Succesiune. Jurisprudenta. Decizia 1055/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr.1055
Ședința publică din 30 octombrie 2008
PREȘEDINTE: Cristian Pup
JUDECĂTOR: G -
JUDECĂTOR 2: Gheorghe Oberșterescu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de recursul declarat de pârâta împotriva deciziei civile nr. 141/24.04.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat G, având ca obiect succesiune.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul intimat, personal și asistat de avocat și pârâta recurentă, personal și asistată de avocat.
Procedura legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 1008.50 lei și timbru judiciar de 5 lei.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, se constată că prin registratura instanței, la data de 28 octombrie 2008, reclamantul intimat a depus note de ședință.
Reprezentantul reclamantului intimat invocă excepția insuficientei timbrări a recursului declarat, având în vedere că pârâta recurentă a fost citată cu mențiunea de a depune diferența de taxă de timbru încă din data de 23 iunie 2008, însă nu s-a conformat până la termenul de astăzi.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită respingerea excepției, învederând instanței că s-a depus diferența de taxă de timbru.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită admiterea recursului, modificarea deciziilor pronunțate în sensul respingerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată; în subsidiar, solicită casarea cu trimitere, arătând că succesiunea nu a fost acceptată în termen; depune concluzii scrise.
Reprezentantul reclamantului intimat solicită respingerea recursului, susținând că instanțele anterioare au dat o dezlegare corectă litigiului, iar în cauză a existat acceptare tacită a succesiunii, cu cheltuieli de judecată. Depune concluzii scrise.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.141 din 24.04.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada respins apelul declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr.9124/19.11.2007 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul cu același număr, în contradictoriu cu reclamantul
Prin această decizie, tribunalul a confirmat și menținut soluția primei instanțe, care a admis acțiunea precizată a reclamantului G împotriva pârâtei și a constatat că în urma defunctei au rămas ca moștenitori legali și rezervatari soțul supraviețuitor - precum și fiul defunctei -, cu cote de, respectiv din moștenire, reținându-se totodată că masa succesorală după defunctă se compune din cota de parte din imobilul situat în A, str. - nr.112, înscris în CF 1364 Sânicolau, nr.top.684-686/1/2/33/1 - intravilan cu casă, în suprafață totală de 918 mp.
De asemenea, instanța de fond a mai constatat că în urma decesului celor doi moștenitori acceptanți, respectiv, decedat în A la data de 02.11.1994 și, decedat în A la data de 10.04.2004, vin la moștenire, prin succesiuni succesive, în concurs și în cote egale de parte fiecare din masa succesorală, reclamantul împreună cu pârâta, în calitate de nepoți de fiu.
În acest context, judecătoria a decis anularea certificatului de moștenitor nr.2117/1991 eliberat de fostul notariat de Stat Județean A în beneficiul exclusiv al pârâtei și a dispus obligarea pârâtei la predarea cotei din masa succesorală care revine reclamantului.
A dispus ca Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară A să efectueze cuvenitele mențiuni în CF 1364 Sânnicolau.
În considerente, instanța de fond a reținut că la decesul bunicii lor -, decedată în A la data de 20 iunie 1991, părțile litigante nu aveau calitatea de succesibili întrucât erau în viață atât soțul supraviețuitor la defunctei, cât și fiul acesteia din urmă -, care în mod vădit erau moștenitori legali și rezervatari. De aceea, reclamantul G nu era îndatorat să accepte expres sau tacit moștenirea după bunica sa deoarece aceste acte de acceptare nu ar fi avut nicio relevanță juridică, câtă vreme bunicul și tatăl său au făcut acte de acceptare tacită și au fost și moștenitori rezervatari, continuând să locuiască în imobil.
În acest context, judecătoria a reținut că certificatul de moștenitor nr.2117/18.10.1991 emis de fostul Notariat de Stat Județean Aaf ost emis cu încălcarea dispozițiilor legale în materie succesorală, nefiind reale mențiunile potrivit cărora și ar fi renunțat la moștenirea soție, respectiv mamei acestora. De altfel, în rejudecare după casare s-au și prezentat dovezi în acest sens, constatându-se că în registrul special de evidență a renunțărilor la succesiune pe anul 1991, nu figurează și renunțări din partea celor doi succesori.
În același context, instanța de fond, conformându-se exigențele dispozițiilor art.315 Cod procedură civilă, a consemnat interpretarea dată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în decizia de casare, cu privire la aspectele dezlegate legate de acceptarea succesiunii de către și și această rezolvare a instanței de recurs se impune cu titlu obligatoriu instanței de fond. În același context, s-a statuat că reclamantul a cunoscut despre existența certificatului de moștenitor nr.2117/18.10.1991 abia la momentul deschiderii succesiunii după defunctul - tatăl său și al pârâtei, care a decedat la data de 10 aprilie 2004 și astfel, singura concluzie viabilă este aceea că reclamantul a acceptat succesiunea după defunctul său tată în termenul de 6 luni prevăzut de art.700 alin.1 Cod civil, potrivit declarației de acceptare autentificate sub nr.2322 din data de 1 octombrie 2004, la BNP.
Cu privire la masa succesorală, s-a constatat de către instanța de fond că aceasta se compune din cota de parte din imobilul evidențiat în CF 1364 Sânicolau, iar cotele de moștenire ale părților sunt egale, fiind frați vitregi - consangvini, după tatăl lor,.
Drept urmare, prima instanță, în acord și cu aspectele dezlegate prin decizia de casare, a constatat că în raport cu prevederile art.651 cod civil raportat la art.653-654 și 659-661 Cod civil și art.1 lit.a din Legea nr. 319/1944, la succesiunea defunctei, decedată la 20 iunie 1991 vin în concurs, în calitate de moștenitori rezervatari și legali, soțul supraviețuitor - și fiul -, în cote de, respectiv de din moștenire, iar masa succesorală după defunctă se compune din cota de parte din imobilul evidențiat în CF 1364 Sânicolau.
În plus, dată fiind existența declarație de acceptare a moștenirii din partea reclamantului, în raport de prevederile art.700 Cod civil și urmare a decesului celor doi moștenitori acceptanți sus-menționați, prin succesiuni succesive, judecătoria a mai constatat că la moștenirea acestora din urmă vin tocmai părțile litigante, în calitate de nepot/nepoată de fiu, în cote egale de câte parte fiecare.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, care a susținut că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, atunci când a constatat că la succesiunea defunctei vin în concurs soțul supraviețuitor - și fiul -, în condițiile în care judecătoria nu a fost investită cu un astfel de capăt de cerere.
Apelanta-pârâtă a mai susținut că judecătoria a anulat în mod greșit certificatul de moștenitor nr.2117/1991, obținut de pârâtă după, cu argumentul că nu ar fi fost găsite declarațiile de renunțare la această succesiune, în contextul în care instanța de fond ar fi avut datoria să analizeze dacă reclamantul a făcut sau nu acte de acceptare a succesiunii în termenul prevăzut de lege. În acest context, apelanta a arătat că reclamantul a cunoscut despre decesul bunicii sale, survenit la 20 iunie 1991 și astfel, acesta putea și trebuia să accepte succesiunea după bunica sa, în mod expres sau tacit, în termenul de 6 luni prevăzut de art.700 Cod civil.
Intimatul-reclamant a solicitat prin întâmpinare respingerea apelului pârâtei, indicând printre apărările sale și aspectele de fapt și de drept care au dezlegate irevocabil prin decizia de casare a Curții de APEL TIMIȘOARA, pe care atât instanța de fond, cât și cea de apel sunt obligate să le aibă în vedere.
Tribunalul a analizat apelul pârâtei și a constatat că acesta neîntemeiat, reținând în primul rând că nu există nici un "extra petit" sau "plus petit" în cuprinsul sentinței apelate întrucât judecătoria nu a acordat mai mult decât s-a cerut prin acțiunea reclamantului deoarece prin decizia de casare a Curții de APEL TIMIȘOARA s-a stabilit irevocabil că în speță suntem în prezența unor succesiuni succesive, iar aceste dispoziții ale deciziei de casare sunt obligatorii.
De aceea, a opinat tribunalul, judecătoria a analizat și interpretat corect calitatea de succesori a soțului supraviețuitor și fiului defunctei, respectiv și, decedați și aceștia ulterior.
Totodată, instanța de apel a constata la rându-i că reclamantul a cunoscut despre existența certificatului de moștenitor emis în beneficiul pârâtei abia la momentul deschiderii succesiunii după propriul tată - - reclamantul acceptând în mod expres succesiunea după acesta, așa cum o atestă și declarația expresă autentificată, conformându-se astfel imperativului prevederilor de art.700 alin.1 Cod civil.
Față de această acceptare expresă, tribunalul a mai constatat că anterior, prin succesiuni succesive, antecesorii reclamantului au avut calitatea de moștenitori legali și rezervatari ai defunctei și ca urmare, reclamantul și pârâta sunt la rândul lor moștenitori legali, în calitate de nepoți de fiu, cuvenindu-li-se câte parte din ceea ce au dobândit antecesorii lor în urma decesului bunicii.
În privința anulării certificatului de moștenitor nr.2117/1991, tribunalul a reținut că se impune anularea acestuia întrucât probele administrate în cauză au confirmat faptul că nici reclamatul și nici antecesorii acestuia și ai pârâtei nu au renunțat la succesiunea defunctei, iar potrivit art.696 Cod civil, orice renunțare la moștenire trebuie să fie făcută întotdeauna în mod expres, ea neputând fi făcută verbal și nici dedusă din alte circumstanțe de fapt.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta, recursul fiind motivat în drept cu dispozițiile art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă, susținându-se că instanța de apel a omis să analizeze atent motivele de apel cu care a fost investită, cu consecința unei interpretări și aplicări eronate a normelor legale în materie succesorală.
În acest context, prima critică a recurentei a vizat reiterarea observației că instanța de fond ar fi acordat mai mult decât sa-a cerut prin cererea introductivă de instanță a reclamantului atunci când a constatat că la succesiunea defunctei vin în concurs soțul supraviețuitor - și fiul -, în condițiile în care judecătoria nu a fost investită cu un astfel de capăt de cerere.
În al doilea rând, recurenta a susținut că primele două instanțe au anulat în mod greșit certificatul de moștenitor nr.2117/1991, cu ignorarea dispozițiilor art.1173 Cod civil, care acordă protecție forței probante a unui înscris autentic, așa cum este certificatul de moștenitor și legat de acest aspect, a arătat că primele două instanțe au eșuat în statua ce dispozițiile legale au fost încălcate atunci când au decis anularea certificatului.
În al treilea rând, recurenta a susținut că primele două instanțe au interpretat și aplicat greșit disp.art.700 Cod civil și nu au analizat dacă reclamantul a făcut sau nu acte de acceptare a succesiunii în termenul prevăzut de lege, în condițiile în care bunica comună a decedat la 20 iunie 1991, în contextul în care probele administrate indicau faptul că reclamantul cunoscuse despre decesul bunicii, însă nu a făcut nici un fel de acte de acceptare expresă sau tacită a moștenirii acesteia, fiind astfel străin de succesiune. În acest context, faptul că reclamantul-intimat a acceptat după 15 ani succesiunea după tatăl său -, nu prezintă nicio relevanță în privința succesiunii după.
În al patrulea rând și pe cale de consecință, recurenta a susținut că primele două instanțe au interpretat și aplicat greșit și disp.art.696 și 697 Cod civil, câtă vreme nu au observat că reclamantul, renunțând la moștenirea bunicii sale, nu mai poate avea calitatea de succesor, partea renunțătorului profitând celorlalți erezi acceptanți. Or, în speță, cum soțul supraviețuitor - și fiul - au renunțat la moștenirea lăsată de soția, respectiv mama acestora, așa cum s-a menționat în certificatul de moștenitor, atunci cota acestora de moștenire trece la gradul următor, adică la nepoții de fii, care au acceptat succesiunea, singura în această ipostază fiind recurenta-pârâtă.
În aceeași ordine de idei, recurenta a arătat că soțul supraviețuitor și fiul nu pot fi asimilați unor acceptanți taciți ai succesiuni, pentru simplul fapt că au continuat să locuiască în imobil, câtă vreme aceștia au renunțat expres la moștenire.
În sfârșit, recurenta a mai susținut că instanțele au omis să analizeze și faptul că - tatăl comun al părților litigante, mai are și alți moștenitori în afara părților, respectiv pe soția supraviețuitoare.
Reclamantul-intimat, prin întâmpinarea depusă în manuscris, a solicitat respingerea recursului, susținând că instanțele anterioare au dat o dezlegare corectă speței din litigiu, după parcurgerea a două cicluri procesuale, consemnându-se deja cu putere de lucru judecat că reclamantul nu avea obligația de a face acte de acceptare a moștenirii bunicii sale, câtă vreme bunicul și tatăl reclamantului erau în viața la acea dată și aceștia au acceptata tacit moștenirea defunctei.
Curtea, analizând recursul declarat de pârâtă, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate de aceasta, cu aplicarea dispozițiilor art.299 și următoarele raportat la art.312 Cod procedură civilă, va constata că acesta este neîntemeiat întrucât în cauză nu sunt incidente motivele de modificare prevăzute de art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă.
În prealabil, curtea, în temeiul prevederilor art.137 Cod procedură civilă, va proceda la analizarea excepției de insuficientă timbrare a recursului pârâtei, invocată de către reprezentantul intimatului, la acest termen de judecată.
Curtea va constata că această excepție este neîntemeiată întrucât recurenta s-a încadrat în exigențele impuse de textul art.20 din Legea nr. 146/1997-republicată și a achitat integral taxa judiciară de timbru aferentă prezentului recurs, în cuantum total de 1.008,5 lei, chiar dacă în două etape (o primă tranșă de 485 lei a fost achitată odată cu înregistrarea recursului, iar diferența de 523,5 lei a fost achitată la prima zi de înfățișare, în contextul în care la primul termen de judecată fixat în recurs recurenta s-a aflat într-o incapacitate fizică absolută - dovedită cu certificat medical - să suplimenteze această taxă judiciară).
Pe fond, în urma analizării motivelor de recurs cu care a fost investită, curtea va constata în primul rând că analizarea motivelor de recurs cu care a fost investită de către pârâta se circumscrie în mod obligatoriu imperativului statuat de disp.art.315 Cod procedură civilă, care prevede că în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Or, în acest context, într-un prim ciclu procesual, curtea a emis decizia civilă nr.319/22.03.2007 în dosar nr-, prin care a casat primele două hotărâri inițiale și a statuat în mod irevocabil asupra unor aspecte esențiale în derularea ulterioară a prezentului litigiu.
Aceste concluzii ale instanței de casare au intrat în puterea lucrului judecat și au devenit astfel obligatorii pentru toate instanțele care au avut căderea să soluționeze după casarea cu trimitere, statuându-se în primul rând asupra faptului că reclamantul G nu era ținut să facă acte de acceptare a succesiunii bunicii sale -, nici exprese și nici tacite, câtă vreme la data decesului acesteia se aflau în viață soțul supraviețuitor al defunctei - precum și fiul defunctei - (tatăl reclamantului și al pârâtei). Prin urmare, cum reclamantul nu era la acea dată - 1991 - succesibil după bunica sa, o eventuală acceptare expresă sau tacită a moștenirii acesteia nu putea avea valoare și relevanță juridică la acea epocă, bunicul și tatăl reclamantului fiind în viață și continuând posesia asupra imobilului ce reprezintă masa succesorală.
Cu alte cuvinte, instanța de casare a statuat și asupra faptului că - soț supraviețuitor și -fiu, au calitatea de moștenitori legali și rezervatari, cu sezină, a defunctei și au acceptat tacit succesiunea acesteia.
De altfel, acesta aspect a fost confirmat indirect în rejudecare, unde după administrarea probatoriului impus de instanța de casare, s-a constatat că soțul supraviețuitor - și fiul nu au renunțat niciodată la succesiunea defunctei.
Or, potrivit art. 2 din Decretul nr.40/1953 privind procedura succesorală notarială, în vigoare în anul 1991, atunci când a decedat, renunțarea expresă la succesiune se face în fata notarului de stat competent, potrivit art. 1 și se înregistrează într-un registru special ținut la biroul Notariatului de Stat.
Renunțarea expresă la succesiune poate fi făcută și prin înregistrarea, potrivit alin. 1, unei declarații autentice, făcută în alta parte însă niciuna dintre aceste ipoteze nu au fost prezente, dovedindu-se cu registrul de renunțări că și nu au renunțat niciodată, în formele indicate de lege, la moștenirea soției, respectiv mamei lor.
Menționarea acestor aspecte în cuprinsul hotărârilor instanței de fond și de apel se datorează indicațiilor primite prin decizia de casare a Curții de APEL TIMIȘOARA și aceste instanțe aveau datoria să se conformeze, potrivit aceluiași imperativ statuat prin art.315 Cod procedură civilă și de aceea nu reprezintă nici un "plus petit" și nici un "extra petit", lămurirea acestui aspect fiind esențial pentru soluționarea prezentului litigiu.
De aceea, curtea va constata că dispozițiile art.696-697 Cod civil nu sunt incidente în cauză, în sensul precizat de recurentă întrucât nu suntem în prezența unor erezi renunțători și de a căror renunțare să poată profita pârâta-recurentă. Cu alte cuvinte, fiind moștenitori legali, rezervatari și sezinari (adică cei care au posesia de fapt a moștenirii), legea civilă în materie de succesiunii conferă soțului supraviețuitor și fiului calitatea de moștenitori acceptanți în mod tacit, aplicându-se dispozițiile art.669 Cod civil raportat la art.1 lit.a din Legea nr. 319/1944, descendentul defunctei venind la moștenirea acesteia în concurs cu soțul supraviețuitor al aceleiași defuncte.
Mergând în continuare pe firul logic al devoluțiunii succesorale legale, atâta vreme cât soțul supraviețuitor și fiul defunctei au acceptat tacit succesiunea acesteia în anul 1991, atunci se aplică regulile stabilite de art.659 și următoarele Cod civil, cum corect au reținut primele două instanțe și cum de altfel a statuat în mod irevocabil și instanța de casare.
În acest context, curtea va constata că vocația succesorală a reclamantului - intimat s-a născut abia la data decesului tatălui său și al pârâtei, de altfel, care a decedat în anul 2004, iar în privința acestuia, succesiunea a fost acceptată în termenul de 6 luni prevăzut de art.700 Cod civil, aspect interpretat corect de primele două instanțe, neavând nici un fel de relevanță o lipsă a acceptării moștenirii după bunica, din partea reclamantului-intimat, pentru motivele indicate mai sus.
Consecința finală este că, tot potrivit regulii instituite de art.669 Cod civil, atât reclamantul-intimat, cât și pârâta-recurentă, în urma unor succesiuni succesive, au calitatea de moștenitori legali a averii lăsate de bunica lor -, care urmează a le fi distribuită în cote egale, cum corect au reținut primele două instanțe.
În această ipoteză, curtea va constata că nu există nicio justificare pentru recurentă în a invoca aplicabilitatea art.1173 Cod civil, câtă vreme certificatul de moștenitor este susceptibil de a fi anulat total sau parțial, potrivit normelor generale, pentru cauze de nulitate absolută sau relativă, dintre cele prevăzute de art.948 și 968 Cod civil (cazul nulităților absolute) - imprescriptibile ori pentru cele determinate de existența unor prejudicii cauzate celorlalți moștenitori prin acțiuni sau inacțiuni ce se circumscriu în sfera erorii, dolului, incapacității etc.(cazul nulităților relative), care sunt prescriptibile în termenul general de prescripție de 3 ani. Ipoteza anulării certificatului de moștenitor este de altfel prevăzută atât în art.23 din Decretul nr.40/1953 - în vigoare până la data de 12.05.1995 (când decretul a fost abrogat prin Legea nr.36/1995), cât și prin procedura prevăzută de art.88 din actuala Lege nr.36/1995. Astfel, valoarea probantă a înscrisului autentic reprezentat de certificatul de moștenitor poate fi supus cenzurii instanțelor, pentru cauzele expres delimitate de lege - atât legea civilă generală (Codul civil), cât și Legea specială nr.36/1995.
În sfârșit, curtea va mai constata că aspectele legate de presupusa existență a unor moștenitori suplimentari excede prezentului cadru procesual întrucât instanța în acest litigiu nu a fost sesizată în acest sens printr-o precizare de acțiune din partea reclamantului-intimat și nici din partea pârâtei-recurente, printr-o cerere reconvențională, după cum nu s-a consemnat nicio o cerere de intervenție, în acord cu dispozițiile art.49 și următoarele Cod procedură civilă.
Pentru toate aceste considerente, curtea va respinge în primul rând, potrivit art.137 Cod procedură civilă raportat la art.20 din 146/1997-republicată, excepția de insuficientă timbrare a recursului iar mai apoi, în temeiul prevederilor art.312 Cod procedură civilă raportat la art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă, constatând că nu există nicio contradicție în argumentarea deciziei pronunțată de tribunalul și că această instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale dezvoltate în cele ce au precedat, va respinge ca neîntemeiat recursul declarat de pârâta împotriva deciziei civile nr.141/24.04.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
În temeiul prevederilor art.274 Cod procedură civilă, va obliga recurenta să plătească intimatului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția insuficientei timbrări a recursului declarat de către pârâta.
Respinge ca neîntemeiat recursul declarat de pârâta împotriva deciziei civile nr. 141/24.04.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Obligă recurenta să plătească intimatului suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30 octombrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 3: Florin Șuiu
- - G - - -
GREFIER,
- -
Red./11.11.2008
Tehnored. /2 ex./12.11.2008
Prima instanță:
Instanța de apel:,
Președinte:Cristian PupJudecători:Cristian Pup, Gheorghe Oberșterescu, Florin Șuiu
