Succesiune. Jurisprudenta. Decizia 227/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR.227/R/2009
Ședința publică din data de 6 februarie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Valentin Mitea președinte al Curții de APEL CLUJ
JUDECĂTORI: Valentin Mitea, Lucia Ștețca Denisa Băldean
- -- vicepreședinte al Curții de APEL CLUJ
Grefier:
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele recurente și () și recursul declarat de pârâții recurenți și împotriva deciziei civile nr.459/A/25.09.2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, având ca obiect succesiune.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta reclamanților recurenți, avocat cu împuternicire avocațială la dosar și reprezentantul pârâților recurenți avocat - cu delegație de substituire a domnului avocat la dosar, lipsă fiind reclamantele recurente și pârâții recurenți.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul reclamantelor recurente este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Recursul declarat de pârâții recurenți este legal timbrat.
S-a făcut referatul cauzei, după care, nefiind formulate cereri prealabile și nici excepții invocate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților pentru a pune concluzii asupra fondului.
Reprezentantul pârâților recurenți solicită admiterea recursului propriu, așa cum a fost formulat în scris, și respingerea recursului declarat de reclamantele recurente, cu cheltuieli de judecată, susținând motivele de recurs depuse la dosar.
Reprezentanta reclamantelor recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată, reprezentând taxele judiciare de timbru.
CURTEA:
Deliberând, reține că prin sentința civilă nr. 5691/2007 a Judecătoriei Cluj -N, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantele și, n contradictoriu cu pârâții și, având ca obiect stabilire masă succesorală. În consecință, s-a constatat că imobilul situat în C-N-. 8. 213, județul C, înscris în CF nr. 67486 C, sub cu nr. top 23701C/, compus din 3 camere, bucătărie, de alimente, baie, antreu, debara, WC, 2 balcoane, cu suprafața utilă de 64,45 mp. părți indivize comune în cota parte de 0,39/100 parte dobândit la data de 31.12.1989, prin cumpărare, a fost bun comun al pârâtului de rând I și al soției acestuia, defuncta; s-a constatat că masa succesorală rămasă de pe urma defunctei cuprinde și cota de parte din imobilul sus menționat; s-a constatat ca vocație succesorală concretă la această succesiune au, prin reprezentarea fratelui defunctei, numitul, reclamantele, în calitate de soție supraviețuitoare, asupra cotei de parte din masa succesorală și respectiv, asupra cotei de, în calitate de fiică; s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 614/04.03.2002 de BNP, încheiat între pârâții și pentru cota de parte din imobilul în litigiu; s-a dispus întabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei asupra cotei de 1/8 parte din imobilul în litigiu și respectiv în favoarea reclamantei, asupra cotei de 3/8 parte din acest imobil, asupra ca bunuri proprii, cu titlu de moștenire.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a stabilit faptul că imobilul în litigiu este situat în C-N,-,. 4 și constituie, în prezent, proprietatea tabulară a pârâtului, fiind grevat de un drept de uzufruct viager în favoarea pârâtului.
Din mențiunile efectuate sub, 2, 4 reiese că imobilul s-a aflat inițial în proprietatea familiei și, fiind cumpărat la data de 30 ianuarie 1990 de pârâtul și întabulat pe numele acestuia, cu precizarea că în dreptul numelui pârâtului s-a înscris mențiunea divorțat .
Din actele de stare civilă depuse la dosar, reiese însă că la data achiziționării apartamentului în litigiu pârâtul era căsătorit cu numita, căsătorie încheiată la data de 16 iunie 1998 și care a durat până la data de 21.12.1992, când a încetat prin decesul soției.
Așa fiind, în speță operează prezumția instituită de art. 30. fam. în sensul că apartamentul în litigiu a fost dobândit de soții și ca bun comun, prezumție susținută de cele declarate de martorii propuși de reclamante.
martori au arătat că de la data la care a terminat liceul și până când s-a căsătorit (la vârsta de 34 de ani), defuncta, a lucrat ca și educatoare, locuind împreună cu părinții.
Defuncta a fost o persoană căreia îi plăcea să facă economii și, neavând cheltuieli însemnate de făcut, deoarece locuia cu părinții, a reușit să își pună deoparte o sumă considerabilă de bani, martorii neputând însă preciza despre ce suma este vorba.
Cu privire la sumele obținute de soți cu titlu de dar de nuntă, martorii reclamantelor au arătat că la nunta au participat circa 90-100 de persoane, marea majoritate din partea defunctei-rude, deoarece pârâtul se afla la a doua căsătorie, astfel că din partea sa au venit doar doua surori. Mama miresei, în schimb, i-a cinstit pe miri cu suma de 10 000 lei, iar, verișorii primari ai acesteia, aproximativ 11 la număr, cu cate 3 000 -5 000 lei fiecare, astfel că s-au strâns în jur de 90 000-100.000 lei, din care, după achitarea cheltuielilor de nuntă, în cuantum de cca 20 000 lei, au rămas mirilor vreo 70 000-80.000 lei.
Au mai arătat martorii că mirii nu au făcut investiții mari din banii de nuntă, cumpărând doar un dulap și un pat și au amenajat o pivniță, banii de nuntă, la care s-au adăugat și economiile personale ale pârâților, fiind utilizați pentru cumpărarea apartamentului în litigiu, în care însă, din cauza evenimentelor care s-au succedat, nu au mai ajuns niciodată să locuiască efectiv, iar ulterior a survenit decesul numitei, la un interval relativ scurt.
Pârâtul s-a apărat arătând că apartamentul în litigiu, deși dobândit în timpul căsătoriei, a fost bunul său propriu, fiind achiziționat din bani primiți de la cumnatul său, care a intenționat, pe această cale, să asigure o locuință fiului său din prima căsătorie, pârâtul, minor la acea dată.
Pentru dovedirea acestor susțineri, pârâtul a propus audierea martorilor și.
Martorul lonescu a arătat că în anul 1990 vândut apartamentul în litigiu numitului, pentru suma de circa 130-140 mii lei, cu precizarea că deși a fost cel care a dat banii, apartamentul era cumpărat pentru o altă persoană, respectiv pentru un nepot minor.
Martorul, la rândul său, a arătat că este concubinul numitei (sora pârâtului și pârâtului ) și în anul 1990 cumpărat apartamentul în litigiu pentru nepotul său, pârâtul, însa a considerat că e mai bine ca apartamentul sa fie întabulat pe numele tatălui acestuia, pârâtul, deoarece era minor la acea dată.
A mai arătat martorul că în anul 2002, după ce pârâtul a devenit major, a fost gratificat de sa, cu suma de 260.000.000 lei, pentru a cumpăra.
Din cele declarate de martorul reiese, așadar, că acesta, împreună cu concubina sa, au făcut practic o dubla donație, una în valoare de 130-140.000 lei, în anul 1990, în favoarea pârâtului și una în valoare de 260.000.000 lei, în anul 2002, în favoarea pârâtului, ambele donații fiind făcute pentru achiziționarea aceluiași apartament-respectiv apartamentul în litigiu.
Ceea ce interesează însa în speță este în principal prima achiziționare a apartamentului în litigiu, respectiv cea făcuta de paratul în timpul căsătoriei sale cu defuncta iar actul juridic prin care pârâtul susține că a dobândit fondurile necesare achiziționării apartamentului în litigiu în anul 1990 este donația făcuta de martorul.
Este adevărat că atâta literatura de specialitate cât și practica judiciară au recunoscut în mod constant așa-numitele daruri manuale, conform art. 644.civ. reprezentând donații care nu necesită forma autentică, însă, prin ipoteză, aceste donații nu vizează valori mari.Or, suma de 130.000-140.000 lei, în anul 1990 nu poate fi încadrată, în niciun caz, la categoria de dar manual, fiind o sumă considerabilă, dovada în acest sens fiind de altfel faptul că a putut servi la achiziționarea unui apartament, astfel că, sub sancțiunea nulității absolute, o astfel de donație trebuia făcută în formă autentică.
Coroborând acest fapt cu cele declarate de martorele propuse de reclamante, prima instanță a apreciat că apartamentul în litigiu a constituit bunul comun al soților și, motiv pentru care a admis acțiunea introductivă de instanță.
Față de certificatele de moștenitor depuse la dosar, instanța de fond, în baza dispozițiilor art. art. 111.pr.civ, art. 650 și urm civ. a constatat ca vocație succesorala concretă la această moștenire au, prin reprezentarea fratelui defunctei, numitul, reclamantele, în calitate de soție supraviețuitoare, asupra cotei de parte din masa succesorala și respectiv, asupra cotei de parte, în calitate de fiică, iar în baza dispozițiile art. 26, art. 46 din Decretul-Lege nr. 115/1938 a dispus întabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei asupra cotei de 1/8 parte din imobilul în litigiu și respectiv în favoarea reclamantei, asupra cotei de 3/8 parte din acest imobil, ca bunuri proprii, cu titlu de moștenire.
Reiese fără echivoc faptul că pârâtul a procedat cu rea credință atât la întabularea apartamentului în litigiu ca bun propriu, precizând că este divorțat, deși era căsătorit cu la data dobândirii acestuia, cât și la dezbaterea succesiunii după defuncta, ocazie cu care nu a declarat acest imobil, motiv pentru care instanța de fond apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 703.civ.
Cât privește contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 614/4.03.2002 de BNP, încheiat între pârâții și pentru cota de 1/2 parte din imobilul în litigiu, instanța de fond a apreciat că, fată de cele mai-sus expuse, acesta este lovit de nulitate pentru cota de1/2parte inclusă în masa succesorală a defunctei, deoarece soțul supraviețuitor al acesteia, pârâtul, nu putea dispune de un bun care nu se afla în patrimoniul său.
Prin decizia civilă nr. 459/A din 25.09.2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâții și, împotriva sentinței civile nr. 5691 din 26.06.2007 a Judecătoriei Cluj -N, care a fost menținută în totul.
În motivele hotărârii, Tribunalul a apreciat că declarațiile martorilor propuși de către pârâți au fost părtinitoare, acestea neputând fi luate în considerare.
Datorită relațiilor apropiate dintre pârâți și martorul, (acesta este în fapt afin de gradul 2 cu pârâtul, fiind concubinul surorii pârâtului), declarația acestui martor ridică semne de întrebare cu privire la veridicitatea celor declarate.De altfel, în situația în care relația acestui martor cu sora pârâtului ar fi fost oficializată, martorul nici nu ar fi putut fi audiat fiind în grad prohibit de lege.
Din moment ce chiar legea prezumă poziția părtinitoare a rudelor colaterale sau afini de gradul II, nu se poate reproșa instanței de fond că a apelat la aceeași prezumție în raport cu declarația martorului menționat.
În plus, aspectele declarate de către martor nu se susțin în mod logic. Este puțin probabil că o rudă a pârâților să doneze o mare sumă de bani pentru cumpărarea apartamentului, pentru un copil minor cu întabularea lui pe numele tatălui, pentru ca ulterior, aceeași rudă, la un interval relativ apropiat de timp să mai doneze o sumă mare de bani pentru același copil, ajuns major între timp, în vederea răscumpărării apartamentului de la tată.
Mai mult decât atât, așa-zisa operațiune de vânzare-cumpărare, prin care tatăl vinde fiului dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu a fost făcută cu instituirea dreptului de uzufruct viager în favoarea tatălui, operațiune pe care legea o prezumă ca fiind o donație deghizată, conform art. 845 Cod civil.
Prin urmare, raționamentul juridic pentru cele două operațiuni de vânzare - cumpărare, așa cum au fost acestea prezentate de către pârâți nu poate sta în picioare.
Pârâții nu se pot apăra cu susținerea că nu ar fi avut cunoștințe juridice la încheierea contractelor, respectiv nu au știut cum se procedează la vânzare-cumpărare atunci când este implicat un minor și de aceea au procedat în acest mod, deoarece, pe de o parte, nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii, iar pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în fața unui notar, care a vegheat la reflectarea în contracte a voinței reale a părților.
Cu privire la declarația martorului, vânzătorul apartamentului în litigiu, nici aceasta nu poate fi luată în considerare, fiind, pe de o parte în relații de prietenie cu, iar pe de altă parte, este irelevant în cauză, cine i-a plătit banii pentru apartament, fiind esențială în cauză proveniența acestora.
În consecință, în lipsa unor dovezi credibile în apărarea pârâților, luând în considerare probele propuse de către reclamante, precum și prezumția comunității de bunuri prevăzută de art. 30 Codul Familiei și prezumția contribuției egale a soților la dobândirea bunurilor, tribunalul, la fel ca și instanța de fond, a stabilit caracterul de bun comun al apartamentului.
În consecință, la decesul antecesoarei în drepturi a reclamantelor, cota de parte din apartament a intrat în masa succesorală.
rămasă după defunctă putea fi culeasă legal de către reclamante și soțul supraviețuitor, însă având în vedere intențiile soțului supraviețuitor de a înlătura bunul din masa succesorală, în mod corect a făcut judecătoria aplicare art. 703 Cod. Civil, decăzând soțul supraviețuitor din drepturi cu privire la acest bun.
Prin urmare, în urma succesiunii apartamentul a devenit coproprietatea reclamantelor cota de și a pârâtului, cota de .
Fiind în coproprietate în privința apartamentului se impune respectarea regimului coproprietății. Prin urmare, la vânzarea imobilului ar fi trebuit să-și dea consimțământul toți proprietarii, inclusiv reclamantele, nerespectarea regimului unanimității în privința unei bun indiviz fiind sancționată cu anulabilitatea actului.
Astfel, în mod legal prima instanță a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare luând în considerare că la înstrăinarea apartamentului a lipsit consimțământul reclamantelor.
Cu privire la excepția tardivității, tribunalul a reținut că apelanții au invocat transmiterea cu titlu oneros.
Înstrăinarea unui imobil către un descendent în linie dreaptă, cu păstrarea uzufructului în patrimoniul vânzătorului este prezumată de lege însă ca fiind o donație deghizată.
În consecință, excepția prescripției invocată de către apelanți în baza art. 37 din Legea nr. 115/1938, respectiv art. 38 din Legea nr. 7/96, nu are susținere în această situație.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantele și (), cât și pârâții și.
Prin recursul propriu, reclamantele au solicitat modificarea deciziei instanței de apel, în sensul acordării cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru în cuantum de 6.426 lei.
În motivele declarației de recurs, se arată că a fost formulată o cerere expresă de obligare a pârâților la suportarea cheltuielilor de judecată, constând în taxa de timbru și, cu toate acestea, instanța de apel nu a acordat apelantelor cheltuielile de judecată, îndeplinite fiind condițiile prevăzute de art. 274. proc. civ.
Se precizează că în ipoteza în care s-ar considera că această taxă a fost plătită ca diferență pentru instanța de fond, nefiind vorba de o cheltuială efectuată în apel, reclamantele s-ar afla practic în imposibilitatea de a-și recupera cheltuielile de judecată justificate prin chitanțele de plată depuse la dosar.
Pârâții și au solicitat instanței de judecată să admită recursul declarat și să modifice în totalitate decizia instanței de apel, precum și sentința judecătoriei, în sensul respingerii acțiunii civile exercitată de reclamante, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâții recurenți afirmă că decizia Tribunalului Cluja fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul celor ce urmează:
1. Înlăturareade factoa unor probe testimoniale ca inadmisibile reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954, potrivit cărora dovada că bunul este propriu se va face, între soți, prin orice mijloc de probă. În acest sens, dovada calității de bun propriu, dobândit prin donație sub forma darului manual, se poate face prin orice mijloc de probă, deoarece obiectul probațiunii este faptul predării efective lucrului.
Totodată, faptul subrogării poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, fiind exterior actului juridic al dobândirii și numai aparent dovada subrogației se înfățișează ca fiind împotriva sau peste cea ce cuprinde înscrisul. În realitate, se tinde la răsturnarea prezumției de comunitate, ce funcționează în privința oricărui bun dobândit în timpul căsătoriei, dar care având caracter relativ poate fi răsturnată prin administrarea probei contrare.
2. Instanța de apel a adăugat la lege prin instituirea unui plafon al valorii darului manual, ignorând astfel dispozițiile art. 644. civ.
Jurisprudența instanței supreme este constată în sensul că nu există un plafon pentru darul manual, dimpotrivă, el poate să constea chiar în valoarea unui imobil.
3. Contractele de vânzare cumpărare cu drept de uzufruct sau rentă viageră încheiate cu succesibili în linie dreaptă nu sunt donații precipitare, ele doar se impută asupra cotității disponibile a succesiunii.
Dispozițiile art. 845. civ. pot fi invocate numai de către ceilalți succesibili ai înstrăinătorului, care vin la moștenire alături de cumpărători, astfel că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în cauză deoarece reclamantele nu sunt succesibile ale pârâtului de rândul I și nu vin la moștenire împreună cu pârâtul de rândul II, pârâtul de rândul I fiind încă.
Instanța de apel a aplicat prezumția existenței unei donații, astfel că suntem în prezența unei donații pentru care s-a plătit un preț, certificată printr-un act autentic încheiat de un notar public.
4. Instanța de apel a apreciat că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 37 din Decretul-lege nr. 115/1938 și nici cele ale art. 38 din Legea nr. 7/1996, deoarece contractul de vânzare cumpărare nr. 614/2002 este o donație. astfel o donație devenită contract sinalagmatic și o liberalitate pentru care se plătește un preț, instanța schimbând natura și înțelesul vădit și neîndoielnic al actului juridic dedus judecății.
Prin întâmpinarea depusă la termenul din 9 ianuarie 2009 reclamantele, în calitate de intimate, au solicitat respingerea recursului declarat de pârâți și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în recurs, întrucât dispozițiile art. 5 alin. 1 din Decretul-lege nr. 32/1954 nu sunt aplicabile în cauză, față de valoarea mare a darului manual, respectiv 55.000 lei la nivelul anului 1974, este exclus a se face aplicațiunea darului manual prin tradițiune, fiind necesară o donație autentică, mai mult primesc incidență și dispozițiile art. 1191. civ. referitoare la dovada actelor juridice.
Cât privește prezumția instituită prin art. 845. civ. în realitate, pârâtul de rândul Iat ransmis celuilalt pârât dreptul de proprietate asupra unui imobil aflat în coproprietate, prin urmare bunul nu îi aparținea în întregime. În situația dată, atât doctrina cât și jurisprudența sunt consecvente a considera că acțiunea realizată de către doi succesori prin vânzarea unui imobil succesoral în ascuns față de un al treilea, cei doi prezentându-se ca singurii moștenitori și acaparând prețul, este o încercare evidentă de ascundere a bunurilor succesorale ( 22-25 dosar).
Asupra recursului declarat de pârâții
În fapt
1. Soții ( ) și (pârâtul de rândul 1) s-au căsătorit la data de 16 iunie 1988.
2. În timpul căsătoriei, la data de 30 ianuarie 1990, fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare, prin efectul căruia soții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat administrativ în C-N,-,. 23.
3. Dreptul de proprietate a fost înscris în CF nr. 67486 C, sub B4, la data de 30 ianuarie 1990, exclusiv în favoarea soțului "cu titlu de vânzare-cumpărare ca bun propriu".
4. a decedat la data de 21 decembrie 1992, moștenitorii legali fiind soțul supraviețuitor și fratele, în cote egale, de parte fiecare.
5. La 24 noiembrie 1996, intervenit decesul numitului, moștenitoarele acestuia fiind reclamantele și, soția supraviețuitoare și respectiv fiica.
6. La 4 martie 2002, transmite fiului său dintr-o altă căsătorie, nuda proprietate asupra apartamentului nr. 213 din C-N,-, cu prețul de 26.000.000 lei, achitat integral, în acest sens fiind încheiat un contract de vânzare-cumpărare în forma solemnă a înscrisului autentic.
7. Cumpărătorul și-a înscris dreptul de proprietate în CF nr. 67486 C-N, la 6 martie 2002, sub B6 notându-se totodată, interdicția de înstrăinare și grevare a mobilului, în favoarea vânzătorului, care și-a rezervat și uzufructul viager,înscris în foaia de sarcini a aceleiași funciare.
În drept
Potrivit art. 30. familiei"Bunurile dobândite in timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.
Prin art. 31 alin. 1 lit. b și f familiei se stipulează cănu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soțbunurile dobândite in timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut ca ele vor fi comune precum și valoarea care reprezintă sau înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare".
Conform art. 644.civ."Proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune".
Art. 703.civ."care au dat la o parte, sau au ascuns lucruri ale unei succesiuni, nu mai au facultatea de a se lepăda de dânsa; cu toată renunțarea lor, ei rămân erezi și nu pot lua nici o parte din lucrurile date la o parte sau ascunse" .
Art. 845.civ. " Valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în linie dreapta, cu sarcina unei rendite viagere sau cu rezerva de uzufruct va fi socotită în porțiunea disponibilă și excedentele, de este, se va trece în masa succesiunii. și raportul nu pot fi cerute de succesibilul în linie dreapta care a consimțit la aceste înstrăinări".
Art. 37 din Decretul-lege nr. 115/1938: "Acțiunea în rectificare întemeiata pe art. 34 punctul 1 și 2, dacă a fost intentată în termenul legiuit, își va produce efectele și fata de terțele persoane, care au dobândit de buna-credința și prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare.
Termenul va fi de trei ani, socotiți de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se cere.
În cazul când încheierea instanței de carte funciară prin care s-a ordonat înscrierea, care face obiectul acțiunii în rectificare a fost comunicată celui îndrituit, termenul va fi de 6 luni de la înmânare.
Dacă însă cel îndrituit încunoștințează în acest termen de 6 luni instanța de carte funciară ca voiește sa pornească acțiunea în rectificare, termenul va fi de un an, socotit de la data înmânării încheierii. celui îndrituit se va nota în cartea funciară".
În raport cu textele normative mai sus arătate, se poate reține că, în speță, operează prezumția legală prealabilă a apartenenței bunului imobil în litigiu la comunitatea matrimonială de bunuri a soților, ca regulă generală, orice achiziție făcută cu titlu oneros, în timpul căsătoriei, fiind bun comun.
Pârâții au susținut, în apărare, că bunul aparține sferei bunurilor proprii ale unuia dintre soți, întrucât prețul de achiziție a făcut obiectul unui dar manual, operantă fiind excepția prevăzută de art. 31 alin. 1 lit. b proc. civ.
Darul manual este o donație, realizată prin simpla tradițiune a unui lucru mobil corporal,ce are ca efect transferul proprietății în patrimoniul donatarului.
Codul civil recunoaște valabilitatea darurilor manuale, ca moduri de dobândire a proprietății, prin art. 644.
În speță, esențială este dovada darului manual afirmat de pârâți, precum și a modului de utilizare a bunurilor primite cu acest titlu.
Jurisprudența a statuat că dovada darului manual este supusă regulilor dreptului comun în materie,respectiv art. 1191.civ. Prin urmare, dacă valoarea bunului dăruit depășește 250 lei, martorii și prezumțiile nu vor putea fi administrate decât în prezența unui început de dovadă scrisă.
Or, pârâtul, donatarul, nu a depus la dosarul cauzei un înscris care să confirme existența darului manual, întocmitad probationemși nici un început de dovadă scrisă, care să facă admisibilă administrarea probei cu martori, dată fiind valoarea mare a darului manual, care nu este unul obișnuit.
Cu toate acestea, instanțele de fond au administrat proba cu martori, acordând, totodată, atenție prezumțiilor și împrejurărilor în care a fost realizat pretinsul dar manual, și au concluzionat în sensul că proba existenței unui astfel de dar nu a fost făcută și, astfel, prezumția legală a comunității de bunuri nu a fost răsturnată în ceea ce privește bunul imobil în litigiu.
Contrar celor afirmate de pârâții recurenți, depoziția martorului nu a fost înlăturată ca inadmisibilă, ci ca părtinitoare, fiind înlăturată cu această motivare de către instanțele de fond, suverane în aprecierea veridicității unei probe, în procesul de analiză și sinteză tuturor probelor câștigate cauzei.
În mod evident, prin motivele circumscrise celui dintâi caz de recurs susținut de pârâți se tinde la reaprecierea probelor în scopul stabilirii unei alte stări de fapt, chiar dacă se invocă,formal,încălcarea art.5 alin.1 din Decretul nr.32/1954. Or, în contextul abrogării exprese a dispozițiilor art. 304 pct. 10 și 11. proc. civ. astfel de motive sunt inadmisibile. De altfel, permisivitatea normei evocate este specifică ipotezei în care unul dintre soți are interesul să răstoarne prezumția comunității de bunuri,dovedind,într-un raport procesual stabilit cu celălalt soț, că bunul este propriu, ipoteză care nu se verifică în cauză.
Rămâne instanței de recurs competența de a verifica corecta aplicare a legii unei situații de fapt cu certitudine stabilită prin hotărârile celor două instanțe de fond.
Din această perspectivă, instanțele au reținut că imobilul în litigiu aparține categoriei bunurilor comune ale soților, la masa succesorală a defunctei trebuind adus acest bun, în cotă de parte.
Omisiunea soțului supraviețuitor de a trece imobilul în inventar, cu intenția de a înlătura aplicarea regulilor donațiunii succesorale legale între moștenitori atrage sancțiunea decăderii din dreptul succesoral asupra bunului sustras, care urmează a fi dobândit de către comoștenitor, și anume, fratele soției decedate, potrivit art. 703.civ. ale cărui dispoziții au fost corect aplicate prin hotărârea atacată.
Cât privește actul juridic translativ de proprietate subsecvent, calificarea juridică dată acestuia de tribunal este cea corectă.
Astfel, prin art. 845.civ. se recunoaște în mod implicit că vânzarea unui bun către un succesibil în linie directă, cu rezerva uzufructului, echivalează cu o donație deoarece valoarea bunului înstrăinat se socotește asupra părții disponibile și, ca atare, este scutită de raport.
Așadar, actul juridic încheiat între pârâți la 4 martie 2002, denumit "contract de vânzare cumpărare "este o donație deghizată, a cărei valabilitate a fost recunoscută de lege.
Or, potrivit art. 36 alin. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, față de terțele persoane care au dobândit un drept real prin donație, cu bună-credință, acțiunea în rectificarea întabulării se prescris în termen de 10 ani, socotiți de la data înregistrării cererii lor de înscriere.
Cum cererea de întabulare a pârâtului a fost înregistrată în martie 2002, corect a fost respinsă de către instanță excepția prescripției dreptului la acțiunea în rectificare, formulată de reclamantă.
Pentru cele ce preced, constatând că nu se verifică niciunul dintre motivele de recurs formulate de pârâți, văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1. proc. civ. curtea va respinge, ca nefondat, acest recurs.
II. Asupra recursului declarat de reclamanți
În fapt
1.Prin chitanța de plată seria - nr. - din 11.09.2008, depusă în original la dosarul instanței de apel ( 33), reclamanții fac dovada plății unei sume de 6426 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru datorată în primă instanță.
Această împrejurare este relevată prin încheierea ședinței publice din 11 septembrie 2008 ( 43), împreună cu solicitarea expresă a reclamantelor de a fi obligați pârâții să suporte cheltuielile de judecată determinate în proces, respectiv taxele judiciare de timbru.
2.Prin decizia instanței de apel, apelul pârâților a fost respins, fiind păstrată hotărârea primei instanțe, aceea de admitere a acțiunii civile promovată de reclamantele în contradictoriu cu pârâții.
În drept
Potrivit art. 274 alin. 1. proc. civ.cel care cade în pretenții va fi obligat, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
În speță, partea căzută în pretenții este partea pârâtă în proces, astfel că aceasta trebuia obligată la plata cheltuielilor de judecată determinate reclamantelor în prima instanță, justificate prin chitanțele de plată depuse în apel.
Așa fiind, în baza art. 312 alin. 2, 3 raportat la art. 304 pct. 9. proc. civ. curtea va admite recursul reclamantelor și va modifica decizia atacată, obligând pârâții să plătească reclamantelor suma de 6426 lei,cu titlu de cheltuieli de judecată.
În conformitate cu dispozițiile art. 316 raportat la art. 274 alin. 1 și 2 proc. civ. curtea va respinge cererea recurentelor și, având ca obiect plata cheltuielilor de judecată în recurs, întrucât existența și întinderea acestora nu a fost dovedită prin înscrisuri, respectiv nu s-au depus chitanțele de plată a onorariilor avocațiale achitate pentru recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul pârâților și.
Admite recursul declarat de reclamantele și împotriva deciziei civile nr. 459/A din 25.09.2008 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în parte, cu privire la obligația de plată a cheltuielilor de judecată.
Judecând, obligă pârâții și să plătească reclamantelor și 6.426 lei, cheltuieli de judecată.
Respinge ca neîntemeiată cererea reclamantelor și, având ca obiect plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 6 februarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - -
Red.BD/dact.MM
2ex/
Jud.apel: /
Președinte:Valentin MiteaJudecători:Valentin Mitea, Lucia Ștețca Denisa Băldean
