivit legii, numai pe durată determinată, adică autorizația era temporară)."
Aceste prevederi ale Normelor metodologice lămuresc, așadar, limitele și condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, ele impunând, între altele, și concluzia potrivit căreia garajele sunt socotite, după caz, construcții demontabile (anume atunci când demolarea lor este posibilă) și, în toate situațiile, ușoare.
Este de observat că evocatele prevederi fac vorbire despre garaje în mod generic, fără a distinge în funcție de materialele din care sunt construite și nici după cum sunt sau nu încorporate, (fixate) în sol, legea calificându-le, întotdeauna, drept construcții ușoare, a căror existență nu este de natură a împiedica restituirea în natură conform Legii nr. 10/2001, către foștii proprietari sau antecesorii lor, a terenului pe care garajele s-ar găsi edificate.
Or, este de principiu că unde legea nu distinge nici interpretul ei nu o poate face, ceea ce are consecința că, întotdeauna, existența unui garaj, chiar legal edificat, pe un teren ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nu împiedică restituirea.
Că aceasta este voința legii nu încape, așadar, nici o îndoială, împrejurarea că cel care a construit garajul ar fi fost de bună-credință la momentul construirii devenind, sub acțiunea Legii nr. 10/2001, nerelevantă sub aspectul vocației la restituire în natură a terenului.
Fără însemnătate în prezenta cauză este și împrejurarea că autorizația de construire nr. 368 din 30.12.1992 a Primăriei municipiului T ( 19 dosar Judecătorie) pentru edificarea de garaje (printre care și cel în litigiu) nu a fost emisă pe durată determinată, căci caracterul temporar al garajelor edificate în temeiul ei rezultă, în speță, nu din conținutul autorizației de construire, ci din caracterul temporar al contractelor de închiriere asupra terenului pe care garajele au fost edificate.
Este dovedit, în cauză, că edificarea garajelor (inclusiv a celui în litigiu) s-a făcut pe un teren care, la data emiterii autorizației de construire, se afla în proprietatea statului, pârâtul și ceilalți constructori având chiar calitatea de chiriași asupra terenului aferent.
Or, aceste contracte nu au fost încheiatein perpetuu, ceea ce are consecința că la expirarea duratei închirierii se năștea, în mod implicit, dar neîndoielnic, și obligația de ridicare a garajelor, dacă părțile interesate (anume chiriașul și proprietarul) terenului nu ar fi convenit altfel.
Rezultă din cele ce preced că nu elementul bunei-credințe la momentul construirii este cel determinant în cauza de față, ci cunoașterea împrejurării că durata de amplasare a garajelor (garajului) era, în lipsă de convenție contrată, aceea a închirierii însăși.
Nu poate fi primită susținerea potrivit căreia neatragerea în judecată, ca pârâtă, a soției pârâtului s-ar constitui într-o cauză de inadmisibilitate a acțiunii, căci în măsura în care aceasta ar socoti că prin executarea prezentei hotărâri i s-ar aduce atingere unui drept propriu, va putea formula contestație la executare.
Este însă întemeiat motivul de recurs privitor la cuantumul cheltuielilor de judecată impuse pârâului prin hotărârea primei instanțe, căci prin concluziile scrise depuse ( 76) reclamanta a învederat că solicită, pe lângă suma ce corespunde taxei de timbru și timbrului judiciar, și suma de 100 lei corespunzătoare onorariului plătit avocatului ei. Or, prima instanță a avut în vedere, corespunzător recursului, suma de 1.200 lei, ceea ce semnifică o încălcare a prevederilor art. 129 alin. 6.pr.civ. prima instanță dând mai mult decât s-a cerut.
Astfel fiind, în baza art. 312 alin. 2, raportat la art. 304 pct. 6.pr.civ. recursul se va admite în parte, cu consecința reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată pe care pârâtul le datorează consecutiv judecății în primă instanță.
În baza art. 274.pr.civ. văzându-se măsura admiterii prezentului recurs, va fi obligat pârâtul recurent la a-i plăti reclamantei intimate suma de 400 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial ( 13).
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite în parte recursul declarat de pârâtul împotriva deciziei civile nr. 534/A din 10 octombrie 2007 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care modifică în parte, în sensul că admite în parte apelul declarat de pârâtul împotriva sentinței civile nr. 670 din 15.02.2007 a Judecătoriei Turda, pe care o schimbă în parte, în sensul că obligă pârâtul la a-i plăti reclamantei suma de 109,60 lei cheltuieli de judecată în primă instanță.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.
Obligă pârâtul la a-i plăti reclamantei suma de 400 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 25 ianuarie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - -
Red.MV/dact.
3 ex./17.03.2008
jud.apel: /
Președinte:Denisa BăldeanJudecători:Denisa Băldean, Lucia Ștețca Valentin Mitea
