Rectificare carte funciara. Speta. Decizia 808/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.808
Ședința publică din 8 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Trandafir Purcăriță
JUDECĂTOR 2: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 3: Cristian Pup
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții și împotriva deciziei civile de apel nr. 147/A/ din 23 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș - secția civilă - în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant - prin mandatara, având ca obiect rectificare de carte funciară.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă pentru recurenții pârâți avocat iar pentru intimatul reclamant avocata, în substituirea avocatei.
Procedura legal îndeplinită.
După verificarea actelor și lucrărilor dosarului, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, apoi se depune taxa legală de timbru, după care nemaifiind de formulat alte cereri sau excepții, Curtea acordă cuvântul în fond pentru dezbaterea recursului.
Avocatul pârâților recurenți solicită admiterea recursului conform formulării lui în scris, cu cheltuieli de judecată.
Avocata reclamantului intimat solicită respingerea recursului pârâților, menționând că își rezervă dreptul să solicite cheltuieli de judecată, pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin sentința civilă nr.7500/5.06.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr-, a fost admisă acțiunea principală precizată de reclamantul prin mandatar în contradictoriu cu pârâții și .
S-a dispus rectificarea cărții funciare nr. 5943 T, nr. top. 14852 și 14853, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților înscris asupra imobilului și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului cu titlu de moștenire.
Au fost obligați pârâții să lase în liberă și netulburată posesie imobilul situat în T-, înscris în CF nr. 5943 T, nr. top. 14852 și 14853, compus din casă, C și grădină.
S-a respins acțiunea ce formează obiectul dosarului conexat nr- al Judecătoriei Timișoara, formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâtul.
Au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2050,95 lei către reclamant.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanța a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 03.06.2005 sub nr.8080/2005, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții și solicitând instanței ca în temeiul art. 36 pct.1, și 4 din Legea 7/1996, să dispună rectificarea CF 5943 T, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris sub B3-B4 în favoarea pârâților și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului în cotă de 1/1, cu titlu de moștenire. Prin precizarea de acțiune, reclamantul a solicitat obligarea pârâților să-i lase în liberă și netulburată posesie imobilului din T-, înscris în cartea funciară amintită.
In drept a invocat disp. art. 36 pct.1 și 4 din L nr.7/1996 precum și art.225, 242 și 274 pr. civ.
Prin sentința civilă nr. 8321/2005, Judecătoria Timișoaraa respins acțiunea ca inadmisibilă pe temeiul de drept invocat, respectiv art. 36 pct.1 și 4 din Legea 7/1996, motivat cu aceea că regimul de carte funciară bazat pe Decretul Lege nr. 115/1938 are la bază principiul efectului constitutiv de drepturi reale al înscrierii în cartea funciară, dar și cel al legalității, ceea ce semnifică faptul că autoritatea de stat competentă să facă înscrierea este obligată să verifice legalitatea titlului în temeiul căruia a fost solicitată înscrierea în CF iar reclamantul nu a dovedit că s-au încălcat aceste principii.
Împotriva acestei sentințe reclamantul a declarat apel criticând soluția pentru netemeinicie întrucât și-a precizat acțiunea de rectificare CF în acțiune în revendicare, că prima instanță nu a analizat precizarea de acțiune și nu a mai administrat nici un probatoriu, respingând acțiunea ca inadmisibilă.
Prin Decizia civilă nr. 191/A/10.03.2006, Tribunalul Timiș - Secția civilă a admis apelul reclamantului, a desființat sentința civilă nr. 8321/2005 a Judecătoriei Timișoara și a trimis cauza aceleași instanțe spre rejudecarea acțiunii în revendicare.
Împotriva Deciziei civile nr. 191/A/10.03.2006 pronunțată de Tribunalul Timiș, pârâții și au declarat recurs solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile nr.8321/27.09.2005, ca temeinică și legală.
Prin Decizia civilă nr. 1303/R/12.06.2006, Curtea de APEL TIMIȘOARAa respins recursul declarat de pârâții și împotriva Deciziei civile nr. 191/10.03.2006, pronunțată de Tribunalul Timiș.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 19.07.2006, sub nr-.
Prin încheierea de ședință de la termenul din 29.11.2006, instanța a unit excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului invocată de pârât cu fondul cauzei.
La termenul de judecată din data de 31.01.2007, cauza a fost suspendată în temeiul art. 244 pct. 1,. pr. civ. până la soluționarea irevocabilă a dosarului înregistrat sub nr-, având ca obiect anulare certificat de moștenitor.
La data de 30.01.2008, reclamantul a formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, întrucât a încetat motivul pentru care s-a dispus suspendarea cauzei în baza art. 244 pct. 1,. pr. civ. în sensul că dosarul cu nr-, având ca obiect anulare certificat de moștenitor a fost soluționat definitiv și irevocabil, prin respingerea acțiunii reclamanților și, pârâți în dosarul de față.
Pentru termenul de judecată din data de 28.02.2008, pârâții au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat instanței să constate că pârâții au posedat cu bună credință și în condițiile legii imobilul în litigiu dobândind astfel prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra acestuia, precum și să se dispună intabularea dreptului lor de proprietate astfel dobândit, în CF.
Prin încheierea de ședință din data de 28.02.2008, apreciind tardiv formulată cererea reconvențională și văzând opoziția reclamantului la primirea acesteia, prima instanța a dispus trimiterea cererii reconvenționale la Serviciul registratura instanței în vederea înregistrării acesteia ca o acțiune de sine stătătoare.
La termenul din data de 10.04.2008, pârâții au invocat excepția de conexitate a dosarului cu nr- al acestei instanțe la prezentul dosar, întrucât între cele două cauze există identitate de părți, obiect și cauză.
Instanța a admis excepția și a dispus conexarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr- al Judecătoriei Timișoara, având ca obiect acțiunea formulată de reclamanții și împotriva pârâtului prin care solicită să se constate că au posedat cu bună credință și în condițiile legii, imobilul înscris în CF nr. 5943 T, casă și C din T,-, dobândind prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra acestuia, să se dispună întabularea dreptului lor de proprietate astfel dobândit.
În drept au invocat prevederile art. 27 și 28 din Decretul Lege nr. 115/1938, dispozițiile Deciziei nr. XXI/12.12.2005 și ale Deciziei nr. LXXXVI/10.12.2007 ale ÎCCJ pronunțate în recursurile în interesul legii, referitor la legea aplicabilă uzucapiunilor sub imperiul căreia a început posesia.
În motivarea acțiunii conexate, s-a susținut că unul dintre principiile de bază ale sistemului de publicitate al cărților funciare este acela al forței probante a înscrierii, potrivit căruia, pe de o parte, toate indicațiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte în folosul celor ce au obținut înscrierea în cartea funciară, iar pe de altă parte, nici un drept real nu poate exista și nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară, deci, în regimul cărților funciare, unde, potrivit art. 17 și18 din Decretul Lege nr. 115/1938, un drept real se strămută, se constituie, se modifică sau se stinge prin înscriere, iar înscrierea naște dreptul real, adică se conferă dobânditorului o prezumție absolută de proprietate, juri set de jure, ce nu poate fi combătută prin proba contrarie, cel înscris câștigă în procesul de revendicare prin simpla legitimare cu copia legalizată a cărții funciare. Pe de altă parte, conform art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, principiul forței probante a intabulării este inaplicabil în caz de succesiune, întrucât drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară.
nevalabilitate a titlului reclamanților este acoperită de posesia de bună credință exercitată de aceștia timp de mai bine de 10 ani, astfel că titlul acestora devine pe deplin valabil.
Analizând probele administrate în cauză, prin prisma prevederilor legale și a susținerilor părților, prima instanța a reținut următoarele:
Imobilul situat în T-, înscris în CF nr. 5943 T, nr. top. 14852 și 14853, compus din casă, C și grădină, a fost proprietatea codevălmașă a numiților și Irma, decedați la data de 05.07.1962 respectiv la 27.08.1974. Reclamantul este fiul acestora și, în această calitate a acceptat succesiunea mamei sale - Irma, proprietară a acestui imobil cu titlu de cumpărare și moștenire a defunctului său soț (calitate recunoscută de altfel de pârâți).
Reclamantul și-a dovedit calitatea de unic moștenitor al defunctei, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr. 50/18.05.2005, eliberat de BNP din T, contestat de pârâții, menținut însă de instanță prin sentința civilă nr. 2662/2007, definitivă și irevocabilă, a Judecătoriei Timișoara.
În calitate de moștenitor al fostei proprietare tabulare a imobilului, s-a apreciat că reclamantul legitimează calitate procesuală activă în acțiunea în revendicare a acestui imobil, astfel că excepția lipsei calității procesuale active, invocate de pârâți prin întâmpinare și unită de instanță cu fondul cauzei, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Asupra imobilului mai sus amintit, si-au înscris un drept de proprietate, cu titlu de cumpărare, pârâții și, înscrierea acestui drept figurând a fi efectuată la data de 16.11.1972.
Pârâții nu au putut exhiba titlul de proprietate ce a stat la baza întabulării dreptului lor în cartea funciară, iar în privința anului înscrierii au recunoscut la interogatoriu că aceasta nu s-a realizat nicidecum în anul 1972, la acea dată fiind minori și necăsătoriți, căsătoria încheindu-se abia în anul 1986. Cu aceeași ocazie, pârâții au declarat că au dobândit dreptul de proprietate de la părinții pârâtei Irma, în anii 1987-1988, fără a avea însă cunoștință de natura juridică a actului pe care l-au încheiat și în posesia căruia nu au intrat niciodată, susținând că de formalitățile de intabulare s-a ocupat socrul, respectiv tatăl acestora -.
Nici titlul autorului pârâților nu a fost exhibat, pârâții declarând că acesta încheiase cu Irma un contract de vânzare cumpărare sub semnătură privată, însă nu figurează intabulați vreodată în cartea funciară. Ori, în eventualitatea în care părinții pârâtei dețineau un titlu asupra imobilului în litigiu, după cum susțin aceștia, nu puteau dispune valabil de imobil, fără înscrierea dreptului în prealabil în cartea funciară. Aceasta rezultă din economia art. 26 din Legea nr. 7/1996, care, deși se referă în mod expres la drepturile dobândite prin succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune, se coroborează cu art. 23 din același act normativ.
Așadar, pentru ca înscrierea dreptului pârâților să fi fost valabilă, ar fi trebuit să se înscrie în prealabil dreptul autorilor acestora.
Din rezoluția de neîncepere a urmăririi penale pronunțată în dosarul nr. 8391/P/2005, reiese că pârâții au ocupat imobilul în anul 1987, că înscrierea pârâților în cartea funciară este evident a se fi făcut în mod fraudulos, însă, răspunderea penală pentru săvârșirea infracțiunii de fals, nu poate fi angajată, fapta fiind prescrisă.
Evidența înscrierii frauduloase este reținută și de Judecătoria Timișoara în sentința civilă nr. 2662/2007. Art. 30 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, reglementează principiul publicității materiale a cărții funciare, instituind o prezumție legală de adevăr în ceea ce privește mențiunile din cartea funciară
Această prezumție operează în condițiile în care dreptul s-a înscris cu respectarea prevederilor legale (referitoare la înscriere) și a fost dobândit sau constituit cu bună credință și prin act juridic legal încheiat, operând doar în favoarea dobânditorului de bună credință, art. 31 din același act normativ stabilind criteriile pentru determinarea bunei credințe. Astfel, legea prezumă existența bunei credințe dacă nu există nici o neconcordanță între cuprinsul cărții funciare și situația juridică reală, fiind protejat doar terțul dobânditor diligent care a cercetat titlul transmițătorului și cuprinsul cărții funciare și a constatat că între acestea nu există nici o neconcordanță.
Pârâtii s-ar putea prevala de această prezumție în situația în care, la momentul intabulării dreptului lor de proprietate în cartea funciară, ar fi cercetat cuprinsul cărții funciare și ar fi constatat existența unei concordanțe între situația de carte funciară și cea reală, cu alte cuvinte, în condițiile în care transmițătorului dreptului ar fi fost și titularul acestuia, intabulat în cartea funciară.
Ori, pârâții au declarat la interogatoriu că dreptul de proprietatea le-a fost transmis de tatăl pârâtei, numitul, însă acesta nu a fost niciodată intabulat în cartea funciară ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, prin urmare, din situația de carte funciară la momentul înscrierii rezulta că defuncții erau titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului, iar nu transmițătorul.
În această situație, prima instanță a apreciat că nu se poate reține buna credință a pârâților atât din considerentele mai sus expuse cât și din împrejurarea că aceștia nu au putut face dovada titlului lor, valabil încheiat.
A reținut ca prezumție instituită de art. 30 din Legea nr. 7/1996 nu operează în situația de față în favoarea pârâților.
În ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate al pârâților, prin uzucapiune, în condițiile art. 27 din Decretul Lege nr. 115/1938, instanța de fond că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul citat supra.
Astfel, potrivit textului de lege invocat, "în cazul când s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani.",șadar, una din condițiile esențiale cerute de lege pentru a uzucapa imobilul, o constituie posesia cu bună credință care, potrivit art. 1898 alin.1 civ. constă în credința greșită a posesorului că a dobândit de la adevăratul proprietar.
Ori, având în vedere cele mai sus arătate, cum pârâții nu au dobândit imobilul de la proprietarii tabulari, nu s-a putut reține buna credință a acestora.
Așadar, acțiunea acestora, ce formează obiectul dosarului conexat, având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune a ost respins ca neîntemeiată.
Reclamantul au formulat o acțiune în revendicare imobiliară, invocând dreptul de proprietate asupra imobilului, dobândit prin succesiune.
Ori, așa cum s-a arătat mai sus, calitatea acestuia de moștenitor al defunctei Irma rezultă din certificatul de moștenitor amintit. Dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu s-a născut în patrimoniul acestuia la data deschiderii succesiunii susnumitei defuncte, respectiv la 27.08.1974, dată de la care acesta și-a executat obligația ce îi incumba în calitate de moștenitor, achitând taxele și impozitele aferente imobilului, astfel cum rezultă din chitanțele depuse la dosar, începând din 1975 până în anul 1987.
Comparând titlul reclamantului cu cel al pârâților - inexistent de altfel, instanța a reținut că cel dintâi și-a dovedit calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu și în consecință a admis acțiunea în revendicare formulată de acesta, obligând pârâții să-i lase în liberă și netulburată posesie imobilul.
În ceea ce privește acțiunea în rectificare de carte funciară, formulată de reclamant, instanța a apreciat că prevederile art. 35 alin.2 și art. 36 din Legea nr. 7/1996 nu își găsesc aplicabilitatea, deoarece nu se poate reține buna credință a pârâților la dobândirea imobilului, iar pe de altă parte, acțiunea de fond este una în revendicare imobiliară, imprescriptibilă, astfel că, având în vedere prevederile art. 35 alin.1 din Legea nr.7/1996, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâți în primul ciclu procesual.
S-a reținut că sunt îndeplinite condițiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, referitoare la nevalabilitatea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâților, în condițiile în care actul juridic translativ de proprietate nu poate fi opus moștenitorului foștilor proprietari tabulari, în caz contrar s-ar încălca principiul relativității înscrierilor, reglementat de art. 22 și 23, motiv pentru care s-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâților din CF nr. 5943 T și înscrierea dreptului de proprietate al moștenitorului foștilor proprietari tabulari - și Irma.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel pârâții și, solicitând în principal desființarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru motivul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate iar în subsidiar solicitând schimbarea ei, în sensul respingerii acțiunii reclamantului și admiterea cererii reconvenționale a pârâților prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului.
Prin decizia civilă nr. 147/A/ 23.02.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timiș - secția civilă - respinge ca nefondat apelul declarat de pârâții și împotriva sentinței civile de mai sus.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului invocată de pârâți în dosarul de fond, motivată cu aceea că reclamantul a acceptat succesiunea cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art.700 civ. și că ar fi fost în imposibilitate fizică să accepte această succesiune deoarece locuiește de mai mulți ani în străinătate, a fost corect unită cu fondul de către prima instanță la termenul de judecată din 29.11.2006 întrucât probele administrate până la acea dată erau insuficiente pentru a confirma sau infirma lipsa vocației procesuale a reclamantului. Abia probele administrate ulterior au confirmat vocația reclamantului însă aceste probe au fost edificatoare și pentru fondul cauzei. De aceea, conformându-se dispozițiilor procedurale prevăzute la art.137 al.2 pr.civ. instanța de fond a unit corect excepția cu fondul cauzei.
măsurii astfel dispusă de instanța de fond a fost confirmată ulterior de faptul că prin hotărâre definitivă și irevocabilă s-a stabilit legalitatea certificatului de moștenitor al reclamantului, contestat de pârâți cu ocazia invocării excepției.
În ceea ce privește fondul cauzei, se constată că prima instanță a analizat corect starea de fapt și de drept dedusă judecății.
Astfel, valabilitatea certificatului de moștenitor emis pe numele reclamantului după autoarea sa, fostă proprietară tabulară a imobilului în litigiu, a fost stabilită incontestabil prin sentința civilă nr.2662/15.03.2007 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă și irevocabilă.
Pretinsele motive de nelegalitate ale acestui certificat de moștenitor invocate în acel dosar nu pot fi reiterate în dosarul de față de către pârâții apelanți în susținerea lipsei vocației succesorale a reclamantului și, implicit, a celei procesuale, având în vedere că asupra acestui aspect s-a pronunțat anterior o instanță de judecată prin hotărâre definitivă și irevocabilă. Prin urmare, justețea acestor critici nu va fi examinată de către instanța de apel.
Certificatul de calitate de moștenitor emis pe numele reclamantului îi conferă acestuia vocația procesuală la promovarea acțiunii în revendicare întrucât dreptul său de proprietate a intrat în patrimoniul reclamantului la data deschiderii succesiunii, respectiv, 27.08.1974, data decesului autoarei sale, astfel cum corect a reținut și prima instanță.
Dat fiind caracterul unei acțiuni în revendicare, prima instanță a procedat corect la compararea titlurilor de proprietate ale reclamantului și pârâților.
Dacă reclamantul a dovedit că titlul său provine de la adevărații proprietari, titlul pârâților este inexistent întrucât aceștia nu au reușit să dovedească această împrejurare, dimpotrivă, au recunoscut la interogator că la data la care și-au înscris în cartea funciară dreptul lor de proprietate cu titlu de bun comun, erau minori și, mai ales, nu erau căsătoriți; cu aceeași ocazie, pârâții au declarat că au dobândit imobilul de la tatăl pârâtei, iar acesta, la rândul lui, ar fi dobândit imobilul de autoarea reclamantului, fără însă a depune vreo probă în acest sens, acesta, în condițiile în care în cartea funciară autorul pârâților nu este intabulat.
Mai mult, intabularea frauduloasă a pârâților ca proprietari asupra imobilului în litigiu a fost stabilită prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara în dosarul nr.8391/P/2005, ocazie cu care s-a constatat și prescrierea răspunderii penale pentru această intabulare.
În acest context, în mod corect instanța de fond a acordat preferință titlului reclamantului având în vedere inexistența titlului pârâților.
Caracterul fraudulos al intabulării dreptului de proprietate al pârâților înlătură buna-credință a acestora cerută de art.27 din Decretul Lege nr.115/1938 pentru a invoca dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra imobilului în litigiu.
Potrivit textului citat supra, " în cazul în care s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani " condiție care în speță, nu se arată a fi dobândită de către pârâți.
Împrejurarea că reclamantul ar fi achitat cu intermitență taxele și impozitele aferente imobilului sau nu ar fi dovedit exercitarea unor acte de administrare cu caracter continuu asupra imobilului este fără relevanță juridică sub aspectul legitimității dreptului său de proprietate sau a vocației sale succesorale, câtă vreme pârâții nu au reușit să opună un titlu valabil în temeiul căruia au posedat imobilul.
Constatând deci că în cauză nu se regăsesc motivele de desființare prevăzute de art.297 pr.civ. întruct prima instanță s-a pronunțat în condiții procedurale legal îndeplinite și in limine litis, pentru considerentele mai sus expuse, apelul se privește ca nefondat, urmând a fi respins.
Împotriva acestei decizii civile de apel au declarat recurs, în termen legal, pârâții și, solicitând "schimbarea ei în tot, în sensul constatării că în mod greșit a fost respins apelul acestora, iar prin sentința civilă nr. 7500/05.06.2008 a Judecătoria Timișoaraa respins greșit excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, cu consecința respingerii acțiunii formulate și precizate de către acesta și admiterea cererii lor reconvențională", invocând în drept art. 312 al. 3 raportat la art. 304 pct. 7 și 8 Cod procedură civilă și motivând în esență că ambele instanțe au apreciat greșit ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, care nu a respectat prev. art. 700 cod civil și deci nu are vocație succesorală, fiind și plecat din țară, că se face confuzie între certificatul de moștenitor și certificatul de calitate de moștenitor, cum și că ambele instanțe au interpretat greșit art. 27 din Decretul - Lege nr. 115/1938, pentru unificarea dispozițiilor privitoare de către cărțile funciare, vizând uzucapiunea, reclamantul nefăcând dovada intabulării dreptului său de proprietate în cartea funciară și în general fiind reiterate în recurs exact aceleași motive - textual - ca și cele invocate și în calea de atac a apelului, care au fost analizate și la care s-a răspuns deja.
Verificând decizia civilă recurată, prin prisma dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă în raport de motivele de recurs invocate, față de starea de fapt din dosar, ca și de probele administrate în cauză, Curtea stabilește că recursul de față al pârâților este nefondat, urmând ca, în temeiul dispozițiile art. 312 al. 1 Cod procedură civilă să fie respins ca atare, deoarece bine și cu temei a fost respins și apelul acelorași pârâți.
Într-adevăr examinându-se cauza sub toate aspectele invocate, din analiza întregului material probator de la dosar, Curtea constată că decizia civilă recurată este legală și temeinică, întrucât instanța de apel a stabilit o corectă stare de fapt și a făcut o justă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale în materie prev. de art. 315 al. 1, 137 al. 2 Cod procedură civilă, art. 700 Cod civil și art. 27 din Decretul -Lege nr. 115/1938 și art. 30 din Legea nr. 7/1990, când a confirmat soluția primei instanțe, neconstatându-se din oficiu nici motive de ordine publică, de natură să atragă casarea ori modificarea deciziei civile recurate, conform art. 306 al. 2 Cod procedură civilă, corect fiind respins apelul pârâților pentru considerentele expuse judicios de către instanța de apel, insușite în întregime și de C, ca instanță de control judiciar, criticile formulate în recurs nefiind întemeiate.
Astfel, Curtea stabilește că motivul de recurs invocat, prev. de art. 312 al. 3 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 7 și 8 Cod procedură civilă, nu sunt incidente în dosar, deoarece nu se impune nici modificarea și nici casarea deciziei civile atacate, întrucât aceasta cuprinde motive temeinice ce stau la baza soluției pronunțate, care nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura pricinii, după cum instanța de apel nici nu a interpretat greșit actul judiciar dedus judecății și nici nu a schimbat natura și înțelesul acestuia, ci dimpotrivă a respectat prevederile art. 315 al. 1 Cod procedură civilă și a dat dovadă și de rolul activ impus de art. 129 al. 5 și 6 și art. 130 Cod procedură civilă, după cum se va reda mai jos, în considerentele ce urmează a fi expuse.
Așadar, în în ceea ce privește motivele de recurs prin care recurenții critică hotărârile pronunțate de primele instanțe sub aspectul soluționării excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, Curtea consideră că în mod corect au apreciat ambele instanțe că recurentul are calitatea de a revendica imobilul ce a fost în proprietatea părinților săi. În motivarea recursului, recurenții contestă, din nou, calitatea acestui reclamant-intimat, de acceptant al moștenirii rămase de pe urma părinților săi.
Tot prin motivele de recurs se mai invocă faptul că, în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale active, deoarece Certificatul de calitate de moștenitor nr. 50/18.05.2005, eliberat de BNP din T, "nu este un certificat de moștenitor și deci nu poate produce efectele juridice ale unui certificat de moștenitor,. fără a se stabili că reclamantul are și vocație succesorală concretă la moștenire sau că a preluat calitatea de moștenitor a defuncților.". Această interpretare este greșită, întrucât reclamantul este singurul cu vocație succesorală generală și concretă, fiind unicul fiu al defuncților și Irma, astfel încât nu putea fi înlăturat de la moștenirea părinților săi de un alt succesibil, chemat de lege în preferabil. Certificatul de calitate de moștenitor face dovada în privința calității de moștenitor și se emite în cazul în care moștenitorii solicită să li se stabilească doar calitatea.
Prin urmare, Curtea consideră că în mod corect au apreciat primele instanțe că acest reclamant și-a dovedit calitatea de unic moștenitor al fostei proprietare tabulare a imobilului, legitimând astfel calitatea procesuală activă în acțiunea în revendicarea imobilului în litigiu. Calitatea de moștenitor este dovedită de Certificatul de calitate de moștenitor nr. 50/18.05.2005, eliberat de BNP din T, contestat de parații, dar menținut de instanțele de judecată, prin sentința civila nr. 2662/2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul cu nr-, rămasă definitivă si irevocabilă prin Decizia civilă nr. 661/A/12.09.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș și Decizia civilă nr. 17/15.01.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul cu același număr. Aceste hotărâri nu pot fi ignorate, dimpotrivă ele prezintă relevanță juridică probatorie sub aspectul celor contestate de pârâți prin invocarea excepției lipsei calității procesuale active a acestui reclamant intimat. Cauza de față a fost suspendată pe un interval de 1 an, la solicitarea,expresă a pârâților apelanți, pentru anularea certificatului care atestă calitatea de moștenitor a acestui reclamant. Instanța învestită cu soluționarea acțiunii privind anularea certificatului de moștenitor emis pe numele intimatului reclamant a constatat următoarele: ". atâta timp cât FRAUDA DE CARTE FUNCIARĂ de care au uzat reclamanții (în speță, pârâții recurenți și ) ESTE ATÂT DE, încât este cu neputință ca aceștia să fie considerați dobânditori cu titlu valabil ai imobilului, ei nu au nici calitatea, nici dreptul de a cere anularea certificatului de moștenitor eliberat în favoarea pârâtului (în speță reclamantul intimat ), care este fiul foștilor proprietari tabulari, venit să revendice imobilul care a aparținut părinților săi".
În acest sens corect a apreciat instanța de apel că "certificatul de calitate de moștenitor emis pe numele reclamantului îi conferă acestuia vocația procesuală la promovarea acțiunii în revendicare întrucât dreptul său de proprietate a intrat în patrimoniul reclamantului la data deschiderii succesiunii, respectiv, 27.08.1974, data decesului autoarei sale."
Faptul că în unele paragrafe din hotărâre apare denumirea de "certificat de moștenitor" nu prezintă importanță, întrucât certificatul de calitate de moștenitor nu a făcut obiect de analiză în acest dosar, valabilitatea acestuia fiind stabilită incontestabil prin sentința civila nr. 2662/2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul cu nr-, rămasă definitivă si irevocabilă prinDecizia civilă nr. 661/A/12.09.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș și Decizia civilă nr.17/15.01.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA.
Ca atare, având în vedere cele mai sus menționate, precum și faptul că reclamant intimat, prin înscrisurile depuse la dosar (chitanțe emise în perioada 16.02.1975 - 19.01.1987 privind plata impozitului pentru clădire, prima de asigurare și impozitul pentru veniturile realizate din închirierea imobilului - acte de acceptare tacită a succesiunii), a făcut dovada acceptării succesiunii rămase de pe urma defunctei sale mame, Curtea consideră că, în mod corect, au apreciat primele două instanțe că excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâți trebuie respinsă.
De asemenea, referitor la cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți reconvenționali și, Curtea mai constată că în mod corect prima instanță a respins cererea reconvențională, iar instanța de apel a menținut dispozițiile primei instanțe, reținând reaua-credință a pârâților,
Astfel, prin cererea reconvențională formulată, pârâții-reclamanți reconvenționali au invocat dispozițiile art. 27 din Decretul lege nr. 115/1938, care prevăd că: "dacă s-au înscris fără cauză legitimă drepturi reale care pot fi dobândite prin uzucapiune, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani," sens în care "presupusa nevalabilitate a titlului este acoperită de posesia de bună-credință" pe care pârâții -reclamanți reconvenționali recurenți au exercitat-o mai bine de 10 ani.
Aceste susțineri nu au putut fi reținute de primele două instanțe, întrucât pe tot parcursul judecății, pârâții au dat dovadă vădită de rea-credință, declarând la interogatoriu că dreptul le-a fost transmis de tatăl pârâtei -, însă cum bine se poateobserva, acesta nu a fost niciodată intabulat în cartea funciară ca titular al dreptului deproprietate asupra imobilului în litigiu.
Pârâții- reclamanți reconvenționali nu au fost în măsură să facă dovada că îndeplinesc simultan și cumulativ condițiile prevăzute de textul legal precitat pe care aceștia au înțeles să-l invoce, respectiv condițiile uzucapiunii tabulare, conforme cu cartea funciară (invocarea unui titlu nevalabil sau înscrierea fără cauză legitimă a dreptului de proprietate, buna-credință și exercitarea unei posesii utile timp de 10 ani).
Din declarațiile date la interogatoriu în fața primei instanțe (filele 69,70, 71, 72 dosarprimă instanță) rezultă că pârâții-reclamanți reconvenționali și s-au mutat în imobilul în litigiu în luna octombrie 1986, imediat după încheierea căsătoriei, însă prin cererea reconvențională aceștia invocă uzucapiunea tabulara,conformă cu situația din cartea funciară, unde pârâții și
apar intabulați din anul 1972, de unde rezultă cu puterea evidenței că aceștia nu îndeplinesc condiția exercitării unei posesii utile timp de 10 ani, astfel cum prevede textul legal pe care au înțeles să-l invoce.
De asemenea, Curtea mai observă că afirmațiile pârâților-reclamanți reconvenționali sunt contradictorii, în sensul că se prevalează de un titlu pe care aceștia îl consideră "pe deplin valabil", însă nu au fost în măsură să depună actul juridic în temeiul căruia s-a produs intabularea în cartea funciară a dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu. Or, în această situație Curtea consideră că în mod corect au apreciat primele instanțe că titlul pârâților este inexistent. Faptul că recurenții și-au intabulat în mod fraudulos dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost constatat și de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, în dosar nr. 8391/P/2005, prin emiterea unei Rezoluții prin care, deși s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la făptuitorii și, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale, s-a constatat că "înscrierea în evidențele CF a dreptului de proprietate al făptuitorilor s-a produs în mod fraudulos". De asemenea, s-a reținut că, "perioada probabilă de operare a falsului de către lucrătorul de CF rămas neidentificat și respectiv instigarea la fals a acestuia de către făptuitori este cuprinsă în anul 1977 și 1991, când apar intabulați soții ". Din copia certificatului de căsătorie al reclamanților și, înregistrat la data de 23.09.1986 în Registrul Stării Civile al Primăriei Municipiului T, rezultă că este cu neputință ca reclamanții să fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în devălmășie, în anul 1972, atâta timp cât ei s-au căsătorit abia în anul 1986, când susțin că s-au mutat în imobilul în litigiu.
De asemenea, împrejurarea că pârâții-recurenți nu puteau să cumpere imobilul în litigiu în anul 1972, cu titlu de bun comun, câtă vreme ambii erau minori rezultă fără nici un dubiu din cuprinsul certificatelor de naștere ale acestora, depuse în probațiune la dosarul cauzei ( s-a născut la data de 24.02.1962, iar (născută ) - la data de 31.07.1963). O dovadă în plus că pârâții și-au intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în mod fraudulos (figurând ca proprietari asupra imobilului în litigiu din anul 1972), este aceea dată de cuprinsul extrasului de carte funciară nr. 5943 T datat din 17.01.1977 în care apar intabulați părinții reclamantului intimat și soția născută Irma cu titlu de cumpărare în părți egale nr. 302/1927. Acest extras de carte funciară a fost depus la dosarul cauzei în copie și prezentat instanței, în original, pentru conformitate.
Totodată, pe lângă acest înscris, reclamantul intimat a mai depus o serie de chitanțe emise în perioada 16.02.1975-19.01.1987 (chitanțe care au fost depuse și în dosarul -) cu care a dovedit că, după decesul mamei sale Irma, s-a ocupat de plata impozitului pentru clădire, prima de asigurare și a decis închirierea imobilului în speță. Aceste chitanțe au fost depuse în copii xerox certificate ca fiind conforme cu originalul și prezentate în original primei instanțe. Cu privire la aceste înscrisuri, Curtea le analează comparativ cu înscrisurile depuse de pârâții-apelanți, respectiv cu cartea de imobil din-, din care rezultă că pârâții și împreună cu fiica lor au intrat în imobilul în litigiu ABIA la data de 15.03.1991, precum și chitanțele privind plata impozitului asupra imobilului în litigiu care datează din anii 1992 - 1993 și nu din anii 1987-1988, astfel cum a susținut pârâta la interogatoriu.
De asemenea, printr-o analiză atentă a înscrisurilor depuse de pârâți se poate observa cu ușurință că aceștia nu au fost în măsură să depună înscrisuri care să dateze mai înainte de anul 1991. Astfel, cel mai vechi datat extras de carte funciară pe care pârâții au fost în măsură să-l depună la dosarul cauzei este din decembrie 1991, în cartea de imobil apar înscriși abia în anul 1991 iar, în ceea ce privește plata impozitului pe imobil, pârâții nu au fost în măsură să depună chitanțe datate anterior anului 1992.
În ceea ce privește afirmația pârâților reclamanți reconvenționali recurenți referitoare la faptul că presupusa nevalabilitate a titlului lor ar fi acoperită de posesia de bună credință pe care aceștia au exercitat-o de mai bine de 10 ani fapt care, în opinia acestora, ar conduce la valabilitatea titlului lor, Curtea observă că, pe tot parcursul judecății, pârâții au dat dovadă de rea-credință, prezumția bunei credințe fiind răsturnată pe de-o parte, de faptul că înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamanților s-a produs în mod fraudulos, iar pe de altă parte, prin faptul că reclamanții nu exhibă titlul de proprietate pentru a se verifica credința acestora că la momentul la care au intrat în posesia imobilului credeau că
sunt proprietarii imobilului în speță. Or, conștiința de a nu încălca drepturile altuia trebuie să existe în momentul intrării în posesie.
Prin urmare, buna-credință se apreciază la momentul intrării în posesie și constă în convingerea posesorului că a dobândit în temeiul unui titlu valabil.
De aceea, Curtea constată că reaua-credință a pârâților-reclamanți reconvenționali recurenți este evidentă iar acest fapt rezultă și din răspunsurile la interogatoriul luat acestora - filele 69,70,71,72 dosar, unde au declarat următoarele: pârâtul -,nu știu de la cine am cumpărat acest imobil."; nu-mi amintesc natura juridică a înscrisului pe care l-am semnat"; " mei ne transmiteau mie și soției acest drept." pârâta a declarat că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu le-a fost transmis de către părinții acesteia în anii 1987-1988, când au semnat niște înscrisuri în prezența unui avocat pe care nu-l cunoaște, că nu este în posesia vreunui înscris și că nu cunoaște natura juridică a actului pe care l-a semnat.
De asemenea, la întrebarea cine s-a ocupat de formele de intabulare în cartea funciară a dreptului de proprietate, pârâții și au declarat că: "de formele de intabulare s-a ocupat numitul (tatăl pârâtei, respectiv socrul pârâtului ) și avocatul". Aceste afirmații sunt contrazise de cele declarate de numitul la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, în dosarul cu nr. 8391/P/2005, consemnate în declarația din data de 11.07.2006 - depusă în probațiune la dosarul cauzei, unde a menționat că: "De formele de intabulare în cartea funciară a fiicei mele și a ginerelui meu nu m-am ocupat eu, aceștia s-au ocupat, eu nu știu dacă sunt sau nu intabulați în cu acest imobil".
Curtea mai observă că în cauză au fost audiați în fața primei instanțe martorii Onici G și, iar în fața instanței de apel martorul, toți fiind propuși de pârâții reclamanți reconvenționali. Prin audierea celor trei martori, pârâții-recurenți au intenționat să dovedească că îndeplinesc condițiile impuse de dispozițiile art. 27 din Decretul 115/1938 privind uzucapiunea tabulară. Declarațiile martorilor nu au venit însă în sprijinul celor afirmate de pârâți la interogatoriul ce le-a fost luat în fața primei instanțe. Din analiza depozițiilor martorilor audiați în cauză rezultă următoarele:
Declarația martorului Onici G: "Nu pot să indic numele străzii, îmi amintesc că pe--63, locuit o bătrână singură, nu-mi mai amintesc cum se numea, care a avut un fiu ce a părăsit țara imediat după război stabilindu-se în SUA. locuia singură, iar la decesul său a fost înmormântată de familia pârâtei. Nu-mi mai amintesc numele acestora. - Am ieșit la pensie în 1980. lunar în zonă, la fiecare imobil și menționam în cartea de imobil faptul că verificam persoanele care locuiau."
În ceea ce privește susținerea martorului Onici G referitoare la faptul că: "mergea lunar în zonă și menționa în cartea de imobil faptul că verifica persoanele care locuiau acolo", Curtea apreciază că și această afirmația este neverosimilă, întrucât din cartea de imobil pe care chiar pârâții au depus-o la dosarul cauzei, rezultă că pârâții și împreună cu fiica lor au intrat în imobilul în litigiu ABIA la data de 15.03.1991. Ori, în condițiile în care martorul Onici G, de profesie sectorist în zona imobilului, avea printre atribuții și verificarea persoanelor și a cărților de imobil, Curtea consideră că în cazul în care părinții pârâtei sau pârâții ar fi locuit în imobilul în litigiu imediat după moartea mamei intimatului reclamant, ar fi trebuit să menționeze acest lucru în cartea de imobil. Având în vedere cele mai sus menționate, instanța consideră că declarația dată de martorul Onici G trebuie înlăturată, întrucât nu corespunde realității.
Prin audierea martorului pârâții au tins să dovedească condițiile în care au intrat în stăpânirea imobilului în litigiu, respectiv momentul intrării în posesie. Sub acest aspect, depoziția martorului nu a venit în sprijinul celor susținute de către pârâți în întâmpinare și în cererea reconvențională, întrucât martorul a declarat că nu cunoaște când au intrat pârâții în stăpânirea imobilului în litigiu și că nu știe "ca părinții pârâtei să fii locuit în imobil", aspecte care contrazic în tot cele declarate de pârâții și la interogatoriu. De asemenea, martorul a declarat că nu știe "dacă pârâții aveau calitate de proprietari sau de chiriași în acel imobil", că "pârâții s-au căsătorit prin anii 1970" și că "între cele două imobile există un gard despărțitor".
Cu privire la declarația martorului, care a fost audiat în fața instanței de apel, Curtea consideră că nici depoziția acestui martor nu poate fi calificată ca fiind una sinceră și onestă. Astfel, martorul a declarat că pe defuncta Irma a înmormântat-o familia, însă din înscrisurile pe care le-a depus reclamantul la ultimul termen de judecată rezultă că defuncta a fost înmormântată de numita. De asemenea, martorul a declarat că el personal, în calitate de fost sectorist, a completat și semnat cartea de imobil în care apar înscriși pârâții abia din 1991, nefiind în măsură să explice de ce aceștia nu au fost trecuți în cartea de imobil din 1974, de când susține martorul că s-ar fi mutat familia în imobil, sau cel puțin din 1986 data la care s-au căsătorit pârâții.
Prin aceeași declarație martorul a afirmat că nu cunoaște cine era înscris în
cartea funciară dar, din câte știe, nu a fost încheiat niciun contract între bătrână și familia, fapt ce contrazice în totalitate cele afirmate de recurenți în motivele de recurs, respectiv că existența titlului lor ar fi confirmată de depozițiile martorilor audiați.
Având în vedere întregul probatoriu administrat în cauză, Curtea conchide că în mod corect au apreciat primele două instanțe că în cauză nu poate fi reținută buna credință a pârâților, întrucât aceștia nu au putut face dovada titlului lor, valabil incheiat, prezumția instituită de art. 30 din Legea nr. 7/1996 neputând opera în situația de față, în favoarea pârâților recurenți, fiind deci cazul respingerii recursului acestora.
Așa fiind, în raport de toate considerentele ce preced și cum nici una din criticile formulate în recurs nu sunt întemeiate, ele nefiind de natură să facă admisibil acest recurs și să influențeze soluția pronunțată în cauză de către instanța de apel, care este deci corectă sub toate aspectele, în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat acest recurs al pârâților, menținând în vigoare decizia civilă atacată, pe care o verifică drept legală și temeinică, fiind pronunțată în concordanță cu toate probele dosarului cauzei și cu respectarea principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil și căruia îi este specific, în sensul rezolvării prezentului litigiu numai în limitele investirii instanței, recurenții nedovedind incidența în cauză a motivelor de recurs invocate, prev. de art. 304 pct. 7 și 8 Cod procedură civilă, potrivit tuturor argumentelor de mai sus, expuse pe larg de
Intimatul reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată, în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâții și împotriva deciziei civile de apel nr. 147/A/ din 23 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș - secția civilă - în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant - prin mandatara, având ca obiect rectificare de carte funciară.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 8 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /20.10.2009
Tehnored /30.10.2009
Ex.2
Primă instanță:
Instanța de apel: C și
Președinte:Trandafir PurcărițăJudecători:Trandafir Purcăriță, Lucian Lăpădat, Cristian Pup
