Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 411/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 411/R-CM
Ședința publică din 13 Mai 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Laura Ioniță JUDECĂTOR 2: Nicoleta Simona Păștin
JUDECĂTOR 3: Paulina
Judecător -
Grefier
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de reclamanta, împotriva sentinței civile nr.224 din 11 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit recurenta-reclamantă și intimații-pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor B și Tribunalul Vâlcea.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, care învederează că prin cererea depusă la dosar, intimatul-pârât Ministerul Justiției a solicitat a se dispune comunicarea unei copii a sentinței civile nr. 224 din 11 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr- și care face obiectul cererii de recurs, în lipsa căreia se află în imposibilitatea formulării apărării și depunerii întâmpinării în această cauză.
Curtea respinge cererea formulată în scris de intimatul-pârât Ministerul Justiției, având în vedere că sentința civilă nr.224 din 11 martie 2008 a fost comunicată de către instanța de fond.
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, curtea constată recursul în stare de judecată și trece la soluționarea lui.
CURTEA
Constată că prin acțiunea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalul Vâlcea, disjunsă (ca cerere de intervenție în interes propriu) din dosarul -, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Vâlcea și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate reprezentând 15% începând cu luna septembrie 2004 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile ce urmează a se pronunța, în continuare și pe viitor, spor actualizat cu indicele de inflație; obligarea primilor doi pârâți să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat să aloce fondurile necesare plăților.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în scopul asigurării mai eficiente a confidențialității informațiilor clasificate, au fost elaborate o serie de acte normative menite să asigure diferitelor categorii de persoane - salariați, militari și civili ce gestionează astfel de informații, sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la asemenea informații.
Astfel, prin art. 3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se acordă personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională s-a prevăzut că pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
De asemenea, prin art.15 alin.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzuți în Legea nr.444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici, respectiv celor din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Consiliului Legislativ.
În continuare, prin art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.405/2002, sporul de confidențialitate de până la 15% s-a acordat și unor categorii din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, fiind astfel evident, cel puțin în raport de dispozițiile nr.OG19/2006 voința legiuitorului de a acorda acest spor de confidențialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate, iar nu doar celor prevăzuți în Legea nr. 444/2006.
Personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești, afirmă reclamanta, deși gestionează informații clasificate nu beneficiază de sporul de confidențialitate, fiind astfel discriminați în raport de dispozițiile nr.OG137/2000.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar pe fondul cauzei respingerea acesteia ca neîntemeiată, arătând că reclamanta are obligația, în calitate de personal auxiliar de specialitate de a păstra confidențialitatea lucrărilor și informațiilor pe care le-a obținut în calitatea sa de grefier și nici un text de lege nu prevede dreptul său la un spor de confidențialitate ca urmare a exercitării acestei profesii.
Prin sentința civilă nr.224/11.03.2008 a fost respinsă acțiunea.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că actele normative invocate de reclamanți în cererea de chemare în judecată, respectiv Legea nr.444/2006, nr.OG6/2007 și Legea nr.656/2002 prevăd acordarea către o categorie de salariați a unui spor de confidențialitate în cuantum lunar de până la 15%, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut.
Protecția informațiilor clasificate, instituită prin Legea nr.182/12.04.2002 este o obligație ce revine persoanelor autorizate care le emit, le gestionează sau care intră în posesia acestora.
Potrivit art.41 alin.1 din Legea nr.182/2002 în cadrul autorităților, instituțiilor publice și a agenților economici care dețin informații clasificate se organizează compartimente speciale pentru evidența, prelucrarea, procesarea, păstrarea, manipularea și multiplicarea acestora, în condiții de siguranță.
Susținerile reclamantei - personal auxiliar de specialitate în cadrul instanțelor judecătorești, potrivit cărora gestionează informații clasificate sunt neîntemeiate și fără corespondent în realitate, cunoscut fiind că această categorie de personal manipulează informații de interes public și nu informații clasificate care sunt secrete de stat sau secrete de serviciu.
Reclamanta din prezenta cauză nu a făcut nici o dovadă că i-ar fi fost încredințate informații clasificate, iar obligația acesteia decurgând din statutul personalului auxiliar de specialitate, aprobat prin Legea nr.567/2004 de a respecta confidențialitatea lucrărilor pe care le efectuează în calitate de personal auxiliar de specialitate, nu este una dintre obligațiile la care se referă Legea nr. 182/2002 sau actele normative cu un conținut asemănător adoptate ulterior.
A apreciat tribunalul că nu se poate reține că prin neacordarea sporului de confidențialitate personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești s-ar crea o diferență nejustificată între această categorie de personal din care fac parte și reclamanții și alte categorii de persoane din sistemul bugetar care gestionează informații clasificate și sunt beneficiari ai acestui spor, deoarece potrivit nr.OG137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință - în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, or diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO, atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie, așadar, stabilit că peroane plasate în situații analoage sau comparabile, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce nu este cazul în speță.
Instanța a apreciat că reclamanta nu se află în aceeași situație cu categoriile de personal la care se referă actele normative pe care le invocă reclamanții din cererea de chemare în judecată pe care și-a însușit-o, categorii de personal care gestionează informații clasificate, considerente față de care primul capăt din cerere privind acordarea sporului de confidențialitate este neîntemeiat și va fi respins.
Pe cale de consecință au fost respinse și celelalte capete de cerere având ca obiect actualizarea sumelor ce reprezintă drepturile solicitate, cu indicele de inflație, obligarea pârâților să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă și obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății deoarece aceste capete au caracter accesoriu față de primul capăt de cerere.
În termen legal reclamanta a declarat recurs împotriva acestei sentințe pe care a criticat-o pentru netemeinicie, invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, după cum urmează:
În mod greșit prima instanță a respins acțiunea, fără a da eficiență principiului egalității, care nu presupune uniformitate, ci presupune că la situații egale să corespundă un tratament egal, iar la situații diferite să existe un tratament diferit.
inegală reprezintă discriminare, ori discriminarea este interzisă de dispozițiile din Codului Muncii, de Carta, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, Convenția nr.111/1959 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiilor, Constituția României.
Arată recurenta că în speță trebuia reținută existența discriminării, având în vedere că tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat similare.
Astfel, reclamantei i-a fost impusă prin art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și prin art.9 din Codul deontologic o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate și, de altfel, însăși activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contractul cu informații confidențiale.
Reclamanta se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, căruia însă i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Întrucât criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același, respectiv efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege, rezultă că nu există nici o justificare obiectivă rezonabilă a excluderii reclamantei de la plata sporului de confidențialitate.
Concluzionează reclamanta că acțiunea sa fondată pe dispozițiile Codului Muncii și ale nr.OG137/2000 este întemeiată, astfel că se impune admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii și recunoașterii pentru reclamantă a dreptului de a obține sporul de confidențialitate.
Analizând sentința recurată prin prisma criticii formulate, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod.
Reclamantei, în calitate de personal auxiliar de specialitate al Judecătoriei Drăgășani, i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic), care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanta se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamanta, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitor al acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamanților, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a personalului auxiliar din instanțele judecătorești) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
Ca atare, prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamanta este în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or art.23 din declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă la sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.
Acest principiu este reluat și de art.1 alin.2 lit. i din nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Potrivit art.2 alin1 din nr.OG137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
De asemenea, potrivit art.1 alin.3 din același act normativ exercitarea drepturilor enunțate cuprinse în prezentul articol privește persoane aflate în situații comparabile.
În concluzie, curtea apreciază ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamantă reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Reclamanta este îndreptățită să solicite acest drept salarial și pentru viitor, întrucât salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.
Cererea reclamantei privind acordarea acestor drepturi salariale actualizate cu indicele de inflație este de asemenea întemeiată, fiind incidente dispozițiile art.161 alin.4 din Codul Muncii potrivit cărora "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului". Reactualizarea conform indicelui de inflație intervenit în perioada în care acest drept nu a fost plătit reprezintă cel mai fidel prejudiciul real suferit de către reclamanți prin privarea de acest drept.
Fondată este și cererea reclamantei privind obligarea pârâților să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al fiecărui reclamant, față de dispozițiile cuprinse în Decretului nr.92/1976 privind carnetul de muncă.
Curtea apreciază că este întemeiat și cel de al treilea capăt de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, conform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, pârâții se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți și intervenient.
Față de aceste considerente, curtea, în temeiul art.291 Codul muncii și art.312 cod procedură civilă, va admite recursul și va modifica sentința, în sensul că va admite acțiunea conform celor arătate mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta, împotriva sentinței civile nr.224 din 11 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr-.
Modifică sentința în sensul că admite acțiunea.
Obligă pe pârâții TRIBUNALUL VÂLCEA și MINISTERUL JUSTIȚIEI să plătească reclamantei sporul de confidențialitate de 15% începând cu data de 16.10.2004 și până la zi, precum și în continuare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Obligă pe pârâtul Tribunalul Vâlcea să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.
Obligă pe pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
Red.
TC/4 ex.
14.05.2008
jud fond.
Președinte:Laura IonițăJudecători:Laura Ioniță, Nicoleta Simona Păștin, Paulina
