Obligație de a face. Decizia 240/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 240/
Ședința publică din 29.06.2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Ganea
JUDECĂTOR 2: Vanghelița Tase
JUDECĂTOR 3: Jelena Zalman
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurentul-reclamant - C,-, -E 2-.41, județ C - împotriva sentinței civile nr.14839/08.09.2008 și a deciziei civile nr.84/09.02.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimații-pârâți MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, C,-, C - C,-.-.18.parter și intimata-reclamantă, C, C,-, -E2,.41, județ C având ca obiect obligație de a face.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din 22.06.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre:
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată:
Prin decizia civilă nr. 84/9.02.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța -secția civilă în dosarul nr. -/2007 a fost anulat ca netimbrat apelul formulat de C împotriva sentinței civile nr. 14839/08.09.2008 a Judecătoriei Constanța, fiind respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR,. C și cu intimata reclamantă, împotriva aceleiași hotărâri.
S-a reținut, în esență, că:
Prin sentința civilă nr.14839/8.09.2008 pronunțată de Judecătoria Constanța ( rectificată prin încheierea de îndreptare eroare materială din 23.10.2008 ), au fost admise acțiunile conexe formulate de reclamantul și reclamanta în contradictoriu cu pârâții Municipiul C prin Primar și Regia Autonomă de Exploatare a Domeniului Public și Privat C, pârâții fiind obligați să încheie cu reclamanții contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul situat în C, Bd-ul Al. - nr.54, - 2,.41, după cum urmează:
- cu reclamantul, pentru cota de 70,2 % din imobil la prețul de 4083,55 lei;
- cu reclamanta, pentru cota de 29,8 % din apartament la prețul de 1733,47 lei și pentru terasa circulabilă de 23,63 mp conform fișei locative din 16.07.2007, pentru care prețul va fi calculat conform Legii nr.85/1992.
Pârâții au fost totodată obligați să plătească, în solidar, reclamantului suma de 507,8 lei, iar reclamantei suma de 1351 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de către reclamantul și de pârâtul Municipiul C prin Primar au fost respinse ca nefondate prin decizia Tribunalului Constanța nr.115/2.03.2007, iar prin încheierea din 23.02.2007 s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecata apelului declarat împotriva aceleeași sentințe.
Prin decizia civilă nr.297/C/28.05.2007, Curtea de APEL CONSTANȚAa admis însă recursul formulat de reclamantul, a casat sentința și decizia și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Constanța, pentru ca expertul să stabilească cotele și valorile suprafețelor locative conform contractelor de închiriere și fișelor locative (pentru terasa este de 12,73 mp conform fișei). Prin aceeași decizie, a fost respins ca nefondat recursul formulat de reclamanta.
În considerentele deciziei de casare s-a reținut că la întocmirea raportului de expertiză nu s-a avut în vedere, pe lângă contractul de închiriere, și fișa locativă deținută de fiecare parte. Astfel, conform fișei locative, reclamanta are în folosință 12,73 mp din terasă și nu 23,63 mp, cât a luat în calcul experta, majorând în acest fel cota deținută de reclamantă și micșorând cota reclamantului, cu atât mai mult cu cât recurenta reclamantă nu a făcut dovada că i s-a mărit cota suprafeței locative, pentru a se lua în calcul suprafața terasei de 23,63 mp.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr- și, față de dispozitivul deciziei de casare s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, având ca obiectiv stabilirea cotelor și valorilor suprafețelor locative conform contractelor de închiriere și fișelor locative, cu mențiunea că pentru suprafața terasei este de 12,73 mp, fără a se avea în vedere eventuala modificare a fișei locative.
Față de suplimentul la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert - la data de 10.12.2007, reclamantul a formulat cerere de recuzare a expertului, ce a fost respinsă de instanță ca nefondată prin încheierea din 14.01.2008.
Prin încheierea din 28.01.2008 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamantului privind disjungerea temeiului juridic de celelalte capete de cerere, reținându-se că temeiul de drept al acțiunii este un element obligatoriu în cadrul oricărui litigiu civil, însă nu reprezintă un capăt de cerere distinct asupra căruia instanța trebuie să se pronunțe prin hotărârea asupra fondului. Prin aceeași încheiere s-a constatat admisibilitatea sesizării Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.7 alin.1 și alin.4, art.11 alin.1, art.12 alin.1, art.13, art.14 și art.15 alin.1-3 din Legea nr.85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat și în baza art.29 alin.3 din Legea nr.47/1992 s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
Ca urmare a respingerii excepției de neconstituționalitate prin decizia Curții Constituționale nr.368 din 20.03.2008, cauza a fost repusă pe rol la data de 12.05.2008.
Prin sentința civilă nr. 14839/8.09.2008, Judecătoria Constanțaa reținut că prin decizia civila nr.249/1992 pronunțată de Tribunalul Constanțas -a admis acțiunea introdusă de reclamantul în contradictoriu cu pârâta, s-a dispus desfacerea căsătoriei părților și partajarea folosinței apartamentului nr.41 din blocul LE 2, de pe bulevardul - -, prin atribuirea sufrageriei și dormitorului de lângă bucătărie reclamantului, iar celălalt dormitor pârâtei, cu folosința comună a dependințelor.
Potrivit contractelor de închiriere și anexelor la acesta, reclamantul ocupă două camere în suprafață de 33,90 mp și dependințe principale (hol, bucătărie, cameră baie, wc, debara) în suprafață de 19,48 mp în folosință comună cu reclamanta care, la rândul ei, folosește în mod exclusiv o cameră în suprafață de 15,55 mp, o terasă de 12,73 mp și în comun cu coreclamantul dependințele principale (bucătărie, baie, wc, și hol) în suprafață de 7,13 mp.
Din planul de amplasament și delimitare a corpului de proprietate, înregistrat la OCPI sub nr.16537/2.09.2004 și întocmit de ing., rezultă că suprafața utilă a locuinței este de 74,14 mp, suprafața balconului este de 3,84 mp, iar suprafața terasei este de 23,63 mp. Față de acest plan și de precizările comunicate de C prin adresa nr.3539/ 31.05.2005, analizând raportul de expertiză efectuat în cauză, cele trei suplimente la raport și răspunsurile la obiecțiuni, instanța a conferit valoare probatorie răspunsului la obiecțiunile formulate față de suplimentul la raportul de expertiză, având ca obiectiv calcularea prețului și cotei părți fără a ține seama de valoarea terasei. S-a motivat prin aceea că, doar în acest supliment și în răspunsul la obiecțiunile atașate la dosar la data de 16.10.2006 la supliment, expertul imobiliar a calculat suprafața utilă în concordanță cu planul de delimitare a corpului de proprietate și cu fișele locative anexă la contractele de închiriere.
Instanța a avut în vedere varianta de preț care face abstracție de spațiul cu destinație de terasă și pentru că dispozițiile Decretului-Lege nr.61/1990 nu au în vedere spațiul terasei pentru stabilirea prețului, deși în cadrul răspunsului la obiecțiuni expertul tehnic a precizat că terasa poate fi asimilată cu un balcon, în condițiile în care este circulabilă și este prevăzută cu balustradă metalică, singurul lucru care o diferențiază fiind faptul că nu este acoperită cu placa de deasupra balconului.
În consecință, s-a constatat că familia reclamantului ocupă un spațiu format din două camere în suprafață de 32,26 mp în exclusivitate și un procent de 72% din dependințele comune, respectiv hol, debara, bucătărie, balcon, baie și wc, adică 20,68 mp. Rezultă astfel o suprafață utilă de 52,94 mp din totalul de 75,48 mp, adică un procent de 70,2%. Reclamanta ocupă o suprafață formată dintr-o cameră de 14,49 mp și un procent de 28 % din dependințele comune, adică 8,05 mp, rezultând un total de 22,54 mp.
În drept, au fost avute în vedere prevederile art.7 din Legea nr.85/1992, potrivit cărora "locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului- Lege nr.61/1990 și ale prezentei legi".
Așadar, criteriile în funcție de care o persoană poate beneficia de cumpărarea imobilelor cu destinație de locuință sunt următoarele: imobilul a fost construit din fondurile statului, locuința nu are caracter de intervenție, titularul contractului să își manifeste voința de cumpărare și să aibă calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a legii.
În speță, apartamentul în litigiu a fost construit din fondurile statului în anul 1987, reclamanții sunt titularii contractelor de închiriere și folosesc imobilul anterior apariției actelor normative care permit vânzarea, locuința nefiind din categoria celor exceptate expres de la înstrăinare. Dispoziția cuprinsă în art.7 din Legea nr.85/1992 impune autorităților administrației publice locale obligația de a nu refuza vânzarea acestor locuințe ori de câte ori titularul contractului de închiriere cere cumpărarea imobilului, doar acestuia din urmă fiindu-i recunoscut dreptul de a opta pentru cumpărarea locuinței.
Legea nr.85/1992 instituie dreptul de opțiune al chiriașilor din locuințele construite din fondurile statului sau ale unităților cu capital de stat de a deveni sau nu proprietari ai acestor locuințe și reprezintă doar o normă de protecție socială și economică, dând posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea cărora au contribuit în mod indirect în vechiul sistem statal.
A mai reținut instanța că prevederile nr.37/2002 nu pot să dispună peste un act normativ în vigoare, ele aplicându-se doar acelor vânzări care nu cad sub incidența unor legi speciale cum sunt Decretul Lege nr.61/1990 și Legea nr.85/1992; instanța de contencios administrativ sesizată cu nelegalitatea acestei hotărâri a stabilit că aceasta reglementează vânzarea prin licitație a bunurilor imobile proprietate privată a municipiului, care fac obiectul unor contracte de închiriere cu persoane juridice, iar nu cu persoane fizice.
În ceea ce privește excepția tardivității modificării temeiului juridic al acțiunii reclamantei, instanța a considerat că nu este vorba de o atare modificare în condițiile în care chiar instanța i-a pus în vedere reclamantei să precizeze temeiul juridic al acțiunii. Pe de altă parte, judecătorul nu este ținut de temeiul juridic invocat de parte. Aceasta înseamnă că, atât timp cât cererea de chemare în judecată este motivată în fapt, iar din petitul acțiunii și situația de fapt reiese cu claritate dispoziția legală aplicabilă, cererea nu poate fi respinsă doar pentru că partea și-a întemeiat greșit în drept acțiunea, dispozițiile art.129 din Codul d e procedură civilă stabilind un rol activ în sarcina judecătorului. Chiar dacă ar fi fost vorba despre o astfel de modificare, față de caracterul de ordine privată a disp. art.132 din cod, s-a reținut că excepția a fost ridicată cu depășirea termenului prevăzut de art.118 din același cod, pârâta care a invocat-o fiind reprezentată în ședința de judecată respectivă iar excepția fiind invocată după trei termene.
Instanța a dispus ca doar în contractul de vânzare ce va fi încheiat cu reclamanta să fie reținută suprafața terasei de 23,63 mp întrucât, față de contractele de închiriere ale celor doi reclamanți și fișele locative anexe, inclusiv cele anterioare anului 1990, s-a constatat că terasa s-a aflat în folosința exclusivă a reclamantei, coreclamantul neavând un drept de folosință asupra acestui spațiu, în temeiul căruia să pretindă nașterea dreptului de a-l cumpăra. Reclamantul a dobândit în calitatea sa de chiriaș doar dreptul de a solicita cumpărarea spațiului efectiv aflat în folosința sa, adică două camere și cota din dependințele comune, în care nu a fost inclusî și suprafața terasei. Prin urmare, aceste drept a luat naștere exclusiv în persoana reclamantei, în al cărei contract de închiriere, potrivit fișei anexă cu suprafețele locative, a fost cuprinsă și suprafața terasei, inițial de 12,73 mp și ulterior de 23,63 mp, ca urmare a rectificării acesteia la data de 17.07.2007.
Așadar întrucât reclamanta a făcut dovada că are în folosință întreaga suprafață a terasei la momentul pronunțării sentinței, când se verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, cererea acesteia a fost admisă astfel cum a fost precizată.
Cât privește solicitarea reclamantului, de obligare a reclamantei la plata de despăgubiri pentru tergiversarea cauzei, instanța a constatat că această cerere a fost formulată de parte cu ocazia recuzării judecătorului de către coreclamantă în cursul primului ciclu procesual și ar fi trebuit soluționată de către judecătorul investit cu cererea de recuzare, judecătorul fondului nefiind abilitat să verifice reaua-credință în formularea recuzării. Prin urmare, s-a apreciat că eventuala omisiune a judecătorului care a dat soluția în cererea de recuzare nu poate fi înlăturată decât în condițiile art.2812din Codul d e procedură civilă sau într-o eventuală cale de atac.
Instanța de fond a dispus obligarea pârâților Municipiul C prin Primar și C la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată către reclamantul în sumă de 507,8 lei, iar către reclamanta în sumă de 1351 lei; s- respins cererea reclamantului de majorare a cheltuielilor datorate de proporțional cu creșterea chiriei percepute de regie, reținându-se că între cele două categorii de cheltuieli nu există nici un fel de legătură de cauzalitate, cheltuielile de judecată fiind acordate doar în măsura în care partea dovedește suportarea lor, indiferent de intervalul trecut de la data efectuării lor sau de durata procedurii judiciare.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat, în termen legal, apel.
În motivarea apelului, a susținut că prin încheierea din 7.07.2008 în mod netemeinic și nelegal i-au fost respinse cererea de recuzare a expertei, cererea de înlăturare a concluziilor ultimului supliment la raportul de expertiză, precum și obiecțiunile la raportul de expertiză. De altfel, deși i-au fost respinse aceste cereri, la pronunțarea sentinței instanța nu a luat în considerare tocmai concluziile suplimentului de expertiză.
A considerat apelantul că instanța de fond a refuzat să verifice/cenzureze calculele sale, alegând varianta din octombrie 2006 suplimentului de expertiză, apropiată de realitate dar totuși imprecisă, deoarece experta nu a folosit cifrele din cadastru. În privința cotelor-părți, a arătat că este de acord cu rezultatele din această lucrare, adică fără transformarea terasei în spațiu util, așa cum prevede Legea nr.61/1990.
Un alt motiv de apel a vizat încălcarea de către instanța de fond a disp. art.315 din Codul d e procedură civilă, prin fixarea incompletă și defectuoasă a obiectivelor expertizei, cât și prin pronunțarea finală, care nu a respectat recomandarea din dispozitivul deciziei de casare, respectiv că terasa pentru este de 12,73 mp. A susținut apelantul că judecata se realizează în baza datelor, dovezilor și cererilor părților la data introducerii acțiunii și nu potrivit unor modificări de ultimă oră. Atât timp cât a plătit chirie pe 12,73 mp terasă până în vara-toamna anului 2007, iar în încheierea din 7.07.2008 se scrie clar că "diferența de 10,9 mp revenind reclamantului în temeiul dreptului său locativ", în mod nelegal și preferențial s-a acordat reclamantei întreaga terasă de 23,63 mp.
În legătură cu tardivitatea modificării temeiului juridic în cererea conexă, instanța de rejudecare invocă în mod neavenit și nepotrivit art.129 din Codul d e procedură civilă, admițând în mod nelegal și părtinitor schimbarea tardivă a temeiului de drept. Este obligatoriu ca apartamentul să se vândă în indiviziune, integral, în cotele stabilite, dar trebuie respectată și voința cumpărătorului, astfel că pentru instanța trebuia să precizeze că prețul se va calcula conform nr.37/2002, corespunzător opțiunii ei. Sub acest aspect, a susținut și faptul că în dispozitivul sentinței trebuia să apară mențiunea că pârâții sunt obligați la încheierea cu reclamanții a unui contract de vânzare-cumpărare în indiviziune.
Referitor la despăgubirile solicitate a fi plătite de către pentru tergiversarea cauzei, conform art.1081alin.1 lit.a,g și art.1083, instanța a denaturat faptele, deoarece judecătorul care a soluționat recuzarea nu avea cum să se pronunțe asupra cererii de despăgubiri, din moment ce aceasta a fost depusă în final, în primul ciclu procesual, odată cu concluziile scrise.
Și în privința cheltuielilor de judecată, instanța de fond are un punct de vedere greșit și părtinitor față de și față de pârâți. să aplice legea potrivit căreia erau obligați să-i vândă, pârâții au întârziat cu mulți ani încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind obligați să repare integral prejudiciul pe care i l-au produs. Unul dintre prejudicii se referă la cheltuielile de judecată din acest dosar, sumele aferente acestora fiind devalorizate ca urmare a inflației, astfel că se impune corectarea acestora cu coeficientul de inflație. În ceea ce privește cheltuielile de judecată ale colocatarei, instanța nu a observat că prin decizia de recurs i s-au refuzat, ca urmare a renunțării ei la judecată în fața instanței de apel.
Împotriva hotărârii primei instanțe, a formulat apel d eclarativ și pârâta C, ulterior depunând la dosar cerere de renunțare la judecata apelului.
Prin decizia civilă nr. 84/9.02.2009, Tribunalul Constanțaa respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul.
Pentru a pronunța această soluție, prin încheierea din 7.07.2008, prima instanță a respins motivat cererea reclamantului privind recuzarea expertei -, a respins ca nefondată cererea de anulare a suplimentului la raportul de expertiză, a respins ca nefondate obiecțiunile formulate de reclamant cu privire la aceeași lucrare și a încuviințat cererea expertei de majorare a onorariului cu suma de 300 lei.
În mod corect a observat prima instanță că, raportat la disp. art.204 alin.1 din Codul d e procedură civilă, potrivit cărora experții se pot recuza pentru aceleași motive ca și judecătorii, sunt pe deplin aplicabile și disp. art.28 alin.3 care prevăd că nu se poate formula o nouă cerere de recuzare pentru aceleași motive. Evident, rațiunea textului de lege are în vedere împiedicarea tergiversării cauzei. Cum prin încheierea din 14.01.2008 instanța a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul privind recuzarea expertei, în mod legal a fost respinsă ca inadmisibilă o nouă cerere de recuzare întemeiată pe aceleași motive.
În ceea ce privește cererea de anulare a suplimentului la raportul de expetiză, în mod corect a observat apelantul că fiind un act de procedură, raportul de expertiză va putea fi anulat în condițiile prevăzute de art.105 alin.2 din Codul d e procedură civilă. Este necesar însă ca vătămarea pricinuită unei părți să nu poată fi înlăturată decât prin anularea raportului de expertiză ce a fost întocmit cu încălcarea prescripțiilor legii, respectiv pentru nerespectarea de către expert a formelor prevăzute de lege. O astfel de sancțiune atrage nerespectarea disp. art.208 alin.1 din Codul d e procedură civilă, respectiv neconvocarea la efectuarea expertizei prin carte poștală recomandată cu confirmare de primire atrage prezumarea vătămării părților. Cum reclamantul nu a invocat în cauză o astfel de situație, ci a susținut că expertul este incompetent, lipsit de profesionalism și părtinitor, motive ce exced ipotezei în care se poate cere anularea lucrării, în mod corect instanța a respins cererea de anulare a suplimentului la raportul de expertiză.
De asemenea, și obiecțiunile la aceeași lucrare au fost în mod corect respinse, instanța expunând în motivarea încheierii argumentele care au condus la această soluție. Împrejurarea că la pronunțarea sentinței nu a fost avut în vedere acest supliment la raportul de expertiză nu conduce la concluzia respingerii nelegale a obiecțiunilor. Judecătorul este suveran în a aprecia valoarea probatorie a uneia sau alteia dintre lucrările de specialitate efectuate în cauză, atât timp cât acceptă motivat una sau alta dintre acestea și le înlătură motivat pe celelalte, ori în acest mod a procedat și judecătorul fondului în cauza de față.
În ceea ce privește refuzul instanței de a verifica/cenzura calculele reclamantului, susținerea este neîntemeiată. Tocmai alegând varianta din octombrie 2006 suplimentului la raportul de expertiză, instanța a verificat și a cenzurat calculele reclamantului, în raport de calculele efectuate de o persoană cu pregătire de specialitate în acest sens, chiar dacă respectivele calcule nu îl mulțumesc pe reclamant. Se constată însă că în răspunsul la obiecțiuni, depus la data de 16.10.2006, fila 280 din primul dosar de fond, experta a menționat că a avut în vedere planul cadastral, suprafețele și cotele stabilite fiind corespunzătoare cu cele evidențiate de reclamant prin propriul calcul expus la fila 270 din același dosar.
Principala nemulțumire a apelantului este legată de considerarea terasei în suprafață de 23,63 mp ca fiind spațiu util și includerea acesteia în întregime în spațiul pentru care pârâții au fost obligați la vânzare către coreclamanta, raportat și la aprecierea apelantului că instanța de fond ar fi nesocotit disp. art.315 din Codul d e procedură civilă.
Potrivit acestor dispoziții legale, în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și a necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Prin urmare, stabilirea situației de fapt este atributul instanței de trimitere care poate să ajungă din nou la aceeași concluzie. Ea are totuși obligația să ia în cercetare faptele indicate în decizia instanței superioare și să administreze probele necesare, urmând să dea soluția numai în raport de cercetarea aprofundată a tuturor circumstanțelor de fapt ale cauzei.
În speță, la pronunțarea deciziei nr.297/C/28.05.2007 Curtea de APEL CONSTANȚAs -a raportat la situația de fapt existentă în acel moment, adică la suprafețele locative deținute de fiecare parte potrivit contractului de închiriere și fișei locative, respectiv pentru terasa ocupată era de 12,73 mp, în condițiile în care nu a făcut dovada că aceasta ar fi de 23,63 mp. instanței de recurs a vizat efectuarea unui supliment de expertiză care să se raporteze la suprafețele deținute de părți potrivit actelor menționate.
În consecință, reținerea că suprafața terasei ocupate de este de 12,73 mp nu reprezintă o problemă de drept și nu este obligatorie pentru instanța de fond, în condițiile în care, ulterior pronunțării deciziei, s-a făcut dovada că deține în folosință exclusivă întreaga suprafață de 23,63 mp a terasei, prin depunerea la dosar a fișei suprafeței locative închiriate și a fișei de calcul din data de 16.07.2007.
Așadar, situația de fapt a fost în mod corect stabilită de prima instanță, sub aspectul menționat mai sus. Nu are nici o relevanță faptul că a plătit chirie până la acel moment doar pentru 12,73 mp terasă, diferența de suprafață fiind înscrisă doar din 16.07.2007. Prin Decizia nr.5/21.01.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, în recurs în interesul legii, s-a statuat că dispozițiile Legii nr.85/1992 privind vânzarea locuințelor și spațiilor cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestei legi, așa încât încheierea vânzării-cumpărării având ca obiect inclusiv suprafața terasei înscrisă în fișa locativă încheiată la data de 16.07.2007 se supune acelorași dispoziții legale.
În ceea ce privește asimilarea terasei cu un balcon, în mod corect instanța a reținut concluziile expertei în acest sens, argumentate de faptul că terasa este circulabilă și este prevăzută cu balustradă metalică, iar tribunalul va reține suplimentar și împrejurarea că o astfel de situație este frecvent întâlnită în practică și în cazul altor contracte de vânzare-cumpărare.
Apelantul nu poate invoca cu temei nici încălcarea principiuluinon reformatio in pejus, deoarece cota reclamantului a devenit 70,2% față de 63,22% înainte de rejudecare.
Critica apelantului privind faptul că dispozitivul sentinței nu menționează încheierea unui singur contract, în indiviziune, este neîntemeiată. 3 din dispozitivul sentinței cuprinde o formulare clară și neechivocă, în sensul că "obligă pârâții.să încheie cu reclamanțiiuncontract de vânzare-cumpărare.", fiind specificate apoi cotele pentru fiecare dintre reclamanți.
În privința respingerii excepției privind tardivitatea modificării temeiului juridic al cererii conexe, suplimentar față de considerentele de altfel corecte ale primei instanțe, tribunalul reține că excepția a fost invocată de pârâta C în fața primei instanțe, în primul ciclu procesual. Dispozițiile art.132 alin.1 din Codul d e procedură civilă nefiind de ordine publică, ci de ordine privată, pot fi invocate numai de către pârât, singurul care ar putea invoca o vătămare dedusă din acest aspect. Reclamantul a invocat greșita respingere a acestei excepții în faza procesuală a apelului, în condițiile în care nu este titularul excepției și nu justifică nici un interes în susținerea acesteia. - mult decât atât, critica fiind inserată și în motivele de recurs și constituind o problemă de drept, prioritară în raport de considerentul care a determinat casarea hotărârilor, stabilind că se impune efectuarea unui supliment de expertiză - în condițiile Decretului-Lege nr.61/1990 și Legii nr.85/1992, în raport de care se efectuase expertiza - instanța de recurs a statuat implicit asupra acestui aspect, chiar dacă din considerente nu rezultă în mod explicit.
Referitor la despăgubirile solicitate a fi plătite de către pentru tergiversarea cauzei, se rețin următoarele:
Posibilitatea de sancționare cu amendă judiciară pentru introducerea cu rea-credință a unei cereri de recuzare este reglementată la art.1081alin.1 pct.1 lit.b din Codul d e procedură civilă și nu la art.1081alin.1 lit.a și g, cum greșit se indică de către reclamant în cererea de apel. În mod corect a reținut prima instanță că asupra acestei sancțiuni judiciare se pronunță judecătorul investit cu soluționarea cererii de recuzare, fie din oficiu, fie la cererea uneia dintre părți, și nu judecătorul fondului. În speță, la data de 24.01.2006 reclamantul a depus la fila 173 din primul dosar de fond o cerere prin care a considerat că motivele invocate de titularul cererii de recuzare, nu se încadrează printre motivele prevăzute de lege, iar recuzarea cu rea-credință se sancționează cu amendă civilă. Încheierea din 25.01.2006 prin care s-a respins cererea de recuzare fiind atacabilă cu apel odată cu fondul, tribunalul constată că nu se impunea aplicarea unei sancțiuni cu amendă judiciară, nefiind făcută dovada relei-credințe a reclamantei la formularea cererii de recuzare a judecătorului.
De altfel, analizarea graniței dintre exercitarea cu bună-credință a drepturilor procesuale și formularea cu rea-credință a unor cereri admisibile, prevăzute de lege, reprezintă o chestiune foarte delicată, chiar apelantul reclamant formulând mai multe cereri de recuzare în al doilea ciclu procesual, astfel că în lipsa unor probe ori indicii clare nu se poate stabili reaua-credință în formularea de către părți a unor cereri de acest fel.
În ceea ce privește cererea de despăgubiri formulată de reclamantul în temeiul art.1083din Codul d e procedură civilă, se constată că aceasta a fost formulată oral la data de 20.02.2006 și a fost menționată în încheierea de ședință de la acea dată, iar la data de 3.04.2006 a fost formulată în scris (fila 198 din primul dosar de fond). S-au solicitat despăgubiri simbolice în sumă de 1 milion lei vechi, constând în "plată chirie-prelungire, salariu, transport, prelungire stres".
Potrivit temeiului de drept menționat, cel care cu intenție sau din culpă a pricinuit amânarea judecății, prin una din faptele prevăzute în art.1081sau art.1082, la cererea părții interesate poate fi obligat de instanța de judecată la plata unei despăgubiri pentru paguba cauzată prin amânare.
Prin urmare, pentru antrenarea despăgubirilor reglementate de art.1083este necesar să existe fapta prevăzută de art.1081în cazul de față, precum și dovedirea unei pagube cauzate prin amânare. În speță, se constată că nu există fapta prevăzută de art.1081, respectiv formularea cu rea-credință a unei cereri de recuzare, așa cum s-a arătat mai sus, astfel că nici nu este nevoie a se mai analiza existența pagubei pricinuite prin amânare (care, oricum, nu a fost dovedită).
Sub aspectul cheltuielilor de judecată, susținerea apelantului privind încercarea unui prejudiciu ca urmare a devalorizării monedei naționale este în principiu corectă. Această chestiune nu este însă de natură să atragă reformarea soluției primei instanțe, ci ține de executare. În acest sens, disp. art.3712alin.3 teza finală din Codul d e procedură civilă prevăd că actualizarea valorii obligației stabilite în bani se face de către organul de executare, în funcție de cursul monedei în care se face plata, determinat la data plății efective a obligației cuprinse în titlul executoriu. În cauza de față, aceasta înseamnă că valoarea obligațiilor stabilite în lei se actualizează în funcție de rata inflației în faza de executare.
În ceea ce privește cheltuielile datorate de pârâți reclamantei, tribunalul constată că această chestiune nu îl privește pe apelant, iar pârâții interesați nu au înțeles să critice pe calea apelului această dispoziție. Se va reține totuși că cheltuielile au fost în mod corect acordate, renunțarea la apel d e către în primul ciclu procesual atrăgând nedatorarea cheltuielilor doar pentru acea fază procesuală.
În temeiul art.274 din același cod, s-a dispus obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 357 lei către intimatul Municipiul C prin primar și de 200 lei către intimata
Cu privire la apelul declarat de pârâta C, instanța de apel a reținut că:
Înainte de primul termen de judecată în apel și chiar înainte de comunicarea citațiilor către celelalte părți, pârâta Cad epus la dosar cerere de renunțare la judecata apelului.
Verificând îndeplinirea cerințelor legale privind plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, tribunalul a reținut că, pentru ca instanța să ia act de renunțarea la judecata unei cereri, trebuie să constate că este legal investită cu judecata acelei cereri, fără alte chestiuni prealabile. Evident că renunțarea la apel presupune existența unui apel din punct de vedere formal. Cum plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar primează oricărei alte chestiuni, legea prevăzând chiar că plata se face anticipat, instanța nu poate lua act de renunțare la judecata unei cereri cu care nu a fost legal sesizată.
Constatând că pârâta nu a îndeplinit obligația stabilită de lege, apelul acesteia a fost anulat ca netimbrat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, care a criticat soluția instanței de apel prin prisma următoarelor considerente de nelegalitate și netemeinicie considerând că au fost răstălmăcite criticile formulate în motivele de apel, s-a dat un înțeles voit eronat criticilor aduse, au fost utilizate susțineri false care nu se regăsesc în realitatea din dosar și a fost dată o interpretare greșită legii, fiind făcută o,mulare a legii pe voința judecătorului pentru a se respinge apelul ca nefondat.
S-a arătat, din această perspectivă, că:
- referitor la principala nemulțumire a reclamantului - anume, includerea întregii suprafețe a terasei de 23,63 mp în spațiul atribuit intimatei, s-a apreciat că această soluție a încălcat recomandările instanței de recurs ( caz prevăzut de art. 315 cod proc. civilă ).
A fost astfel asimilată în mod forțat terasa cu balconul, deoarece Decretul-Lege nr. 61/1990 și Legea nr. 85/1992 reglementează doar vânzarea balcoanelor sau a logiilor. S-a susținut de către recurent că nu situațiile de practică generează legea, ci legea li se aplică situațiilor de fapt, iar argumentul că dacă terasa este circulabilă și are balustrade poate fi asimilată cu un balcon, reprezintă o aberație.
S-a arătat că terasele circulabile fac parte din spațiile comune ale condominiului, ca și acoperișul, astfel că terasele nu pot face obiectul vânzării conform Legii nr. 85/1992.
S-a mai susținut că, având în vedere împărțirea folosinței apartamentului în cauză, recurentul este îndreptățit la cota de cca. 70 % din toate dependințele, dispoziție care s-a transpus în fapt în cuprinsul contractelor de închiriere, conform fișelor locative. Cum terasa circulabilă intră la rândul său în categoria dependințelor, are dreptul la 70% din suprafața acesteia, apreciind că nu are relevanță faptul că în condițiile actuale ale indiviziunii, nu are acces la această parte a locuinței.
Recurentul reclamant arătat că acceptă și alocarea suprafeței de 10,9 mp din terasă, adică diferența dintre suprafața totală de 23,63 mp și cea de 12,73 mp cât a fost înscrisă în fișa locativă a colocatarei.
S-a arătat că prin încheierea interlocutorie din 07.07.2008, instanța de fond, cu ocazia rejudecării, a atribuit reclamantului diferența de 10,9 mp,în temeiul dreptului său locativ.
Astfel fiind, în mod nelegal instanța de fond i-a atribuit lui, prin hotărârea dată în fond, întreaga suprafață a terasei.
Recurentul reclamant mai susținut că izvorul contractului de vânzare-cumpărare este contractul de închiriere, iar referitor la întreaga suprafață a terasei nu se justifică acordarea ei în integralitate către ( 23,63 mp ), atâta timp cât 17 ani anteriori aceasta din urmă a plătit chirie exclusiv pe suprafața de 12,73 mp. Din acest punct de vedere, recurentul a apreciat că eliberarea unei noi fișe locative în cursul anului 2007 de către nu reprezintă un argument legal, ci o dovadă de părtinire, bazată pe corupție.
S-a criticat și procedeul instanței de apel, care l-a obligat la plata unor cheltuieli de judecată în baza unor dovezi privind cuantumul acestora depuse după închiderea dezbaterilor, iar faptul că apărătorul C s-a prezentat după închiderea dezbaterilor cu împuternicirea avocațială încalcă dreptul său la apărare.
Cât privește înlăturarea motivului de apel referitor la aplicarea în sarcina reclamantei a unor despăgubiri pentru tergiversarea cauzei, recurentul a susținut că instanța de apel a dovedit lipsa de imparțialitate, motivând soluția pe lipsa unor indicii certe pentru stabilirea relei-credințe și refuzând să observe că motivele cererii de recuzare formulate de reclamantă erau în totalitate în afara cadrului legal.
S-a susținut că sub acest aspect, amânarea cauzei cu peste o lună de zile și producerea de pagube generate de plata chiriei pe încă o lună, de plata cheltuielilor de transport și de lipsa salariului pentru ziua termenului fiind suficiente pentru a fi fost probat prejudiciul.
A fost criticată și înlăturarea solicitării reclamantului apelant de a se consemna în hotărâre că urmează să se încheie un contract de vânzare-cumpărare în indiviziune, pentru a se evita speculațiile ulterioare.
Recurentul a apreciat că a fost tratată cu perfidie critica referitoare la plata cheltuielilor de judecată, întrucât inițial instanța i-a dat dreptate, în sensul că devalorizarea este de natură să producă un prejudiciu, după care a reținut o interpretare eronată a art. 3712alin. 3 cod proc. civilă, afirmând că actualizarea valorii obligației stabilite în bani o face organul de executare la data plății efective. Recurentul a solicitat să se constate, sub acest aspect, că organul de executare face această operațiune doar la obligația cuprinsă în titlu, or el a solicitat actualizarea cu indicele inflației a cheltuielilor de judecată, care viza soluția judecătorului.
S-a criticat soluția dată prin încheierea din 07.07.2008 în legătură cu aspectul ridicat de apelantul-reclamant legat de incidența art. 315 cod proc. civilă, precum și cu cererile sale în legătură cu respectarea tuturor motivelor de recurs invocate în primul ciclu procesual.
Au mai fost reiterate aspectele legate de existența unor fapte de corupție, în măsura în care a sesizat încă din anul 2005 existența unei discrepanțe dintre suprafața de 12,73 mp consemnată în fișa locativă a lui, față de cea reală de 23,63 mp, făcând însă corectarea în anul 2007, pentru a-i conferi acelei părți un argument în plus pentru atribuirea de către instanță a întregii terase. S-a criticat, totodată, faptul că prin decizia dată în recurs în primul ciclu procesual, intimata a suportat cheltuielile de judecată ca urmare a renunțării la apel, însă acestea i-au fost reacordate de către instanța de apel. S-a susținut că modificarea din nr. 37/2002 în Legea nr. 85/1992, 1998 s-a făcut cu încălcarea clară a prevederilor art. 132 cod proc. civilă.
S-a solicitat, pe cale de consecință, admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei nr. 84/2009, în sensul admiterii apelului reclamantului și înlăturarea obligației sale de la plata cheltuielilor de judecată către și PRIMAR, schimbarea sentinței civile nr. 14839/2008 a Judecătoriei Constanța și obligarea pârâților să încheie un contract de vânzare-cumpărare în indiviziune: - cu reclamantul, pentru cota de 70,2% la prețul de 4083,55 lei și pentru suprafața de 10,9 mp de terasă circulabilă, pentru care prețul va fi calculat conform Legii nr. 85/1992; - cu reclamanta, pentru cota de 29,8% din apartament și pentru suprafața de 12,7 mp din terasa circulabilă pentru ambele prețul urmând a fi calculat conform HC. 37/2002 conform opțiunii reclamantei, precum și la plata în solidar a cheltuielilor de judecată suportate de recurentul reclamant - 515,8 lei, reactualizată la data pronunțării, cu indicele de inflație. S-a solicitat, totodată, obligarea intimatei la plata de despăgubiri materiale de 100 lei pentru tergiversarea judecății, prin formularea de cereri de recuzare vădit nefondate.
Intimata reclamantă a depus note scrise asupra criticilor formulate în recurs, solicitând respingerea căii de atac și menținerea soluției contestate.
Au fost aduse argumentații contrarii, privitoare la caracterul legal și temeinic al hotărârii recurate.
Prin încheierea din 15.05.2009 au fost respinse cererile de abținere formulate de doamnele judecătoare - - și, iar prin încheierea din 19.06.2009 a fost respinsă cererea de recuzare formulată de recurent față de președintele completului de judecată și față de doamna.
Analizând criticile de nelegalitate invocate, care în considerarea dispozițiilor art. 304 cod proc. civilă au fost transpuse de către recurent în textele pct. 6, 7, 8 și 9, se va reține că prezentul recurs este nefondat.
Astfel, susținerile din apel referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 315 cod proc. civilă prin prisma deciziei nr. 297/C/28.05.2007 a Curții de APEL CONSTANȚA sunt neîntemeiate, câtă vreme principala chestiune dezlegată prin soluția de îndrumare a instanței de recurs a fost respectată în cel de-al doilea ciclu procesual. Concret, instanța de recurs a statuat asupra faptului că în mod greșit s-a stabilit prin expertiză că reclamanta este îndreptățită la întreaga suprafață de terasă, de 23,63 mp în măsura în care în fișa sa locativă era menționată doar cea de 12,73 mp, fiind făcută trimiterea la prevederile Decretului-Lege nr. 61/1991.
Instanța de recurs nu a susținut că recurentul reclamant are dreptul la o cotă-parte din această terasă, ci doar faptul că prin includerea în baza de calcul a unui procent mai mare din locuință decât cel conferit prin contractul de închiriere intimatei, s-a creat lui o situație defavorabilă.
Faptul că, ulterior reluării judecății după casare, s-a probat în fața instanței de fond că administratorul fondului locativ a înțeles să reevalueze suprafața alocată chiriașei, în sensul măririi suprafeței închiriate prin includerea în fișa locativă a întregii suprafețe a terasei, nu este o chestiune care atrage nelegalitatea soluției reținute în fond și menținute în apel.
Nu se poate invoca, în acest context, că în acest mod s-a adus o încălcare a prevederilor art. 132 cod proc. civilă, câtă vreme nu s-a făcut o cerere nouă, ci doar s-a completat pe acest aspect probatoriul.
În fapt, criticile formulate de recurent ( reiterate și în fața curții de apel în aprilie 2007 și asupra cărora s-au pronunțat instanțele în rejudecare ), s-au referit la existența unui drept locativ propriu al reclamantului pentru acea parte a terasei care nu a fost inclusă de la început în fișa locativă a intimatei reclamante.
În mod corect s-a reținut de către instanța de apel că nu are nici o relevanță împrejurarea că intimata reclamantă nu a plătit până la data modificării fișei locative, chirie pentru restul suprafeței terasei și că în realitate textul art. 315 cod proc. civilă vizează dezlegarea în drept dată, iar nu situația completării în rejudecare a probatoriului - ca în speță, depunerea noului înscris datat 16.07.2007.
Nici de către instanța de recurs în prima judecată și nici ulterior, în rejudecare, nu s-a invocat faptul că nealocarea părții de 10,9 mp din terasă prin contract de închiriere îi generează automat recurentului reclamant vreun drept locativ propriu, câtă vreme nici un text de lege nu impune administratorului fondului locativ și titularului dreptului de proprietate asupra imobilului obligația de a stabili, pentru unul dintre chiriași, un drept de folosință mai extins decât cel acordat inițial.
Prin urmare, dacă a înțeles să extindă în favoarea intimatei reclamante (iar nu a recurentului reclamant) beneficiul contractului de închiriere întregind suprafața terasei pe care de altfel doar intimata o avea menționată în fișa locativă, acest fapt constituie expresia prerogativei legale pe care o are în ce privește administrarea fondului, iar nu un abuz și o încălcare a unui drept prevăzut de lege.
Recurentul nu a argumentat teza potrivit căreia dacă deține cca. 70 % din spațiul locativ, același procent îi revine din suprafața terasei, însă constatând că aceste critici tind la majorarea procentului deținut din ansamblul locuinței, având în vedere și argumentele arătate, se va aprecia că partea nu are o vocație în acest sens, astfel cum invocă prin recurs.
Vor fi astfel înlăturate susținerile referitoare la existența unui motiv de reformare a deciziei pronunțate în apel în temeiul criticilor legate de încălcarea normelor legale în legătură cu neatribuirea diferenței de 10,9 mp din terasă, recurentului.
Se va reține, totodată, că aspectele invocate de către recurent ca motive de recurs în prima judecată ( încadrarea terasei ca spațiu util, asimilabil balconului, apartenența acestui spațiu la condominiu, inaplicabilitatea Decr.-Lege nr. 61/1990 și determinarea procentuală a spațiului deținut prin contracte ) au făcut obiect de analiză în hotărârea instanței de fond și ulterior în decizia de apel, nefiind omis nici un aspect necesar unei juste soluționări a litigiului.
Nu va fi apreciată ca fondată nici critica privitoare la pronunțarea de către instanța de fond a unei încheieri interlocutorii - la 07.07.2008 - în cadrul căreia a,dezlegat fondul litigiului prin recunoașterea în favoarea recurentului, a unui drept locativ propriu pentru aceeași suprafață.
Este evident că din perspectiva normelor procedurale, încheierile interlocutorii sunt cele care,leagă instanța și care prefigurează soluția dată asupra litigiului - art. 268 alin. 3 cod proc. civilă.
Or, prin încheierea menționată instanța de fond s-a pronunțat asupra cererii de recuzare a expertului, iar nu asupra unei dezlegări în drept, are să impună judecătorului fondului o anumită soluție.
Sub aspectul criticii de nelegalitate referitoare la includerea de către expert ( și însușirea de către instanțe a concluziilor raportului ) a suprafeței terasei în categoria celor supuse prevederilor Decretului-Lege nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992, se va reține că instanța de apel a înlăturat în mod corect aceste susțineri, menținând soluția instanței de fond - fiind în mod corect soluționată și cererea de recuzare formulată împotriva expertului.
Faptul că noțiunea de terasă are, în accepțiunea, o altă definiție decât cea a balconului, nu impune o intepretare restrictivă a prevederilor legale care deschid titularilor drepturilor locative posibilitatea de a solicita cumpărarea acestor spații.
De altfel, deși apreciază că instanțele au aplicat în mod injust prevederile legii, prin includerea suprafaței terasei în categoria dependințelor ce pot face obiectul contractului de vânzare-cumpărare, în final recurentul conchide prin a solicita atribuirea către sine a suprafeței de 10,9 mp din terasă și obligarea pârâților la a-i încheia contract de vânzare-cumpărare și pentru aceasta, în condițiile Legii nr. 85/1992.
Constatând, așadar, că actul normativ enunțat nu exclude dobândirea dreptului de proprietate asupra unui spațiu de natura terasei și că, în speță, terasa apartamentului nu poate fi privită ca un,spațiu comun al condominiului, asimilat situației juridice a acoperișului, scărilor de bloc, subsolurilor etc. câtă vreme această dependință este indisolubil și intrinsec legată de spațiul locativ constituit de apartamentul nr. 41, va fi înlăturată critica fondată pe acest aspect.
Legat de criticile privitoare la acest bun, se va reține că soluția instanței de apel este corectă și prin prisma aspectelor legate de solicitarea de a se încheia un singur contract de vânzare-cumpărare, cu mențiunea că recurentul reclamant și intimata reclamantă vor fi în indiviziune, dar cu argumentarea suplimentară că, în măsura în care fișele locative stabilesc fiecărui chiriaș spațiile deținute în baza contractelor de închiriere, contractul/contractele de vânzare-cumpărare nu pot fi încheiate decât asupra suprafețelor menționate, care sunt însă în mod evident indivize.
În legătură cu temeiurile de nelegalitate invocate prin prisma dispozițiilor art. 274 cod proc. civilă și ale art. 1083cod proc. civilă, se constată că acestea sunt nefondate.
Partea care cade în pretenții este obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de către celelalte părți, iar în măsura în care apărătorul intimatei pârâte Cad epus, până la momentul ridicării ședinței de judecată, dovada împuternicii sale avocațiale conform contractului de asistență juridică încheiat la 14.01.2009 cât și dovada achitării onorariului în temeiul aceluiași contract, recurentul nu poate susține că nu i s-a dat posibilitatea apărării și că nu putea fi obligat la plata acestei sume. De altfel, în jurisprudență s-a statuat că aceste cheltuieli vor putea fi pretinse, câtă vreme nu au fost obținute în cursul judecății, și pe cale separată, acordarea lor ținând exclusiv de chestiunea culpei procesuale, iar singura probă cerută de lege în legătură cu acestea este cea a suportării lor de către partea care a câștigat procesul.
Nu se poate susține că hotărârea dată în apel este nelegală întrucât s-a refuzat aplicarea față de intimata reclamantă a unei amenzi fondate pe dispozițiile art. 1083cod proc. civilă, în măsura în care formularea unei cereri de recuzare ( drept procesual valorificat și de către recurent ) nu este echivalent cu abuzul de drept procesual. În egală măsură, soluția preconizată de recurent, ca partea să fie obligată să-i plătească despăgubiri materiale de 100 lei pentru tergiversarea judecății, nu-și găsesc temeiul în contextul în care promovarea unei cereri fondate pe normele procedurale ( de amânare justificată a cauzei, de recuzare etc. ) exclud în absența relei-credințe, existența vreunui prejudiciu al părții adverse neputând fi altul decât cel ce poate fi inclus în categoria mai largă a cheltuielilor de judecată.
În fine, nu vor fi apreciate ca fondate criticile legate de neacordarea de către instanța de fond a cheltuielilor de judecată actualizate cu rata inflației, în condițiile în care despăgubirile generate de plata cu întârziere a sumelor stabilite prin titlul executoriu cu această natură pot fi evaluate, cum corect a reținut și instanța de apel, dacă este cazul, de către organul de executare, la solicitarea creditorului.
Corect s-a arătat, totodată, că aspectul cheltuielilor de judecată stabilite în favoarea intimatei reclamante nu poate constitui obiect de preocupare procesuală pentru recurent.
Pentru toate aceste considerente, constatând că nu există temeiuri de reformare a soluției de apel, în raport de dispozițiile legale enunțate ( art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 cod proc. civilă ) recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat de recurentul-reclamant - C,-, -E 2-.41, județ C - împotriva sentinței civile nr.14839/08.09.2008 și a deciziei civile nr.84/09.02.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimații-pârâți MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, C,-, C - C,-.-.18.parter și intimata-reclamantă, C, C,-, -E2,.41, județ
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,astăzi 29.06.2009.
Președinte Judecători
- - - -
- -
Grefier
- -
Jud.fond:
Jud.apel:;
Tehnored.dec.jud./06.07.2009
Tehnored.disp.gref./06.07.2009
2 ex.
Președinte:Mihaela GaneaJudecători:Mihaela Ganea, Vanghelița Tase, Jelena Zalman
