Pretentii civile. Speta. Decizia 36/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 36
Ședința publică din 13 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Carmen Pârvulescu DR.- -
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Vasilica Sandovici
GREFIER: - -
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice B, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr. 1409 din 8 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții-intimați, Bătrîna, și cererea de intervenție formulată de intervenienții, și și pârâții-intimați Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul Arad, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care văzând că s-a solicitat judecarea și în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
În deliberare, constată că, prin sentința civilă nr. 1409/8.10.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată, și a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, invocată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, pentru perioada 2004 - 05.05.2005, și s-a respins acțiunea formulată de reclamanții, A, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A, Tribunalul Arad și Curtea de APEL TIMIȘOARA, pentru această perioadă, ca prescrisă.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții, A, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A, Tribunalul Arad și Curtea de APEL TIMIȘOARA și s-a dispus obligarea pârâților la plata către reclamanți a drepturilor salariale, reprezentând spor de confidențialitate în procent de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, începând cu data 06 mai 2005 precum și pentru viitor, actualizate cu indicii de inflație la data plății.
A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune al intervenienților, și, invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, și s-au respins cererile de intervenție în interes propriu formulate de aceștia, ca prescrise.
A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune al intervenientului, invocată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, pentru perioada 2004 - 25.05.2005 și s-a respins cererea de intervenție în interes propriu pentru această perioadă, ca fiind prescrisă.
A fost admisă în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A, Tribunalul Arad și Curtea de APEL TIMIȘOARA și s-a dispus obligarea pârâților la plata către intervenient a drepturilor salariale, reprezentând spor de confidențialitate în procent de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, pentru perioada 26.05.2005 - 01.05.2007, actualizat cu indicii de inflație la data plății.
A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune al intervenientei, invocată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, pentru perioada 2004 - 25.05.2005 și s-a respins cererea de intervenție în interes propriu pentru această perioadă, ca fiind prescrisă.
A fost admisă în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A, Tribunalul Arad și Curtea de APEL TIMIȘOARA și s-a dispus obligarea pârâților la plata către intervenient a drepturilor salariale reprezentând spor de confidențialitate în procent de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, pentru perioada 26.05.2005 - 01.01.2006, actualizat cu indicii de inflație la data plății.
A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune al intervenientei, invocată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, pentru perioada 2004 - 25.05.2005 și s-a respins cererea de intervenție în interes propriu pentru această perioadă, ca fiind prescrisă.
A fost admisă în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A, Tribunalul Arad și Curtea de APEL TIMIȘOARA și s-a dispus obligarea pârâților la plata către intervenient a drepturilor salariale reprezentând spor de confidențialitate în procent de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, pentru perioada 26.05.2005 - 01.05.2007, actualizat cu indicii de inflație la data plății.
Totodată, s-a dispus efectuarea mențiunilor corespunzătoare în cartea de muncă, precum și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor, fără cheltuieli de judecată nesolicitate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată în cauză de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, este nefondată, deoarece, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, acesta coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar, la pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Răspunderea Ministerul Finanțelor Publice rezultă și din prevederile art.3 din nr.HG208/2005 și ale art.3 din nr.HG386/2007.
Calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice se justifică și prin dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a constatat că, potrivit art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958 termenul de prescripție este de 3 ani, iar potrivit art.1 al.1 și 3 din același act normativ "dreptul la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege" și "orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă".
Același termen de prescripție de 3 ani este prevăzut și de art.283 din codul muncii.
Potrivit art.8 din Decretul nr.167/1958, prescripția dreptului la acțiune începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba, cât si pe cel care răspunde de ea.
Atât reclamanții, cât și intervenienții au cunoscut paguba pricinuită prin neacordarea sporului de confidențialitate de 15% și aveau posibilitatea să formuleze acțiuni în termenul de prescripție și nu după împlinirea acestuia.
Cazurile de suspendare a cursului prescripției sunt prevăzute de art.13 din Decretul nr.167/1958, iar aceste cazuri sunt de strictă interpretare. Printre aceste cazuri nu este prevăzută instabilitatea legislativă invocată de reclamanți ca motiv pentru repunerea în termenul de prescripție.
De asemenea, cazul invocat de reclamanți nu este prevăzut nici printre cazurile de întrerupere a cursului prescripției, prevăzut de art.16 din Decretul nr.167/1958.
Pe cale de consecință, instanța de fond a respins cererea de repunere în termenul de prescripție ca neîntemeiată.
Având în vedere considerentele anterior menționate, în temeiul art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958 și art.283 al.1 lit.c din codul muncii, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată și cererile de intervenție pentru pretențiile aferente perioadei prescrise.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanții și intervenienții au fost și sunt personal auxiliar în cadrul Judecătoriei Ineu, fapt ce rezultă din carnetele de muncă, depuse de aceștia și din adresa depusă la dosar de către compartimentul financiar-contabil al Tribunalului Arad (fila 33-34 dosar).
Intervenientul s-a pensionat la data de 01.05.2007, intervenienta s-a pensionat la data de 01.01.2006, iar intervenienta s-a pensionat la data de 01.05.2007.
În practica instanțelor judecătorești, constatându-se că nu există un punct de vedere unitar cu privire la acordarea sporului de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale care prevăd acest spor pentru alte categorii de personal.
Prin decizia nr.46 din data de 15.12.2008, admițând recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit următoarele: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. (1) și (2) din Codul d eontologic al magistraților, și ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar".
În considerentele acestei hotărâri, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate sunt discriminați în ceea ce privește alte categorii de salariați, care desfășoară activități asemănătoare și vin în contact cu informații clasificate, iar otrivit p. art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Ca atare, magistrații, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc sporul de confidențialitate, pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor, au dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziției legale amintite mai sus. Aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul (indemnizația) de bază prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal și despăgubirile trebuie să fie date cu caracter temporar până la încetarea situației de discriminare.
În ceea ce privește noțiunea de "discriminare", trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței, Decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României, 59).
Tribunalul a constatat că, potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate cu ocazia recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, în măsura în care acestea sunt confruntate cu astfel de probleme, cum este și cazul de față.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs, în termen legal, împotriva sentinței civile nr. 1409/08.10.2009 a Tribunalului Arad, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată.
În motivarea cererii de recurs se arată că sentința atacată a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și ca urmare a imixtiunii autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative, caz de casare prevăzut la art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă.
De asemenea, s-a mai învederat faptul că nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze sporul de confidențialitate pentru magistrați, iar reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane, excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, sens în care sunt deciziile Curții Constituționale nr. 819/3.07.2008 și nr. 1325/4.12.2008.
Dreptul la sporul de confidențialitate pentru judecători nu este recunoscut de lege, astfel încât nu poate face obiectul art. 14 al Curții Europene a Drepturilor Omului.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 4 și pct. 9 coroborat cu art. 312 Cod procedură civilă.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, a formulat recurs împotriva aceleiași sentințe, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii, în sensul admiterii, în principal, a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar în subsidiar a respingerii acțiunii ca nelegală și neîntemeiată.
În motivarea cererii de recurs se arată că între reclamant și Ministerul Finanțelor Publice nu există o relație de serviciu sau de muncă, iar Ministerul Finanțelor Publice nu trebuie confundat cu Statul Român sau cu bugetul de stat.
Ministerul Justiției este ordonator principal de credite la fel ca și Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata salariilor cuvenite angajaților instituțiilor bugetare aflate în subordinea altor ordonatori principali de credite.
Cu privire la fondul pricinii, susține că instanța de fond a admis în mod neîntemeiat acțiunea formulată, deoarece nu este permisă aplicarea dilatorie a dispozițiilor legale care reglementează acordarea sporului de confidențialitate în cuantum de până la 15% din salariul de bază și la alte categorii de personal bugetar, care nu sunt încadrate în structurile menționate expres de textele de lege, precum categoria magistraților, din care fac parte și reclamanții.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă.
Intimații nu au formulat întâmpinare, deși au fost citați cu această mențiune.
Examinând recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, prin prisma motivelor invocate, a probelor existente la dosarul cauzei și a prevederilor art. 304 pct. 4, pct. 7 și pct. 9 coroborate cu art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată că sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Ministerul Finanțelor Publice este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, conform art. 19 din Legea 500/2002, se instituie răspunderea Ministerului Finanțelor Publice pentru pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție.
În consecință, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, în virtutea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Astfel, în lipsa alocării unor fonduri pentru achitarea sumelor solicitate, cu ocazia rectificării bugetare, Ministerul Justiției s-ar afla în imposibilitatea respectării hotărârii judecătorești.
Prin urmare, instanța de fond a soluționat în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.
Potrivit art.3 din Ordonanța Guvernului nr.19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, aprobată prin Legea nr.444/2006, art.15 din Ordonanța Guvernului nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea În vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, art.30 dlin.3 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art.15 din Ordonanța Guvernului nr.64/2006, art.13 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.57/2000, modificată prin Ordonanța Guvernului nr.9/2001, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.13 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.123/2003 și art.13 din Ordonanța Guvernului nr.10/2007, spor de confidențialitate primește tot personalul din instituțiile și autoritățile publice care gestionează informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu și pentru care, prin acte normative specifice. se prevede acordarea acestui spor.
Astfel, în toate cazurile menționate anterior, categoriile de personal, cuantumul și condițiile de acordare a sporului de confidențialitate se stabilesc, în limitele prevăzute de reglementările în vigoare, de către ordonatorii principali de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat.
Sporul de confidențialitate nu este prevăzut de lege printre sporurile ce se acordă magistraților, deși, conform dispozițiilor art.39 alin.2 lit.f din codul muncii coroborate cu cele ale art.36 alin.3 din Legea nr.182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, ale art.16 alin.1 din Codul d eontologic al magistraților, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.144/2005 și ale art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, aceștia au obligația de a respecta secretul de serviciu. Atribuțiile și responsabilitățile magistraților, condițiile de muncă și cuantumul indemnizațiilor/salariilor nu pot fi negociate, în mod individual, deoarece ele sunt stabilite de lege sau de regulamentele aprobate de Consiliul Superior al Magistraturii.
Este de atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, neputându-se reține o imixtiune a autorității judecătorești în sfera puterii legiuitoare, așa cum s-a susținut în motivele de recurs.
Ca atare, Tribunalul nu și-a depășit atribuțiile și nu a intrat în sfera puterii legiuitoare, analizând situația în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale și concluzionând că reclamanta este discriminat în sensul art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.137/2000, art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, întrucât i-a fost refuzată acordarea sporului de confidențialitate sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesionale, iar nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestuia. Or, un astfel de criteriu este declarat, în mod expres, de lege ca fiind discriminatoriu, respectiv de prevederile art. 2 alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.137/2000.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.137/2000, astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr.324/2006, a transpus, în dreptul intern, prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. din 19 iulie 2000, și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată În Oficial al Comunităților Europene nr. din 2 decembrie 2000.
Această ordonanță asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare, stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale ce au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România și care alcătuiesc cadrul general în domeniu. Persoanele care se consideră discriminate au la dispoziție aceste prevederi legale concrete, în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Art.2 alin.3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.137/2000 caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, astfel încât se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art.115 din Constituție.
Cât privește noțiunea de "discriminare", trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut, în mod constant, că există discriminare atâta timp cât diferența de tratament, aplicată unor subiecte de drept, aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.
Salariul cuprinde, potrivit art.155 din codul muncii și art.38 alin.4 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri la salariul de bază.
Salariul de bază constituie elementul principal al salariului și se stabilește, pentru fiecare salariat, în raport cu mai mulți factori, cum ar fi: pregătirea profesională, competența, calificarea, locul, rolul și importanța activității desfășurate, complexitatea atribuțiilor de serviciu, răspunderea și riscurile funcției, incompatibilitățile și interdicțiile, prevăzute de lege pentru anumite categorii de personal, etc.
Noțiunea de salariu se referă și la indemnizațiile de bază cuvenite magistraților, parlamentarilor, demnitarilor,
Unul din principiile sistemului de salarizare este acela "pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală", consacrat de art.41 alin.4 din Constituție și art.6 alin.3 din codul muncii.
Munca poate fi egală deoarece funcția/postul sunt identice, ca atribuții de serviciu, impunându-se aceleași cerințe pentru salariații care le ocupă.
Dacă felul muncii este același, dacă cerințele și condițiile de muncă sunt aceleași, dacă munca este egală sau de valoare egală, diferențierile de salarizare nu se justifică.
În sistemul public (bugetar), principiul este aplicabil în interiorul acelorași ramuri, al aceluiași domeniu sau la același nivel.
Întrucât salariile (indemnizațiile) de bază se stabilesc în funcție de factorii amintiți mai sus, deosebirile existente, întemeiate obiectiv și rezonabil, între ramuri, domenii sau nivele diferite de activitate au o justificare legitimă, fără a fi vorba de existenta unor discriminări.
În ceea ce privește sporurile, adică acele elemente accesorii și variabile ale salariului, care se acordă în funcție de condițiile în care se prestează munca, situația este cu totul alta.
Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde nu sunt cuprinse în salariul de bază, ele fiind prevăzute de codul muncii, de legi, de ordonanțe, de contractul colectiv de muncă unic la nivel național (art.41 alin.3) și de contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unitate și unitate.
În sistemul legal actual, sporurile nu sunt recompense sau gratificații. Ele constituie, în principal, un factor compensatoriu pentru anumite condiții de muncă sau pentru întrunirea de către cel în cauză a unor cerințe speciale.
Astfel, sporurile la salariul (indemnizația) de bază se acordă dacă sunt întrunite următoarele condiții: salariatul ocupă un post într-o specialitate care îi conferă dreptul la un anumit spor sau lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege, de contratul colectiv de muncă sau, după caz, de contractul individual de muncă.
Prin urmare, indiferent de nivelul studiilor, importanța, complexitatea și atribuțiile de serviciu, funcția sau meseria exercitată, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate și cuantumul salariului (indemnizației) de bază ale unui salariat, acestuia trebuie să i se dea un anumit spor, dacă lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor.
Nu există nici o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ca, în cazul a doi salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor de serviciu, răspunderii, a, dar care lucrează, de exemplu, în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-I primească pentru motivul că legea sau ordonanța, în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat, nu prevede acordarea acestui spor.
În considerarea criteriilor amintite mai sus, dintre care se disting, cu prioritate, rolul, răspunderea și complexitatea atribuțiilor de serviciu ale diferitelor posturi, funcții și activități, legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fără ca prin aceasta să aducă vreo atingere egalității de drepturi, prevăzută de art.16 din Constituție. Acest tratament diferențiat trebuie să se refere, însă, doar la stabilirea salariului (indemnizației) de bază. Sporurile la salariul (indemnizația) de bază trebuie să fie acordate tuturor salariaților, indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea, atâta timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Prin urmare, sporul de confidențialitate trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului. Acceptarea susținerile recurenților ar conduce la o situație discriminatorie, în sensul dispozițiilor art.16 ailn.1 din Constituție, republicată, ale art.1-3 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art.1 din Protocolul 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile.
Ca atare, magistrații care nu primesc spor de confidențialitate, pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestei categorii de personal, nu prevăd acordarea acestui spor, au dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziției legale amintite mai sus și pe perioada anterioară intrării în vigoare a legii de salarizare unitară.
Aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul (indemnizația) de bază, prevăzut de marea majoritate a actelor normative, care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal. Ele trebuie acordate până la încetarea situației de discriminare, respectiv până la data intrării în vigoare a legii salarizării unitare.
În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.46/15.12.2008, pronunțată în dosarul nr.27/2008, decizie prin care a fost soluționat recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la acordarea sporului de confidențialitate judecătorilor, procurorilor și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, în raport de dispozițiile art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 19/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 444/2006, ale art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 6/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, ale art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, modificată și completată, și ale art. 13 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2000 modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 9/2001.
În concluzie, după cum corect a sesizat și tribunalul, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acordarea unui asemenea spor categoriilor profesionale din sistemul public pentru care există reglementări legale în domeniu.
În privința actualizării creanței, devenind incidente dispozițiile art. 161 alin. 4 codul muncii coroborate cu cele ale art. 1084 și art. 1088 Cod civil, în mod corect s-a dispus că sumele datorate vor fi actualizate în raport cu rata inflației, de la data nașterii dreptului și până la efectuarea plății.
Această actualizare nu adaugă nicio penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de a le conserva, astfel încât sumele de bani datorate și plătite reclamantului să aibă valoarea reală din momentul în care ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună-credință și întocmai a obligațiilor.
De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, iar potrivit practicii judiciare constante în materie, actualizarea creanței se realizează conform indicelui de inflație.
Având în vedere cele expuse anterior, în temeiul art.312 alin.1 Cod de procedură civilă, instanța va respinge recursurile declarate de către pârâți ca neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Finanțelor Publice B, reprezentata prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, și Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr. 1409/8.10.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr.
GREFIER,
Red./15.01.2010
Thred. /15.01.2010
Ex.2
Prima inst. și
Președinte:Carmen PârvulescuJudecători:Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan, Vasilica Sandovici
