Pretentii civile. Speta. Decizia 718/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.718/CM
Ședința publică din 08 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Jelena Zalman
JUDECĂTOR 2: Răzvan Anghel
JUDECĂTOR 3: Mariana Bădulescu
Grefier - -
S-au luat în examinare recursurile civile formulate de:
- PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,-,
- PARCHETUL DE PE LÂNGĂ INALTA C DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,--14, sector 5, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,- și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CONSTANȚA, cu sediul în C,-, și
- MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5 prin C, cu sediul în str. - nr.18, județul C, împotriva sentinței civile nr. 906/04.09.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă, domiciliată în C, -, -A,.B,. 26, județul C, având ca obiect drepturi bănești - spor 15%.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu disp. art.87 și următoarele cod pr.civilă.
Recursurile sunt declarate în termen, motivate, scutite de plata taxelor judiciare de timbru, iar recurenții au solicitat judecata în lipsă conform disp. art.242 alin.2 Cod pr.civilă.
După referatul grefierului de ședință;
Instanța, având în vedere că nu sunt motive de amânare, constată cauza în stare de judecată și luând act că prin cererile de recurs s-a solicitat judecata în lipsă, rămâne în pronunțare asupra recursurilor de față.
CURTEA:
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța la 13.07.2009, sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CONSTANTA și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați paratii la calcularea și plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna iulie 2006 și in continuare pe perioada cat a exercitat functia de procuror, respectiv până la data de 01.01.2009.
Reclamanta a mai solicitat ca aceasta suma să fie actualizata cu indicele de inflație ca urmare a devalorizării monedei naționale, începând cu data nașterii drepturilor și până la data executării hotărârii judecătorești, să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă, iar MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR să fie obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În considerente, reclamanta a arătat că a exercitat funcția de procuror in perioada 09.03.2006-01.01.2009 initial la Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanta, ulterior la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanta.
In scopul asigurării mai eficiente a confidențialității informațiilor clasificate au fost concretizate o serie de acte normative menite să confere categoriilor de persoane ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la informațiile de acest tip.
Astfel, prin art. 3 din Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea nr.OG 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, s-a prevăzut că, Pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate.
Totodată, prin art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzuți în Legea nr. 444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici, respectiv, celor din aparatul de lucru al guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Prin art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării de bani, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 405/2002, s-a acordat un spor de până la 15% și membrilor plenului, precum și unor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Reclamanta a apreciat că este evident că, cel puțin în raport de dispozițiile nr.OG 19/2006, rezultă în mod clar voința legiuitorului de a se acorda acest spor de confidențialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate și nu doar celor prevăzute în Legea nr. 444/2006, adică celor din sistemul Apărării Naționale, Ordine Publica si Siguranța Națională.
Însăși nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prevede, în art. 30 alin. 3, acordarea sporului de confidențialitate de până la 15% personalului din aparatul CNCD, tocmai in ideea unui tratament echitabil si similar a tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează informații clasificate sau confidențiale.
Rezulta deci, ca sporul de confidențialitate este acordat mai multor categorii de personal salarizat din fonduri bugetare pentru motivul ca gestionează informații care ulterior sunt gestionate si de procurori. Pentru acest motiv reclamanta a considerat discriminatoriu modul diferit de determinare a indemnizației de serviciu, întrucât in cazul acesteia nu s-a aplicat sporul de confidențialitate care se acorda celorlalte categorii profesionale care gestionează același tip de date cu caracter secret sau confidențial.
Mai mult, conform art. 28 din Legea nr. 182/2002, reclamant a deținut certificat ORNIS și deci a gestionat si informații clasificate si cu toate acestea nu a beneficiat de sporul de confidențialitate prevăzut pentru toate celelalte categorii de persoane enumerate.
S-a mai arătat ca o parte dintre magistrații procurori au formulat acțiune pentru acordarea acestui spor iar Curtea de Apel Constanta prin decizia nr. 441/CM/209 a admis acțiunea in ce privește acordarea sporului de confidențialitate de 15%.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 3 din nr.OG 19/2006 si art. 99 alin. 1 lit. D din Legea nr. 303/2004.
Prin întâmpinare, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE a solicitat respingerea acțiunii ca nefondata.
De asemenea, acest pârât a formulat, cerere de chemare în garanție a MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, pentru ca, în cazul admiterii acțiunii reclamanților, chematul în garanție să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Au fost invocate astfel disp. nr.HG 736/2003 și art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004, cât și cele ale art. 19 din Legea nr. 500/2002.
Paratul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constantaa formulat întimpinare prin care a invocat excepția necompetentei materiale a Tribunalului în soluționarea cauzei, având in vedere ca reclamanta si-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile G nr. 137/2000, iar potrivit art. 27 alin. 1 din acest act normativ "persoana care se considera discriminata poate formula, in fata instanței de judecata, o cerere pentru acordarea de despăgubiri si restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun", rezultând din cele expuse ca judecătoria ar fi competenta material pentru soluționară acestui litigiu.
La rândul său, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR a formulat întâmpinare în raport de acțiunea principală și de cererea de chemare în garanție, arătând că această instituție nu are calitate procesuală pasivă, cauza fiind un litigiu între angajator și angajați.
S-a susținut că date fiind relațiile dintre aceștia, Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate avea calitate în raportul de muncă și nu poate fi chemat în judecată doar pe considerentul că gestionează banii publici.
Cu privire la cererea de chemare în garanție, pârâtul a mai arătat că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se confundă cu bugetul de stat, rolul său fiind cel de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite ( art. 35 alin. 1 și art. 36 alin. 1 din Legea nr. 50/2002 ).
Prin sentința civilă nr. 906/04.09.2009 pronunțată de Tribunalul Constanțas -a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța și excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca nefondate, s-a admis acțiunea formulată de reclamantă și în consecință au fost obligați pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata către reclamantă a sporului de confidențialitate de 15% pentru perioada iulie 2006- 01.01.2009, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective,au fost obligați pârâții la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei, a fost obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare efectuării plății și s-a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Pentru a pronunța această soluție,prima instanță a reținut următoarele:
Sub aspectul necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea prezentei cauzei, au fost înlăturate susținerile paratului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanta, conform cărora în speță ar fi aplicabile dispozițiile art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000, întrucât litigiul de față se referă la neacordarea unor drepturi salariale (atrăgând natura de conflict de drepturi), iar nu unul privitor la acordarea de despăgubiri reclamantei pentru discriminarea la care a fost supusa, care să atragă din perspectiva textului enunțat, competența judecătoriei.
Cât privește calitatea procesuală pasivă a MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, tribunalul a reținut că față de această instituție, atât reclamanta cât și pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE au formulat pretenții distincte de cele care vizau interpretarea normelor aplicabile raporturilor de muncă, motivate pe înseși atribuțiile de gestionare și de constituire a bugetului de stat.
Cu privire la fondul cauzei:
Reclamanta - fost procuror in cadrul Parchetelor din jud. C - a solicitat recunoașterea și acordarea sporului de confidențialitate de 15% acordat altor categorii de salariați/funcționari publici, având în vedere că în raport de prevederile nr.OG 19/2006, este neechivocă voința legiuitorului în sensul de a se acorda sporul menționat tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate.
Motivația acțiunii s-a fundamentat pe existența unei situații în care alte categorii de persoane care gestionează și manipulează informații clasificate beneficiază de acest drept, în virtutea unor prevederi legale exprese, în timp ce procurorii și personalul auxiliar din cadrul auorității judecătorești nu primesc acest spor, fără ca între aceste categorii să existe o diferență sub aspectul interesului urmărit: protejarea mai eficientă a informațiilor clasificate.
Astfel, conform art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007,sporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
În mod similar, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, modificată prin Legea nr. 405/2002 prevede că persoanele cuprinse în schema Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor și are, potrivit legii, gestionează informații clasificate, beneficiază de un spor de 15% acordat pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate.
În mod corelativ, prin art. 3 din Legea 444/2006 pentru aprobarea nr.OG 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională dispune că, Pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate."
Aceste susțineri sunt întemeiate.
In temeiul art. 30 alin. 3 din OG nr. 137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, pentru păstrarea confidențialității în legătura cu faptele, informațiile sau documentele de care ia cunoștință în exercitarea funcției, personalul din aparatul Consiliului primește lunar un spor de confidențialitate de 15 %, calculat la salariul de bază brut. Categoriile de personal care beneficiază de acest spor se stabilesc prin ordin al președintelui Consiliului" tocmai în ideea unui tratament echitabil și similar a tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice ce gestionează informații clasificate sau confidențialitate.
Conform art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328 din 24 august 2005 pentru aprobarea Codului d eontologic al judecătorilor și procurorilor, "judecătorii și procurorii au obligația a de nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate. In cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și a nu permite consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și de regulament.
Potrivit art. 99 lit. D din Legea nr. 303/2004 republicată privind statutul judecătorilor și procurorilor, constituie abateri disciplinare nerespectarea confidențialității lucrărilor care au acest caracter.
Rezulta ca prin textele sus citate magistraților si personalului auxiliar de specialitate le-a fost impusa imperativ obligația profesionala de confidențialitate, fapt ce îi îndreptățește la acordarea sporului de confidențialitate.
Prin neacordarea acestui spor, s-ar încălca principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plata egala pentru munca egala, dreptul la salariu pentru munca prestata, care se coroborează cu reglementările internaționale in materie, respectiv art. 7 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție egala a legii împotriva oricărei discriminări.
În acest sens s-a pronunțat si Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr.46/15.12.2008, prin care s-a stabilit ca judecători, procurorii, magistrații asistenți precum si personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 %, calculat la indemnizația bruta lunara, respectiv salariul de baza brut lunar.
Împotriva acestei soluții au formulat recurs pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Ministerul Finanțelor.
În motivarea recursului său, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat următoarele: prin decizia nr.821/2008 pronunțată de Curtea Constituțională s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 2 lin. 1 și 11 și a art. 27 din OG nr.137/2000, această decizie fiind obligatorie iar posibilitatea instanțelor de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative este contrar Constituției; față de cele hotărâte prin Decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a solicitat să se facă aplicarea acestei decizii; s-a arătat că recursul vizează numai actualizarea sumelor pretinse cu rata inflației, înscrierea în carnetul de muncă a drepturilor pretinse și respingerea cererii de chemare în garanție; astfel, s-a arătat că în mod greșit s-a dispus obligarea la plata actualizării sumelor cu rata inflației întrucât fondurile alocate Ministerului Public pentru anul 2009 au fost aprobate prin Legea nr. bugetului de stat nr. 18/2009, lege care nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanțe, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând actualizarea cu rata inflației, nu se justifică; în același sens s-a arătat că în conformitate cu art. 14 al.2 din Legea nr. 500/2002 nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget, nici angajată nici efectuată din acesta, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială iar sumele alocate pentru alte cheltuieli nu pot fi folosite în alt scop, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat putându-se face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, astfel încât obligația stabilită de instanță în sarcina recurentului este o obligație "imposibilă"; un alt argument invocat a fost acela că actualizarea cu rata inflației apare ca un mod de a constrânge debitorul să execute obligația asumată, și prin urmare pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare la plata sumelor reactualizate fiind lipsită de cauză juridică; în ceea ce privește înscrierea în carnetul de muncă a drepturilor pretinse s-a arătat că din dispozițiile art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976 rezultă că singura categorie de drepturi bănești care se înscrie este retribuția tarifară de încadrare precum și alte drepturi ce se includ în aceasta în timp ce sporul acordat de instanță se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se include în aceasta; în ceea ce privește cererea de chemare în garanție s-a arătat că aceasta era întemeiată raportat la prevederile art. 131 din Legea nr. 304/2004, art.19 din Legea nr. 500/2002 și HG nr.736/2003 întrucât recurentul este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata drepturilor suplimentare și va trebui să elaboreze un proiect de rectificare a bugetului și față de prevederile art. 3 din OG nr. 22/2002; s-a mai arătat că în formularea acestei cereri este îndeplinită condiția interesului.
În motivarea recursului său Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanțaa arătat următoarele: în mod greșit instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale întrucât art.27 alin. 1 din OG nr.137/2000 face trimitere la dreptul comun; cu privire la fondul cauzei s-a arătat că în mod greșit s-a dispus obligarea la plata actualizării sumelor cu rata inflației întrucât fondurile alocate Ministerului Public pentru anul 2009 au fost aprobate prin Legea bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanțe, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând actualizarea cu rata inflației, nu se justifică; în același sens s-a arătat că în conformitate cu art. 14 al.2 din Legea nr. 500/2002 nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget, nici angajată nici efectuată din acesta, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială iar sumele alocate pentru alte cheltuieli nu pot fi folosite în alt scop, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat putându-se face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, astfel încât obligația stabilită de instanță în sarcina recurentului este o obligație "imposibilă"; un alt argument invocat a fost acela că plata sumelor reprezentând actualizarea cu rata inflației se poate face doar prin intervenția legiuitorului; în sfârșit, s-a susținut că instanța de fond nu a motivat în nici un fel soluția de admitere a cestei cereri.
În motivarea recursului său, recurentul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caa rătat următoarele: acesta nu are calitate procesual pasivă raportat la prevederile art. 282 din Codul Muncii, neexistând nici un raport de muncă cu reclamanta, și raportat la prevederile art. 135 din Constituția României și art. 35 și 36 din Legea nr. 500/2002 proiectul de bugetul al fiecărui minister se întocmește chiar de către acestea, în calitate de ordonatori de credite, în final fiind aprobat de Guvern și în final prin lege de către Parlamentul României, iar Ministerul Finanțelor nu are un atribut de decizie în această privință, fiind implicat doar în discutarea fundamentării bugetelor fiecărei instituții întrucât este un organ administrativ cu atribuții în executarea legii; s-a mai arătat că Ministerul Public nu a făcut dovada că Ministerul Finanțelor Publice a refuzat să cuprindă în bugetul său sumele pretinse de reclamantă; sentința a fost pronunțată cu încălcarea normelor privind elaborarea bugetului și mai mult a fost obligat Ministerul Finanțelor să plătească din propriul buget drepturile pretinse de reclamantă.
nalizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea reține următoarele:
1. Cu privire la recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție:
1.A) În ceea ce privește dreptul reclamantei la sporul de confidențialitate:
Mai întâi, se constată că motivele de recurs sunt contradictorii,întrucât pe de o parte se invocă decizia nr.821/2008 pronunțată de Curtea Constituțională, rezultând că în opinia recurentei situația de față s-ar încadra în situația avută în vedere de Curtea Constituțională și deci instanța nu ar putea acorda sporul de confidențialitate, iar pe de altă parte invocă decizia nr. 46/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,prin care se stabilește dreptul magistraților la sporul de confidențialitate.
Într-adevăr, prin deciziile nr. 818/3.07.2008, nr.819/3.07.2008 și nr. 820/3.07.2008 pronunțate de Curtea Constituțională, s-a statuat că prevederile art. 1, art.2 al.3 și art. 27 al.1 din nr.OG 37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești, au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Ulterior, prin Decizia nr. 1325/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Și în acest caz, s-a motivat decizia prin aceea că "dispozițiile ordonanței lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății" și că "un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării".
Aceste decizii ale Curții Constituționale au avut în vedere așadar nu doar situația în care instanțe ar anula prevederi legale ci și situațiile în care ar aplica prevederi din acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, indiferent de forța lor juridică. Și într-un asemenea caz ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat.
Ca urmare, instanța nu poate avea în vedere motive care se referă la existența unui tratament discriminatoriu pentru a aplica în cazul recurenților alte prevederi legale decât cele care reglementează salarizarea acestora în perioada de referință.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că potrivit art. 27(1) din OG nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Așadar, acțiunea întemeiată pe prevederile OG nr. 137/2000 poate avea ca obiect: o cerere de despăgubiri și/sau o cerere pentru înlăturarea situației discriminatorii și restabilirea situației anterioare.
În deciziile pronunțate în legătură cu constituționalitatea prevederilor OG nr. 137/2000, (de ex. deciziile nr. 818 și 819, 820 și 821 din 2008) Curtea Constituțională a stabilit că "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
În motivarea acestor decizii s-a arătat că "Luând în considerare și dispozițiile art. 27 alin. (1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată. Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării."
Așadar, din dispozitivul și din motivarea acestor decizii, rezultă fără echivoc faptul că aceste soluții au în vedere numai prevederile cuprinse în art. 27(1) din OG nr. 137/2000 care prevăd posibilitatea de a solicita restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare iar nu și prevederile referitoare la solicitarea de despăgubiri rezultate din situația discriminatorie.
Astfel, cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din situația discriminatorie este o cerere întemeiată pe răspunderea delictuală, fapta ilicită constând în fapta care determină situația discriminatorie, faptă calificată ca ilicită de prevederile OG nr. 137/2000.
Or, instanțele nu pot refuza soluționarea unei astfel de acțiuni, având în vedere prevederile art.3 din Codul Civil și art.4 alin.2 din Legea nr. 303/2004.
Astfel, potrivit art. 3 din Codul civil, judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt ca legea nu prevede, sau ca este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.
În același sens, art.4 alin.2 din Legea nr. 303/2004 prevede că judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
Ca urmare, trebuie reținută competența instanțelor naționale în soluționarea unor acțiuni precum cea de față. Faptul că OG nr. 137/2000 face trimitere la "drepturi recunoscute de lege" nu înseamnă în mod necesar că este vorba de o lege specială, cum este legea de salarizare a magistraților, referirea făcându-se la "lege" în sens larg, incluzându-se și actele normative cu caracter general, referitoare la drepturile fundamentale, inclusiv prevederile cuprinse în Constituția României și prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților, care în conformitate cu art. 20 din Constituție au prioritate față de reglementările naționale.
În cauză trebuie deci verificat dacă reclamanta se regăsesc într-o situație care să conducă la concluzia că sunt supuși unui tratament discriminatoriu din punct de vedere al salarizării, astfel încât să pretindă despăgubiri.
Se reține că în conformitate cu art. 99 alin. 1 lit. D din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară "nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter", ceea ce înseamnă că judecătorii și procurorii au obligația de a respecta secretului deliberării și confidențialitatea lucrărilor care au acest caracter, după caz.
Apoi, potrivit art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 144/2005, magistrații au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate.
Ulterior, în art. 15 alin. (1) și (2) din Codul d eontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.328/2005, s-a stabilit că "judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate; în cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și de regulament".
În acest sens este evident că operează o discriminare de natură salarială în sensul art.2 (3) din OG nr. 137/2000 rep. Potrivit cu care sunt discriminatorii, potrivit acestei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare, în condițiile în care alin.(1) are în vedere și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
De altfel, doctrina și jurisprudența au statuat în mod unanim și constant existența unei discriminări în materie de muncă ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific. Reclamanții sunt discriminați întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu pentru că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor - condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate ci pentru motivul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, criteriu declarat în mod expres ca fiind discriminatoriu prin art.2 al.1 din OG nr. 137/2000.
Mai trebuie avut în vedere un element esențial și anume că prin Decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. D din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora. Constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar".
Decizia este obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.
De altfel, în motivarea deciziei sale, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat în mod expres că în lipsa unor prevederi exprese care să stabilească sporul de confidențialitate pentru magistrați, acest spor "nu poate fi acordat în baza actelor normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale magistraților, magistraților-asistenți și personalului auxiliar de specialitate, de vreme ce el nu este prevăzut de actele normative respective" și,"totodată el nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituții și autorități publice care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, acte normative amintite"întrucât "s-ar ajunge să se confere instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ceea ce este evident neconstituțional, întrucât se încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1) în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării".
Dar, s-a arătat în mod expres de Înalta Curte de Casație și Justiție în motivarea sa că "magistrații, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri" "constând în sporul de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar" în temeiul art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.
Ca urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat pe această cale, cu caracter obligatoriu pentru instanțe, problema existenței situației discriminatorii și îndreptățirii magistraților la despăgubiri egale cu sporul de confidențialitate.
Cuantumul acestor despăgubiri nu poate fi, desigur, stabilit în mod arbitrar. Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, a stabilit cuantumul despăgubirilor egale cu sporul de confidențialitate la nivelul a 15% din indemnizația brută.
Faptul că s-au invocat prevederile altor acte normative care prevăd sporul de confidențialitate pentru alte categorii profesionale nu înseamnă că s-au aplicat prevederile acestor acte normative ci aceasta a constituit doar motivarea existenței unei situații discriminatorii.
De asemenea, faptul că se stabilesc despăgubiri echivalente cu un spor de 15% nu înseamnă că se acordă acest spor care este prevăzut în alte acte normative, pentru alte categorii de personal, și care nu este prevăzut de legea specială care reglementează salarizarea magistraților, ci este vorba numai de un mod de calcul al despăgubirilor, întrucât stabilirea acestui cuantum determinabil prin aplicarea unui procent la indemnizația de încadrare, este considerat a fi un mod de calcul echitabil.
În ceea ce privește acordarea acestor drepturi pentru viitor, se reține că susținerile pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților sunt lipsite de fundament.
Este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență că despăgubirile pot fi acordate fie ca sumă globală, într-un cuantum determinat, fie ca prestație periodică succesivă, cu caracter viager sau temporar, eventual ca prestație lunară, până la încetarea stării care a determinat acordarea reparației, în acest caz până la înlăturarea stării de discriminare, astfel cum este cazul de față.
Despăgubirea este egală cu prejudiciul suportat prin neacordarea discriminatorie a sporului de confidențialitate, și este deci egală cu diferența lunară dintre indemnizația primită de magistrați și indemnizația pe care ar fi trebuit să o primească dacă nu ar fi fost supuși unui tratament discriminatoriu și ar fi primit sporul de confidențialitate.
1.B) În ceea ce privește actualizarea sumelor cu rata inflației, se reține că în conformitate cu art. 295(2) din Codul Muncii, prevederile acestui cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective. Pe de altă parte, alineatul (1) din același articol, stabilește că dispozițiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile. Or, art. 1073 din Codul civil stabilește cu titlu de regulă următoarele: "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, si in caz contrar are dreptul la dezdăunare". În condițiile scăderii puterii de cumpărare a monedei naționale, reclamanții au fost prejudiciați prin neplata la data la care erau cuvenite a acestor drepturi și ca urmare sunt îndreptățiți la valoarea reactualizată cu rata inflației a drepturilor rezultând din aplicarea sporului de 50%. Aceasta nu este o măsură de constrângere a debitorului, decât eventual ca efect colateral, scopul acestei măsuri fiind dezdăunarea creditorului.
Susținerile recurentului că nu poate plăti aceste sume sunt lipsite de temei și nu au relevanță asupra drepturilor creditorilor - reclamanții. Astfel, un debitor nu se poate exonera de plata unor obligații invocând motivul lipsei de posibilități materiale. Excepțiile vizează cazul persoanelor de drept privat care în caz de insolvență pot fi supuse unei proceduri speciale care după finalizare conduce la stingerea tuturor creanțelor nerealizate.
Din contră, în conformitate cu prevederile OG nr. 22/2002, modificată prin Legea nr. 100/2007, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată (art. 2) iar ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii, virările de credite bugetare putându-se efectua pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, și ale art. 49 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale (art.4).
Includerea sumelor necesare în bugetul propriu și plata acestor drepturi nu poate fi considerată a fi lipsită de temei legal ci din contră, câtă vreme creanța este stabilită printr-o hotărâre judecătorească ce se bucură de autoritatea lucrului judecat iar art. 1 din OG nr. 22/2002 prevede achitarea creanțelor stabilite prin titluri executorii din bugetele instituțiilor publice.
1.) În ceea ce privește înscrierea în carnetele de muncă a drepturilor pretinse în prezenta acțiune se reține că în conformitate cu art. 1(1) din decretul nr. 92/1976 privind carnetul de munca, prin intermediul acestuia se dovedește, între altele, și retribuția tarifara de încadrare și alte drepturi ce se includ in aceasta, în același sens fiind prevederile art. 11 alin. 2 care se referă tot la "retribuția tarifara de încadrare, precum si alte drepturi ce se includ in aceasta". Trebuie avut în vedere însă că acest act normativ a fost emis în anul 1976, astfel încât în raport de noile realități sociale și juridice trebuie interpretat în sensul că în carnetul de muncă se înscriu veniturile cu caracter permanent care constituie indemnizația unui magistrat, venituri care cuprind și sporurile prevăzute de lege și la care în mod evident acest act normativ nu putea face referire la data adoptării sale.
1.D) În ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție, se reține că instanța de fond a procedat în mod corect.
Astfel, prin cererea de chemare în garanție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat ca în cazul în care cererea reclamantelor va fi admisă să se dispună prin aceeași hotărâre ca"Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților".
Mai întâi, trebuie avut în vedere că cererea de chemare în garanție trebuie să respecte aceleași condiții ca și cererea principală, o astfel de cerere având caracter incidental dar totodată o existență de sine stătătoare, putând fi judecată și separat (art. 63 alin.2 Cod.pr.civ.).
Astfel cum stabilește art. 60 alin. 1 Cod.pr.civ. cererea de chemare în garanție este cererea prin care o parte se poate îndrepta împotriva unui terț față de litigiu, în cazul în care ar cădea în pretenții, pentru a-l garanta sau pentru a-l despăgubi.
Între altele, cererea de chemare în garanție trebuie să aibă un obiect, care la rândul său trebuie să fie licit, posibil și determinat.
Obiectul cererii de chemare în judecată, chiar și pe cale incidentală, trebuie să constituie o pretenție concretă a reclamantului, corespunzătoare unei obligații de a face, a nu face sau a da, corelativ dreptului subiectiv sau interesului care se urmărește a fi ocrotit.
În cauză, se constată că cererea de chemare în garanție formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu răspunde acestor exigențe, întrucât nu se formulează o pretenție concretă, adică nu se cere chematului în garanție să facă, să nu facă sau să dea ceva, ci se solicită instanței ca acest pârât să aibă o anumită poziție subiectivă, respectiv "să ia act" de o anume obligație. Pârâtul nu a solicitat așadar ca Ministerul Finanțelor să fie obligat să asigure fondurile necesare plății sumelor pretinse de reclamante, ci doar să ia act de această obligație, cerere care în realitate nu are nici o finalitate practică. Din acest punct de vedere, o astfel de cerere este și lipsită de interes, ținând cont că interesul, ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, reprezintă folosul practic pe care îl urmărește partea. Or, luarea la cunoștință de existența unei obligații legale, fără ca partea să fie obligată a îndeplini această obligație este lipsită de un folos practic. Instanța nu poate fi chemată pentru a stabili pur teoretic existența obligației de care pârâtul (chematul în garanție) să ia act, ci pentru realizarea sau protejarea în concret a unui drept sau interes prin impunerea unei obligații corelative.
Ca urmare, recursul acestui pârât nu este fondat.
2. Cu privire la recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța:
2.A) În ceea ce privește competența materială a instanței de fond:
Potrivit art. 295(2) din Codul Muncii, prevederile acestui cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
Apoi, potrivit art. 269(1) din Codul Muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul
Articolul 284 alin. 1 din Codul Muncii stabilește că judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului d e procedură civilă.
În conformitate cu art. 2 pct. 1 lit. C) Cod.pr.civ. Tribunalele judecă în primă instanță conflictele de muncă, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe.
Recursurile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță se soluționează de Curțile de Apel - art. 3 pct. 3 Cod.pr.civ.
Prin art. I din OUG nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, s-a stabilit că cererile având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, formulate de personalul salarizat potrivit OUG nr. 27/2006 și potrivit OG nr. 8/2007, sunt soluționate, în primă instanță, de curțile de apel iar recursul împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de curțile de apel se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin decizia nr. 104/20.01.2009 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. I din OUG nr. 75/2008.
Potrivit art. 36 din OUG nr. 27/2006, personalul salarizat potrivit acestei ordonanțe de urgență, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ale Direcției Naționale Anticorupție ori, după caz, la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție; contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile; împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri.
Aceste prevederi cu caracter special se referă la contestații care vizează modul de determinare a indemnizației în raport de elementele cuprinse în actul normativ indicat, adică coeficientul de multiplicare, majorarea cuvenită pentru vechimea în funcție, sau stabilirea sporului de vechime.
În cauză, nu este vorba însă de o astfel de contestație ci de pretențiile reclamantei pentru acordarea unor despăgubiri și a unui spor care nu îi este recunoscut, deci este vorba de însăși existența dreptului iar nu de modul de calcul al indemnizației.
În cauză, fiind vorba de pretenții care se întemeiază pe existența unei discriminări, care constituie o faptă ilicită, în lipsa unor dispoziții speciale derogatorii, față de împrejurarea că discriminarea a operat în legătură cu relațiile de serviciu, se constată că în mod corect prima instanță a respins excepția necompetenței sale materiale.
2.B) În ceea ce privește actualizarea cu rata inflației:
Față de acest motiv de recurs se rețin aceleași argumente ca și în cazul motivului de recurs identic invocat de recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, neexistând elemente diferite în susținerea lui care să fie invocate de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța.
În ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea de către instanța de fond a soluției asupra acestui capăt de cerere, se reține că față de prevederile art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 7 Cod.pr.civ. în acest caz instanța de recurs suplinește această lipsă prin propria motivare, ceea ce s-a și întâmplat, considerentele pentru care acest capăt de cerere este fondat iar admiterea lui corectă, fiind expuse în referire la recursul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nefiind necesară reluarea lor.
3. Cu privire la recursul formulat de Ministerul Finanțelor:
Potrivit art. 282 din Codul Muncii, pot fi părți în conflictele de muncă:
a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;
b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice -, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;
Între reclamantă și acest pârât nu există și nu au existat raporturi de muncă sau asimilate acestora, astfel încât nu ar fi putut fi admisă o cerere de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor la plata drepturilor salariale neachitate.
Se constată în această privință că, prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat să fie obligați la plata sporului de confidențialitate doar a pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța. Aceasta a solicitat într-un capăt de cerere distinct obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice doar să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi de către ceilalți pârâi.
În dispozitivul sentinței recurate s-a indicat admiterea acțiunii în contradictoriu cu toți pârâții din cauză, însă aceasta pentru că în cauză a fost vorba de o coparticipare procesual pasivă, iar acțiunea a fost formulată în contradictoriu cu toți pârâții, chiar dacă cererile îndreptate împotriva acestora au fost diferite. Această împrejurare, aceea că împotriva Ministerului Finanțelor s-a formulat un capăt de cerere diferit față de cel formulat împotriva celorlalți pârâți, nu poate fi însă ignorat.
În dispozitivul sentinței recurate s-a indicat în mod clar obligarea la plata sporului de confidențialitate doar a pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și dispus obligarea Ministerului Finanțelor doar la alocarera fondurilor necesare plății acestor drepturi de către ceilalți pârâți.
Astfel, față de dispozițiile art. 129(6) Cod.pr.civ. instanța nu putea obliga Ministerul Finanțelor să achite reclamantei sporul de 15% pretins, pentru că reclamanta nu a solicitat aceasta prin cererea introductivă. Instanța de fond nici nu a procedat în acest mod.
În ceea ce privește însă cererea de obligare la alocarea fondurilor necesare plății acestor sume, cerere formulată de reclamantă, se constată că Ministerul Finanțelor are calitate procesual pasivă și cererea este fondată.
Sigur că, în principiu, potrivit art. 16, 19, 20, 28 și 34 din Legea nr. 500/2002, elaborarea bugetului de stat presupune parcurgerea unor etape stabilite de lege, formularea propunerilor privind bugetul propriu de către ordonatorii de credite, discutarea acestor propuneri, pentru ca în final bugetul să fie aprobat prin lege de către Parlamentul României.
Dar, proiectul final al bugetului este elaborat potrivit art. 35 din aceeași lege de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pe de altă parte, potrivit art. 3(1) lit.A pct. 2, 3, 5, 7, 10, 12, 25 și 31 din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor are, între altele, și următoarele atribuții în domeniul finanțelor publice: elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare; stabilește echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat și a rectificării acestuia; analizează periodic modul de realizare a prevederilor bugetare, în corelare cu indicatorii macroeconomici, și prezintă informări Guvernului, cu propuneri de îmbunătățire; urmărește execuția operativă a bugetului general consolidat; stabilește măsurile necesare pentru încasarea veniturilor și limitarea cheltuielilor, în vederea încadrării în deficitul bugetar aprobat; deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite în cadrul fiecărui exercițiu bugetar; monitorizează, în condițiile legii, numărul de posturi și cheltuielile de personal din instituțiile publice; administrează contul general al Trezoreriei Statului, deschis la Banca Națională a României, scop în care încheie convenții cu aceasta; elaborează lucrările privind contul general anual de execuție a bugetului de stat, contul general al datoriei publice a statului și, respectiv, a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și conturile anuale de execuție a bugetelor fondurilor speciale și proiectele de lege referitoare la aceste conturi de execuție, pe care le prezintă spre însușire Guvernului, în vederea transmiterii pentru adoptare Parlamentului.
Ca urmare, în exercitarea acestor obligații, Ministerul Economiei și Finanțelor poate fi obligat în principiu să ia măsurile necesare asigurării fondurilor necesare executării unor obligații stabilite în sarcina unor instituții publice prin hotărâri judecătorești.
Pe de altă parte, în conformitate cu art. 2 din OG nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Obligația acestora ar fi însă lipsită de orice efect dacă Ministerul Economiei și Finanțelor, nu ar include în proiectul bugetului de stat sumele necesare și nu ar deschide creditele necesare.
Mai trebuie avut în vedere că aceste creanțe, cum sunt cele ale reclamanților asupra Ministerului Justiției și Libertăților, Curții de Apel Constanța și Tribunalului Tulcea, sunt creanțe asupra statului în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului astfel încât, ca părți ale statului, toate autoritățile acestuia implicate, sunt ținute să acționeze pentru a executa hotărârea judecătorească. Refuzul instituțiilor statului de a plăti despăgubiri stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile constituie în sine o încălcare a dreptului de acces la o instanță deci a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (hotărârea în cauza Dragne contra României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit că pentru executarea de către stat a unor obligații stabilite prin hotărâri judecătorești în sarcina unor instituții ale sale, nu este necesară realizarea unor noi demersuri, repetitive, ale creditorului, în acest scop (hotărârile pronunțate în cauzele Popescu contra României și Dragne contra României). Curtea a avut în vedere că autoritățile administrației constituie un element al statului de drept și interesul lor se identifică cu cel al bunei administrări a justiției, iar când acestea refuză, omit sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească, garanțiile instituite de art. 61 din Convenție, de care a beneficiat justițiabilul în faza de judecată, își pierd rațiunea de a exista (hotărârile pronunțată în cauzele Dragne contra României, Durdan contra României, Miclici contra României și Mihăescu contra României).
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și obligațiile stabilite în sarcina unor instituții ale statului sunt tot obligații ale statului iar în cazul în care aceste instituții nu execută obligațiile de plată potrivit procedurii prevăzute de OG nr. 22/2002, în final, statul este răspunzător pentru această neexecutare astfel încât, prin reprezentantul său - Ministerul Finanțelor, trebuie să ia măsurile necesare efectuării plăților fie direct fie prin alocarea fondurilor în bugetul unei anumite instituții.
Statul este titular al obligației instituite de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale de a asigura executarea hotărârilor judecătorești și în acest mod accesul efectiv la o instanță de judecată.
Ca titular al acestei obligații, al cărei creditor este persoana care a obținut o hotărâre judecătorească prin care i s-a admis cel puțin în parte acțiunea formulată împotriva statului sau a unei instituții a acestuia, statul este reprezentat în raportul obligațional de Ministerul Finanțelor, așa cum stabilește art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Ca urmare, pentru a garanta executarea obligației de plată a unor drepturi bănești restante de către instituții ale statului și a nu pune creditorul în situația de a demara alte proceduri pentru punerea în executare a titlului executoriu - sentința pronunțată de instanță, este necesar ca Ministerul Finanțelor să fie obligat să realizeze operațiunile administrative pregătitoare pentru alocarea din bugetul de stat a fondurilor necesare realizării creanțelor reclamanților.
Ca urmare, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. vor fi respinse recursurile formulate de pârâți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile civile formulate de:
- PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,-,
- PARCHETUL DE PE LÂNGĂ INALTA C DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,--14, sector 5, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,- și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CONSTANȚA, cu sediul în C,-, și
- MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5 prin C, cu sediul în str. - nr.18, județul C, împotriva sentinței civile nr. 906/04.09.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă, domiciliată în C, -, -A,.B,. 26, județul C, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 08.12.2009.
Președinte, Judecători,
- - - -
- -
Grefier,
- -
Jud.fond:;
jud.- /22.12.2009
Tehnored.disp.gref.RD/2ex./22.12.2009
Președinte:Jelena ZalmanJudecători:Jelena Zalman, Răzvan Anghel, Mariana Bădulescu
