Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 808/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 808/R-CM
Ședința publică din 22 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Irina Tănase JUDECĂTOR 2: Lică Togan
JUDECĂTOR 3: Maria Ploscă
Judecător: - -
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul civil declarat de reclamanții, și, împotriva sentinței civile nr.24/F-CM din data de 16.09.2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile, respectiv: -, -, -, și, intimații-pârâți Statul Român-prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Tribunalul București, Consiliul Superior al Magistraturii și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și expertul în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la dosar s-a depus, prin serviciul de registratură, o cerere formulată de intimatul-pârât Ministerul Justiției, prin care solicită comunicarea motivelor de recurs.
Având în vedere citația de la fila nr.17 a dosarului nr- al Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care rezultă că intimatul Ministerul Justiției a fost citat cu copie de pe motivele de recurs, precum și faptul că acesta a formulat întâmpinare, aflată la filele nr.21-23, Curtea constată neîntemeiată cererea prin care se solicită comunicarea motivelor de recurs, urmând aor espinge și, constatând recursul în stare de judecată, se retrage pentru deliberare.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față:
Constată că, la data de 22 februarie 2008, reclamanții -, -, -, și au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției, Tribunalul București, Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării B și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligați la plata despăgubirilor cauzate de discriminare ce reprezintă diferențele salariale dintre indemnizațiile lor și cele ale procurorilor de la și CO. începând cu luna aprilie 2006 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești și pentru viitor, sume actualizate la data plății cu dobânda legală aferentă, precum și înscrierea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor respective.
În motivarea acțiunii s-a arătat că potrivit art.11 alin.(1) din nr.OUG27/2006, aprobată prin Legea nr.45/2007, procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt salarizați potrivit art. 6-13 de la lit. A din anexă, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii.
Procurorii de la cele două direcții sunt salarizați la nivelul funcțiilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin prevederile menționate se stabilește un tratament diferențiat între magistrații încadrați în cele două direcții și ceilalți magistrați.
Salarizarea superioară a procurorilor din cadrul și a fost justificată prin necesitatea de a se asigura incoruptibilitatea acestora, de a se intensifica lupta împotriva fenomenului corupției și prin gravitatea infracțiunilor date în competența acestor structuri.
Deși scopul urmărit este unul legitim, metoda de atingere nu este adecvată deoarece incoruptibilitatea trebuie asigurată pentru toți magistrații la toate nivelele de judecată și în toate cauzele. Aceasta cu atât mai mult cu cât la soluționarea cauzelor penale privind fapte de o gravitate sporită participă și judecătorii.
S-a mai arătat că discriminarea rezidă atât din modul diferit de salarizare al acestor categorii de procurori față de restul magistraților, cât și datorită condițiilor efective de promovare și numire în și
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.1 și 2 din nr.OG137/2000, completată și modificată.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, întrucât anexa la nr.OG27/2006, pct.6-13 are în vedere salarizarea procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 acestor procurori este făcută în considerarea criteriului gradului instanței sau al parchetului unde funcționează, chiar și pe durată determinată.
de multiplicare 19-23, conform anexei la nr.OUG27/2006, se acordă procurorilor cu funcții de conducere și execuție ce își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că stabilirea acelorași reguli de salarizare pentru procurorii din cadrul, structură a aceluiași parchet ce funcționează pe lângă instanța supremă, este legitimă și justificată în mod obiectiv.
Reclamanții, în acțiunea formulată fac referire la reguli de organizare judiciară, situație în care, fiind vorba de raporturi diferite de serviciu ale celor două categorii de magistrați, nu se poate pretinde că se aduce atingere principiului nediscriminării care, în nici un caz nu presupune uniformitate.
S-a arătat de asemenea că acordarea unor drepturi neprevăzute în actul normativ în vigoare în materia salarizării magistraților ar semnifica depășirea limitelor puterii judecătorești prin legiferarea unui nou drept salarial.
Față de cele arătate s-a solicitat respingerea acțiunii formulate, cu atât mai mult cu cât în cauză nu se pune în discuție incidența dispozițiilor nr.OG137/2000.
Prin întâmpinarea formulată, Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în raport cu reclamanții, -, -, și, deoarece între și Ministerul Justiției, la care sunt angajați acești reclamanți, ca ordonatori de credite, nu există raporturi juridice de natura celor avute în vedere de art.1000-1002 Cod civil, astfel că nu ar putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a acestora.
Față de cele arătate s-a solicitat respingerea acțiunii.
În întâmpinarea formulată, Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954, statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, și Guvernul răspunde de realizarea prevederilor bugetare și repartizează ordonatorilor principali de credite sumele de la bugetul de stat.
Pe de altă parte, atribuții în angajarea și salarizarea reclamanților au Ministerul Justiției și Ministerul Public, cu care aceștia au raporturi de muncă, neavând calitatea procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, cererea de chemare în judecată a acestuia este inadmisibilă, deoarece legea bugetului de stat prin care s-au aprobat creditele bugetare ordonatorilor principali de credite este legea organică ce poate fi modificată, neavând atribuții legate de această modificare.
La rândul său, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea acțiunii întrucât nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Potrivit art.27 din nr.OG137/2000, republicată, posibila victimă a discriminării poate introduce acțiune direct în instanță, prin care să solicite despăgubiri, judecarea cauzei având loc cu citarea obligatorie a consiliului, dar nu în calitate de pârât, ci în calitate de expert în domeniul nediscriminării, pentru a-și prezenta poziția cu privire la o posibilă încălcare a legislației în materie de nediscriminare.
Scopul introducerii în astfel de cauze, în sensul voinței reale a legiuitorului, este acela de a-și prezenta poziția cu privire la existența sau nu a caracterului discriminatoriu în speța respectivă, fapt ce nu poate atrage calitatea procesuală pasivă a acestuia.
Curtea de Apel Pitești, prin sentința civilă nr.24/F-CM/16.09.2008, a respins acțiunea ca nefondată reținând următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, s-a constatat că instanța este competentă material să soluționeze cauza deoarece reclamanții au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun.
Faptele invocate fiind fapte de discriminare directă, săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați în muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. Și art.1 alin.2 și art.295 din Codul muncii prevăd aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților, iar art.5 din Codul muncii interzice discriminările în raporturile de muncă.
Potrivit Legii nr.500/2002 și nr.HG208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, rolul său fiind de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora, cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Referitor la inadmisibilitatea acțiunii invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, s-a constatat că în interpretarea art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Thlimmenos vs. din 6 aprilie 2000, Curtea a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
Protecția egală a legii consacrată de Constituția României din 2003 - art.16 - se concretizează în următoarele obligații ale statului: de a se abține de la tratamentul diferențiat nejustificat în procesul de adoptare și aplicarea legii, de a interzice și sancționa prin lege discriminarea, de a crea remedii legale eficiente pentru victimele discriminării.
Această din urmă obligație pozitivă a statului presupune asigurarea accesului liber la justiție pentru repararea prejudiciului suferit prin discriminare.
Tratamentul diferențiat interzis de norma internațională menționată trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.
Prin Hotărârea Frett din 2002 Curtea de la Strasbourg a rupt complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, conferindu-i caracter autonom.
În speța de față dreptul protejat prin interzicerea discriminării este recunoscut de normele interne, respectiv de art.5 și 6 din Codul muncii, potrivit cărora în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, iar orice salariat are dreptul la plată egală pentru muncă egală.
Art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală a lucrătorilor de sex masculin și de sex feminin.
În cauza Defrenne//1976, Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
Principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă, precum și în cazul unei remunerări inegale pentru muncă egală a lucrătorilor de sex feminin și de sex masculin, atunci când aceasta este realizată în aceeași instituție sau în același serviciu, privat sau public.
În considerarea celor reținute mai sus și a prevederilor art.20 din Constituția României, instanța a considerat că acțiunea este admisibilă, urmând să analizeze dacă tratamentul diferențiat de salarizare a judecătorilor pe de o parte și a procurorilor numiți la și, pe de altă parte, este discriminatoriu.
Pentru aceleași motive s-a reținut că și pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii B are calitate procesuală pasivă în cauză.
Potrivit Legii nr.317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii este o instituție cu personalitate juridică și cu buget distinct, iar președintele acestei instituții are calitate de ordonator principal de credite.
Acesta poate fi obligat la plata drepturilor solicitate numai pentru perioada cât reclamanții au fost detașați la această unitate.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că pretențiile formulate de reclamanți sunt nefondate.
În analiza tratamentului discriminatoriu trebuie stabilit mai întâi dacă reclamanții, judecători la Tribunalul Vâlcea și procurorii care funcționează în cadrul sau, se află în situații analoage sau comparabile.
Potrivit art.1 din Legea nr.508/2004, modificată și completată, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este o structură specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României.
Condițiile de numire a judecătorilor și procurorilor în cadrul acestei structuri sunt reglementate de dispozițiile art.75 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, modificată și completată.
Aceștia pot fi revocați prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, iar la data încetării activității în cadrul revin la parchetul la care au dreptul să funcționeze potrivit legii.
Potrivit art.80 din lege, Direcția Națională Anticorupție își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României și funcționează pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Este organizată ca structură autonomă în cadrul Ministerului Public și este coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Art.87 prevede că se încadrează cu procurori numiți prin ordin al procurorului șef al, cu avizul
Având în vedere aceste prevederi, s-a reținut că cele două categorii de personal nu se află în situații comparabile, întrucât funcționează la instanțe/parchete de grad diferit, iar indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora și a magistraților asistenți se stabilește, în conformitate cu prevederile art.3 din nr.OUG27/2006, în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută.
Prin urmare, diferența de tratament în salarizarea celor două categorii de personal, stabilită prin anexa la nr.OUG27/2006, la care trimit dispozițiile art.3 alin.(1) și art.11 alin.(1) decurge din situarea acestora pe poziții diferite în ceea ce privește gradul instanței sau parchetului la care funcționează.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în jurisprudența sa că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art.14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Câtă vreme cele două categorii de personal nu se află în situații analoage, analiza celorlalte elemente ale tratamentului discriminatoriu nu mai este necesară. De astă dată funcționează principiul diferențierii salariilor după funcția îndeplinită.
de multiplicare 19-23 prevăzut în anexa la nr.OUG27/2006, lit.A nr.6-13 se acordă procurorilor cu funcții de conducere și execuție, ce își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că regula aceleiași salarizări și pentru procurorii din cadrul este justificată.
De altfel, nu toate situațiile în care anumite persoane sunt tratate diferențiat pot constitui acte de discriminare, iar un asemenea tratament poate avea la bază un alt motiv decât apartenența persoanei respective la una din categoriile prevăzute prin art.2 din nr.OG137/2000.
Susținerea reclamanților privind modalitatea de acces a procurorilor în cadrul și, fără a se avea în vedere gradul profesional și vechimea în magistratură nu este relevantă în raport de obiectul acțiunii, respectiv existența unei diferențe de salarizare între aceștia și procurorii din cadrul celor două instituții, întrucât în cauză nu se contestă modul de numire sau stabilire a unei discriminări în raport cu modul de numire a procurorilor în cadrul structurilor menționate.
De altfel, atât prin Hotărârea nr.355 din 01 august 2007, cât și prin Hotărârea nr.232 din 17 decembrie 2007 ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, s-a statuat că faptele prezentate - respectiv salarizarea diferențiată între procurorii și judecătorii care își desfășoară activitatea în cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor de pe lângă acestea pe de o parte și procurorii din cadrul și pe de altă parte, nu constituie o discriminare potrivit nr.OG137/2000.
După formularea acțiunii de către reclamanți, prin Decizia nr.821 din 03 iulie 2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art.1 alin.2 (3) și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În speță, raportat la activitatea desfășurată de magistrați, care efectuează activități similare cu cele ale procurorilor din structurile menționate din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, salarizarea diferențiată este stabilită de legiuitor în considerarea nivelului diferit al instanței în care funcționează aceștia, respectiv în cadrul Parchetului de pe lângă și nu în considerarea importanței activității desfășurate.
Față de cele arătate, s-a reținut că pretențiile formulate de reclamanți pârâților sunt nefondate.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termen legal, reclamanții criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.9 și art.3041Cod procedură civilă, arătând, în esență, următoarele:
- procurorii sunt asimilați Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform nr.OUG42/2002 și Legii nr.508/2004, deși aceștia provin de la parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale și curți de apel, iar judecătorii ce i-au măsurile necesare și în dosarele instrumentate de procurorii sunt excluși de la asemenea tratament preferențial, ajungându-se la o discriminare evidentă între aceste categorii de magistrați;
- atât timp cât procurorii nu au nici o specializare sau calificare deosebită și nici nu au fost selectați printr-un examen aparte, atunci singurul scop al legiuitorului în crearea unui asemenea avantaj este al specificității, al naturii faptelor cercetate de procurorii, astfel că sunt îndeplinite cerințele art.2 din nr.OG137/2000, deoarece se creează o excludere ce are ca efect înlăturarea unui drept;
- prima instanță ar fi trebuit să constate existența unei discriminări și să dispună măsurile necesare pentru înlăturarea acesteia pentru că, pe de o parte, decizia Curții Constituționale reținută de prima instanță nu vizează dispozițiile art.2 din nr.OG137/2000, iar pe de altă parte, în cazul în care dispozițiile dreptului intern referitoare la drepturile omului sunt contrare se aplică cu prioritate Convenția, potrivit art.20 din Constituția României;
- potrivit jurisprudenței diferența de tratament devine discriminare în sensul art.14 din Convenție atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă;
- existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și Protocolul nr.12 la aceasta, art.4 din Carta socială europeană revizuită, dispozițiile Codului muncii, precum și art.20, art.16 al.1, art.53 și art.41 din Constituția României;
- potrivit art.16 al.1 și 2 din Constituție cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege, iar potrivit reglementărilor internaționale ce au prioritate față de dreptul intern exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, fiecare persoană fiind supusă, în exercițiul drepturilor și libertăților, doar îngrădirilor stabilite de lege;
- discriminarea invocată atrage incidența art.27 al.1 din nr.OG137/2000, coroborat cu art.269 din Codul muncii, în temeiul cărora acțiunea trebuia admisă, iar acordarea despăgubirilor nu se confundă cu adăugare la lege.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că principalul criteriu de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraților, care rezultă din lege, este acela al nivelului parchetului sau instanței, iar prin deciziile Curții Constituționale, pronunțate la data de 03.07.2008, s-a constatat neconstituționalitatea art.1, art.2 al.3 și art.27 al.1 din nr.OG137/2000, aceste decizii având un caracter obligatoriu.
Recursul este nefondat.
Prima critică este nefondată pentru că, în cauza de față nu este vorba de un tratament preferențial al unei categorii de magistrați, față de o altă categorie de magistrați, ci de principalul criteriu de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraților, prin nr.OUG27/2006, criteriu ce rezultă din dispozițiile art.3 din acest act normativ.
Potrivit acestor dispoziții, judecătorii și procurorii au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură.
Ca atare, dacă procurorii și sunt asimilați, potrivit legii, procurorilor Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform nr.OUG42/2002 și Legii nr.508/2004, este evident că aceștia sunt salarizați, pe perioada cât lucrează în aceste structuri legale, la nivelul stabilit prin lege pentru procurorii Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Mai mult, procurorii și nu sunt promovați ci numiți în aceste structuri, iar la încetarea activității în aceste structuri revin la parchetul unde au dreptul să funcționeze potrivit legii.
În aceste condiții, nu se impune a se analiza situația existenței unor reguli diferite de promovare, nefiind vorba de un tratament preferențial sau de un avantaj la salarizare pentru o categorie de magistrați, ci de un criteriu legal de salarizare stabilit potrivit nivelului instanței sau parchetului.
Pentru aceste considerente este nefondată și cea de-a doua critică din recurs.
Nefiind vorba de o discriminare în ceea ce privește salarizarea celor două categorii de magistrați, salarizare realizată potrivit legii în funcție de nivelul instanței sau parchetului, rezultă că toate celelalte critici din recurs privind constatarea și sancționarea acestei discriminări sunt nefondate.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin Deciziile nr.818, 819, 820 și 821/03.07.2008 ale Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art.1, art.2 al.3 și art.27 al.1 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale.
Trebuie amintit și faptul că, prin Decizia nr.1325/04.12.2008, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În consecință, curtea, în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă va respinge recursul de față ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții, și, împotriva sentinței civile nr.24/F-CM din 16.09.2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22 aprilie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
, Pl.
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2/14.05.2009.
Jud.fond:.
.
Președinte:Irina TănaseJudecători:Irina Tănase, Lică Togan, Maria Ploscă
