Obligație de a face. Decizia 509/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr.509
Ședința publică din 15 mai 2008
PREȘEDINTE: Florin Șuiu
JUDECĂTOR: G -
JUDECĂTOR 2: Gheorghe Oberșterescu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T împotriva Deciziei civile nr. 110/A din 13 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați și G, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic în reprezentarea pârâților recurenți, lipsă fiind reclamanții intimați.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, se constată că prin registratura instanței, la data de 14.05.2008, reclamanții intimați au depus întâmpinare care, în raport de data tardivă a depunerii, conform art.308 alin.2 Cod procedură civilă, va fi considerată a avea valoarea unor concluzii scrise.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta pârâților recurenți solicită admiterea recursului, casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare în vederea introducerii în cauză a tuturor coproprietarilor; în subsidiar, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului pârâților, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare constată că prin Decizia civilă nr. 110/A din 13.02.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa respins ca nefondat apelul declarat de pârâții Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T împotriva Sentinței civile nr. 10111/22.10.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați și
În consecință, Tribunalul a confirmat hotărârea primei instanțe, care a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâții la efectuarea operațiunilor de apartamentare a imobilului din T,--21, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la executarea obligației, respingând în rest acțiunea.
Pentru a pronunța această soluție, primă instanță a reținut că între părțile din litigiu a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.352/R din 07.01.1997, iarlato sensu,conform art.1314-1334 Cod civil, obligația vânzătorului de predare a lucrului cumpărătorului include în cazul bunurilor imobile și măsurile necesare în vederea înscrierii în cartea funciară a dreptului cumpărătorului asupra lucrului vândut, printre care se numără și operațiunea de apartamentare a imobilului înscris în CF nr.8690 T cu nr.cadastral 16984/1, pentru notarea în partea Aac ărții funciare - descrierea imobilului - a apartamentelor acestuia care există în fapt la ora actuală.
Că, operațiunea de apartamentare presupune efectuarea demersurilor pentru înscrierea în cartea funciară a unităților locative care există în fapt și dintre care unele au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, și nu efectuarea documentației tehnice prevăzute în nr.OUG634/2006, așa cum în mod eronat au arătat pârâții în întâmpinare, această documentație tehnică urmând să fie realizată la cererea pârâților de către persoane specializate și depusă la Serviciul de carte funciară conform Legii nr. 7/1996 - republicată.
La stabilirea daunelor cominatorii, primă instanță a avut în vedere Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.XX/2005, care a statuat că aceste daune se pot acorda și după modificarea Codului d e procedură civilă prin introducerea secțiunii a IV-a a capitolului VI din Cartea a V-a prin art.I pct.211 din nr.OUG138/2000.
Prin cererea de apel, pârâții au solicitat schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii, arătând că, prin contractul nr.352/1997, dreptul de proprietate s-a transmis în patrimoniul reclamanților intimați, iar apartamentarea le revine lor, fiind, ca act de dispoziție, un atribut exclusiv al proprietarilor actuali.
Apelanții au mai susținut că Legea nr. 112/1995 nu a instituit obligația vânzătorului de a apartamenta imobilul și că Primăria nu are structură specializată pentru efectuarea documentației tehnice prevăzute de nr.OUG634/2004 și nici fonduri în acest sens.
Tribunalul a apreciat că este nefondat apelul pârâților, reținând că, în cartea funciară, proprietar figurează tot Statul Român, motiv pentru care a înlăturat susținerea apelanților că, în prezent, reclamanții sunt proprietari și, în virtutea atributelor acestui drept, pot efectua apartamentarea.
Tribunalul a mai avut în vedere că Legea nr. 112/1995 nu poate fi reținută ca argument în favoarea susținerilor apelanților, întrucât ea se interpretează în concordanță cu normele generale de drept civil, atâta timp cât nu conține prevederi derogatorii în privința obligațiilor părților, astfel că obligația predării lucrului vândut nu a fost înlăturată în cazul vânzărilor realizate prin această lege specială.
Totodată, instanța de apel a stabilit că, nu poate constitui un argument pentru ca pârâții să fie exonerați de respectarea obligațiilor contractuale și legale, faptul că aceștia nu dețin structura și fondurile necesare pentru efectuarea operațiunilor de carte funciară, precizând că nu poate fi invocată propria culpă.
Împotriva deciziei Tribunalului au declarat recurs pârâții Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, solicitând, în principal, admiterea recursului și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea introducerii în cauză a tuturor coproprietarilor, iar în subsidiar, modificarea ambelor hotărâri, în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
În motivare, pârâții recurenți au reiterat motivele invocate în apel, arătând că prin contractul nr.325/1997 s-a transmis reclamanților dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3, drept care conferă titularului său atributele de posesie, folosință și dispoziție, iar apartamentarea se circumscrie acestor prerogative, astfel încât obligarea lor la apartamentarea imobilului înseamnă încălcarea dreptului de dispoziție al proprietarilor reclamanți, precum și limitarea dreptului de proprietate al acestora.
Recurenții au mai susținut că prin Legea nr. 112/1995 legiuitorul nu a instituit în sarcina vânzătorului obligația apartamentării imobilului și nici vreun impediment la vânzare, care să fie generat de neapartamentarea imobilului.
Totodată, au susținut că, din interpretarea coroborată a art.9 și 10 din Legea nr. 112/1995, rezultă intenția legiuitorului de a le oferi posibilitatea chiriașilor să cumpere apartamentele care nu au fost restituite foștilor proprietari, chiar dacă acestea se află în imobile neapartamentate.
Recurenții au învederat, de asemenea, că Legea nr. 112/1995 oferă chiriașilor condiții avantajoase de achiziționare a apartamentelor iar obligarea recurenților la a efectua apartamentarea este împovărătoare și neechitabilă, precizând că Primăria Municipiului T nu are structură specializată pentru a efectua documentațiile tehnice prevăzute de nr.OUG634/2006 și nici fonduri pentru apartamentare.
Că, imobilul în litigiu a fost revendicat în baza Legii nr.10/2001, formându-se dosarul administrativ nr.302/31.05.2001, nesoluționat, precum și dosarele administrative nr.1307-1309/25.09.2001, soluționate prin Dispoziția de restituire și acordare de despăgubiri nr.1978/25.07.2006, astfel încât imobilul este indisponibilizat.
În fine, recurenții au arătat că, în raport de dispozițiile art.572 și 5803Cod procedură civilă, solicitarea privind acordarea de daune cominatorii este inadmisibilă, precizând că se impune soluția casării cu trimitere pentru introducerea în cauză a tuturor coproprietarilor, în vederea apartamentării, invocând în acest sens Decizia civilă nr. 4958/15.06.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin întâmpinare, calificată de către instanță ca fiind concluzii scrise întrucât nu a fost depusă cu cinci zile înainte de termenul de judecată, conform art.308 alin.2 Cod procedură civilă, reclamanții intimați au solicitat respingerea recursului, cu motivarea că obligația principală a vânzătorului este aceea de predare a bunului, obligație pe care pârâții recurenți nu au respectat-o, iar cheltuielile cu dezmembrarea imobilului sunt în sarcina vânzătorului, ambele instanțe interpretând corect dispozițiile Legii nr. 112/1995, în concordanță cu normele generale de drept civil, atâta timp cât legea specială nu conține prevederi derogatorii.
Intimații au mai învederat că bunul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare trebuie să fie determinat, conform art.948 Cod civil, precizând că apartamentarea, atâta timp cât nu privește efectuarea unor modificări materiale în imobil, ci doar operațiuni scriptice, este mai degrabă expresia unei mai bune administrări a situației imobilului achiziționat și nu are legătură cu dreptul de dispoziție materială, profitând tuturor cumpărătorilor și neaducând atingere dreptului lor de proprietate, ca în speța invocată.
În urma examinării deciziei atacate, în raport de motivele invocate care se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursul pârâților este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.1313 cod civil " vânzătorul are două obligații principale, a preda bunul și a răspunde de dânsul" iar conform art.1305 Cod civil "spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulații contrare".
Astfel, în lipsa unor dispoziții derogatorii de la normele generale de drept civil, care să fie prevăzute prin Legea nr. 112/1995, care este o lege specială, au aplicabilitate normele generale care reglementează obligațiile vânzătorului, așa încât ambele instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile Codului civil, apreciind că obligația de apartamentare aparține pârâților vânzători.
În acest context, este de observat că art.9 și 10 din Legea nr. 112/1995, invocate de recurenți, nu au nici o legătură cu speța dedusă judecății, iar împrejurările că reclamanții intimați au cumpărat imobilul în condiții avantajoase și că pârâții recurenți nu au structura specializată să efectueze documentația tehnică prevăzută de nr.OUG634/2006 și nici fondurile necesare, nu pot exonera pe pârâții recurenți de obligația lor contractuală și legală de predare a bunului, respectiv de apartamentare a acestuia, pentru a putea fi întabulat dreptul de proprietate de către reclamanți în CF.
Pe de altă parte, simpla operațiune de apartamentare este un act de administrare, nefiind necesară introducerea celorlalți coproprietari, câtă vreme nu s-a pus în discuție în cauză întinderea dreptului coproprietarilor, respectiv reapartamentarea imobilului.
Așa fiind, toate criticile invocate de recurenți din perspectiva dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă sunt neîntemeiate, urmând a fi respins recursul pârâților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T împotriva Deciziei civile nr. 110/A din 13 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15 mai 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 3: Daniela Calai
- - G - - -
GREFIER,
- -
Red./19.05.2008
Tehnored. /2 ex./26.05.2008
Prima instanță:
Instanța de apel:,
Președinte:Florin ȘuiuJudecători:Florin Șuiu, Gheorghe Oberșterescu, Daniela Calai
