Divort. Decizia 922/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie-
Dosar nr. 6624,-
DECIZIA NR. 922
Ședința publică din data de 17 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Eliza Marin
JUDECĂTORI: Eliza Marin, Constanța Pană Gherasim Elisabeta C -
- - -
Grefier - - -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâtul domiciliat în B, Calea nr.225,.33-35,.A,.1,. 2, sector 2, împotriva deciziei civile nr. 1 din 2 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în contradictoriu cu reclamanta cu domiciliul ales la Cabinet avocatură cu sediul în T, Locotenent nr. 59 jud. D, și autoritatea tutelară Primăria.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul pârât personal și asistat de avocat din cadrul Baroului B, conform împuternicirii avocațiale nr.-/17.11.2009, intimata reclamantă,personal și asistată de avocat din cadrul Baroului D potrivit împuternicirii avocațiale nr.139/2009, lipsind autoritatea tutelară Primăria
Procedura îndeplinită.
Recursul pârâtului este timbrat cu suma de 10,00 lei,reprezentând taxă judiciară de timbru potrivit chitanței nr. -/2009 și timbre judiciare î valoare de 1,00 lei, care au fost anulate și atașate la dosar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat pentru recurentul pârât, solicită admiterea probei cu acte, sens în care le depune în fața instanței și le comunică și părții adverse. Arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Avocat pentru intimata reclamantă, arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Curtea încuviințează proba cu înscrisuri, solicitată de recurentul pârât, acte pe care le primește la dosar, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților prezente, prin apărători, în susținerea și combaterea recursului.
Avocat pentru recurentul pârât, critică decizia tribunalului, deoarece în mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității, în procesul de divorț, a cererii privind acordarea locuinței, apreciind că această excepție nu poate fi primită, în condițiile în care în speță nu este un proces de divorț prin acordul părților.
Arată recurentul pârât, prin apărător că, dreptul de folosință asupra locuinței comune a soților reprezintă un drept patrimonial al cărui regim juridic va fi stabilit în procesul de partaj al bunurilor comune, astfel că în procesul de divorț nu se poate rezolva problema atribuirii locuinței, astfel cum a procedat în mod nelegal instanța de apel.
Mai arată recurentul pârât că, instanțele nu au luat în considerare faptul că minorul se află în grija tatălui, de aproape un an de zile, iar prin natura serviciului este obligat să locuiască în T, astfel că apartamentul rămâne neocupat.
Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. Fără cheltuieli de judecată.
Avocat pentru intimata reclamantă, solicită respingerea recursului ca nefondat în temeiul art.312 Cod pr.civilă,
Arată intimata reclamantă, prin apărător că, excepția inadmisibilității cererii privind atribuirea beneficiului contractului de închiriere al locuinței în procesul de divorț, cerere accesorie, a fost soluționată în mod corect de instanța de apel cu aplicarea dispozițiilor art.6131alin.3 Cod pr.civilă și art. 38 Cod familie, potrivit cărora instanța investită cu cererea de divorț va soluționa și cererile accesorii, inclusiv cererea ce are ca obiect atribuirea locuinței.
În speță, apartamentul nu este proprietatea părților, este o locuință atribuită familiei, cu chirie, fiind obținut de la ANL, astfel că nu poate face obiect al partajului de bunuri comune, instanța procedând în mod corect sub acest aspect.
De fapt, prin motivele invocate în susținerea excepției, recurentul a invocat motive de fond în ceea ce privește cererea de atribuire a beneficiului contractului de închiriere.
Susține intimata reclamantă că instanțele au procedat în mod legal, aplicând dispozițiile art.613 alin.3 Cod pr.civilă coroborate cu art. 27 din Legea nr.114/996, care prevăd că n cazul părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului de închiriere sau al decesului acestuia, închirierea continuă, după caz, în beneficiul soțului sau al soției, dacă a locuit împreună cu titularul.
Învederează intimata reclamantă că nici critica privind încredințarea minorilor nu este întemeiată, recurentul nu a plătit pensie de întreținere pentru minori.
Solicită respingerea recursului ca nefondat. Cu cheltuieli de judecată.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște la data de 30.10.2007 sub nr- reclamanta, a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța în contradictoriu cu pârâtul să se dispună desfacerea căsătoriei încheiată între părți la 6.05.1995, din vina exclusivă a pârâtului, să îi fie încredințați spre creștere și educare a minorii și, cu obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere.
A mai solicitat reclamanta atribuirea beneficiului contractului de închiriere, reluarea numelui avut anterior căsătoriei, acela de, și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanta arătat că părțile s-au căsătorit in anul 1995 din căsătorie rezultând minorii, actualmente in vârstă de 12 ani și -, în vârstă de 7 ani.
A mai precizat reclamantă că neînțelegerile din căsătorie au debutat după nașterea primului copil, pe fondul geloziei excesive, pârâtul având un comportament agresiv interzicându- prestarea oricărei munci în afara gospodăriei, iar după terminarea facultății in anul 2000 nu i s-a permis să se angajeze fiind casnică până în anul 2004.
În toată această perioadă principalele preocupări ale soțului erau orientate spre distracții, relații extraconjugale, violențe fizice, verbale, iar de la data angajării soției, în anul 2004, ca profesor, raporturile de familie s-au agravat, manifestările pârâtului punându-i viața și sănătatea în pericol. De o lungă perioadă de timp pârâtul refuză să contribuie material la susținerea sarcinilor comune ale căsătoriei, iar dorința de salvare a căsniciei a determinat renunțarea la tentativele anterioare de divorț. Datorită relațiilor de afecțiune deosebită, care o leagă de cei doi copii, dar și a relațiilor de reciprocă dintre frați solicită ca cei doi copii să fie încredințați mamei fiind nevoie a rămâne in aceeași locație, să-și continue cursurile la aceiași școală.
A mai arătat reclamanta că solicită acordarea beneficiului spațiului de locuit privitor la locuința din T, str. -, - 2 parter,. 3, județul D, locuință ce a reprezentat domiciliul legal al soților, deoarece aceasta este închiriată mai mult pârâtul poate locui in bun comun cumpărată de soți in comuna.
În temeiul art. 115 - 119 Cod pr. civ. pârâtul a formulat întâmpinare cerere reconvențională, solicitând desfacerea căsătoriei din culpa ambelor părți, să îi fie încredințați spre creștere și educare minori rezultați din căsătorie, cu obligarea reclamantei la plata unei pensii de întreținere în favoarea acestora, iar soția să își reia numele avut anterior căsătoriei.
În motivarea întâmpinării - cerere reconvențională pârâtul a arătat că soția sa este foarte geloasă, nu i-a interzis niciodată acesteia să se angajeze, întotdeauna a dat bani în casă, nu i-a vorbit acesteia necorespunzător și nu consumă băuturi alcoolice și nu este bolnav prin natura serviciului efectuând controale medicale periodice.
Cu privire la locuință a învederat că a fost obținută datorită depunerii de către acesta a dosarului la ANL, iar prima condiție a fost serviciul la oraș.
În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri și probe testimoniale.
A fost efectuată anchetă socială, referatul fiind depus la dosar.
După administrarea probatoriilor Judecătoria Târgoviștea pronunțat sentința civilă nr.3291/2.07.2008 prin care a respins excepția tardivității cererii reconvenționale, ca inadmisibilă, a admis cererea formulată de reclamanta-pârâtă, în contradictoriu cu pârâtul-reclamant, în temeiul art. 38 Codul familiei a desfăcut căsătoria încheiată de părți și înregistrată în registrul stării civile al Primăriei T sub nr. 161 din 06.05.1995 din vina pârâtului-reclamant, în temeiul art. 40 Codul familiei reclamanta și-a reluat numele avut anterior căsătoriei, în temeiul art.42 Codul familiei au fost încredințați mamei spre creștere și educare minorii născută la 27 septembrie 2000 și născut la 07.12.1995; în temeiul art. 94 Codul familiei a obligat tatăl la plata în favoarea minorilor născută la 27 septembrie 2000 și, născut la 07.12.1995 a unei pensii lunare de întreținere în cuantum de 350 lei pentru fiecare minor începând de la data introducerii cererii 01.10.2007, până la majorat, a atribuit beneficiul contractului de locuit situat
în imobilul din T, str. -, -. 3, reclamantei căreia i-au fost încredințați minorii, a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată,a obligat pârâtul-reclamant la plata în favoarea reclamantei pârâte conform art. 274 Cod procedură civilă la plata sumei de 1350 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanța a reținut că din probatoriul administrat în cauza se reliefează faptul că între părți a intervenit căsătoria in anul 1995, fiind înregistrată în registrul stării civile al Primăriei T sub nr. 161 din 6.05.1995.
și neînțelegerile dintre soți așa cum au reliefat martorii audiați in cauză au fost determinate de un comportament de ordin moral al pârâtului - reclamant concretizat în fapte de destrămare a vieții de familie astfel că, o continuare a căsătoriei este cu neputință.
Această stare de lucruri, de inadvertență, certuri și discuții dintre soți, a creat între soți o tensionare a relațiilor de familie astfel că această situație a condus la lezarea totalității îndatoririlor de familie, de solidaritate morală și materială dintre soți. Natura relațiilor dintre soți și îndeplinirea in cele mai bune condiții a funcției educative in raport de minori, implică o conviețuire efectivă a soților în condiții de conduită corespunzătoare de prietenie și afecțiune reciprocă. Ori, așa cum au relatat martorii audiați, și chiar la audiere minorii între soți nu există aceste relații de armonie, înțelegere și respect reciproc în consecință nu există relațiile care dau eficiență relațiilor de căsătorie.
Așa cum a fost definită căsătoria in art. 2 din Codul familiei, ea dă naștere la efecte cu privire la relațiile personale dintre soți, acestea reprezentând principalul conținut al raporturilor conjugale și are la bază prietenia și afecțiunea reciprocă dintre soți, având un puternic caracter moral. In acest context evident că relațiile de căsătorie constituite pe afecțiune și prietenie între soți conduc în mod esențial și la ocrotirea interesului superior al copilului rezultat din căsătorie și în consecință la manifestarea exercițiului drepturilor părintești asupra minorilor rezultați din căsătorie corespunzător și Legii nr. 272 /2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
A mai reținut instanța că, probatoriul administrat reprezentat de depozițiile martorilor evidențiază faptul că, între soți relațiile specifice căsătoriei nu mai există, aceeași martori reliefând culpa pârâtului - reclamant in destrămarea vieții de familie.
Privitor la încredințarea spre creștere și educare a copiilor rezultați din căsătorie, respectiv și instanța a dispus să fie încredințați mamei.
A reținut instanța că, potrivit dispozițiilor art. 32 din Legea 272 / 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, copilul are dreptul să fie crescut în condiții in care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială, principiul interesului superior al copilului prevalând in toate demersurile. Probatoriul administrat a reliefat faptul că cei doi frați frecventează cursurile școlare în la aceeași școală, desfășurându-și programul după orele de curs împreună astfel că, orice altă soluție nu ar permite ca cei doi frați în continuare să poată fi crescuți împreună să beneficieze de sprijin reciproc. Mai mult dispozițiile art. 6 lit din aceeași lege arată că respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează prin responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, iar art. 44 din aceeași lege consacră dreptul copilului de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, și socială, părinții având responsabilitatea de a asigura cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și dezvoltării copiilor fiind obligați să le asigure copiilor locuință.
Corespunzător acestei soluții a reținut instanța că urmează ca în temeiul art. 94 din Codul familiei, tatăl să fie obligat la plata in favoarea copiilor a unei pensii lunare de întreținere, potrivit veniturilor ce le realizează fila 48, adeverință emisă la 17.06.2008.
Totodată, corespunzător acestei soluții instanța, a acordat beneficiul spațului de locuit, reclamantei căreia i-au fost încredințați și minorii, motivația fiind cea cuprinsă în dispozițiile Legii 272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului și mai ales practica judiciară in materie beneficiul spațiului de locuit fiind atribuit părintelui căruia îi este încredințat minorul.
Față de soluția ce s-a pronunțat cu motivațiile anterioare cererea reconvențională a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie
În motivarea cererii de apel apelantul a arătat că reclamanta a motivat fiecare capăt de cerere mai puțin capătul privind atribuirea beneficiului spațiului de locuit și că nici instanța de fond nu a motivat temeiul în drept conform căruia îi atribuie beneficiul spațiului de locuit.
Cu privire la desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a sa, a arătat că a fost de acord cu desfacerea căsătoriei dar din vina ambilor, considerând că martorii reclamantei sunt pe de o parte subiectivi iar pe de altă parte nu au spus decât ceea ce știau de la reclamantă, astfel că nu au fost dovedite motivele invocate în cererea de divorț.
În ceea ce privește capătul de cerere privind încredințarea minorilor, a precizat că deși dorește ambii copii, a ținut cont și de opțiunea ei ca și reclamantă, care a arătat în instanță că dacă aceasta este hotărârea copilului ea niciodată nu se va opune, cu toate acestea instanța de judecată nu a ținut cont nici de opțiunea copiilor și nici de acordul părinților, solicitând admiterea apelului și a ambelor cereri, principală și reconvenționala, desfacerea căsătoriei din vina ambilor soți, încredințarea spre creștere și educare a minorei mamei, iar minorul tatălui și ca reclamanta să-și reia numele avut anterior căsătoriei.
Prin întâmpinarea formulată reclamanta, a solicitat respingerea ca nefondat a apelului, susținând că hotărârea instanței de fond este justă și dată exclusiv în interesul minorilor și cu respectarea dispozițiilor art.40, 42 Codul familiei și art.12 din Convenție cu privire la drepturile copilului.
Prin cererea scrisă depusă la dosar apelantul a invocat excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere privitor la atribuirea dreptului de folosință asupra locuinței.
În motivarea excepției apelantul a arătat că între părți există în mod separat și un proces în ceea ce privește sistarea stării de devălmășie a soților prin partaj.
A mai precizat apelantul că cererea principală are ca obiect divorț, cererea accesorie de atribuire a dreptului de folosință locativă are un caracter evident patrimonial și nu poate fi judecată împreună cu divorțul atâta vreme cât există partaj, calitatea de bun propriu sau comun a dreptului locativ se determină după criterii comune judecății cererii de partaj și trebuie făcută distincție între atribuirea provizorie a folosinței și partajul dreptului de locațiune.
Tribunalul Dâmbovița - Secția civilă prin Decizia civilă nr. 1/ 02.02.2009 a admis apelul, a respins excepția de inadmisibilitate invocată de apelant, a admis în parte cererea reconvențională, a schimbat în parte sentința în sensul că a încredințat apelantului pe minorul și a obligat apelantul la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei, cu compensarea în parte a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, în ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere privind acordarea beneficiului contractului de închiriere, aceasta excepție nu putut fi primită față de dispozițiile art. 6131alin 3 cod procedura civilă, conform cărora pentru soluționarea cererilor accesorii privind numele pe care soții îl vor purta după divorț, pensia de întreținere și atribuirea locuinței, instanța va putea dispune, atunci când considera necesar, administrarea probelor prevăzute de lege".De fapt prin motivele invocate în susținerea excepției, apelantul invocat motive de fond în ceea ce privește cererea de atribuire a beneficiului contractului de închiriere.
In ceea ce privește apelul formulat, față de motivele invocate, de apărările formulate prin întâmpinare, de considerentele avute în vedere de instanța de fond precum și de dispozițiile legale incidente, tribunalul a apreciat că acesta este fondat.
Astfel, a reținut tribunalul că nu poate fi primita reținerea instanței de fond în sensul că, "potrivit dispozițiilor art. 32 din Legea 272 / 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, copilul are dreptul să fie crescut în condiții in care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială, principiul interesului superior al copilului prevalând in toate demersurile și că probatoriul administrat a reliefat faptul că cei doi frați frecventează cursurile școlare în la aceeași școală, desfășurându-și programul după orele de curs împreună astfel că, orice altă soluție nu ar permite ca cei doi frați în continuare să poată fi crescuți împreună să beneficieze de sprijin reciproc.", căci în condițiile în care atât la fond, dar și în apel minorul a declarat că dorește să rămână cu tatăl, ori față de vârsta minorului și de poziția acestuia, instanța de fond și nici o altă instanță nu poate trece peste opțiunea minorului. A opina în sensul instanței de fond ar duce prejudicii dezvoltării ulterioare a minorului care la vârsta de 13 ani are dezvoltată capacitatea psihică de reprezentare a ceea ce este în interesul său.
A apreciat instanța de apel că se impunea astfel ca minorul să fie încredințat tatălui.
Avându-se în vedere că tatăl apelant realizează venituri mai mari, iar potrivit art. 94 alin 1 codul familiei întreținerea este datorată potrivit nevoii celui care o cere și posibilității celui ce urmează aop lăti, tribunalul stabilit o pensie lunară în sarcina apelantului în favoarea minorei de 200 lei, începând cu 1.10.2007 și până la majorat.
Potrivit dispozițiilor art. 274 si 276 cod procedura civilă tribunalul a compensat cheltuielile de judecată ale părților și obligat pe pârât la 950 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru motive de nelegalitate.
În motivarea cererii de recurs recurenta a arătat că, hotărârea atacată nu invocă textele de lege pe care se fundamentează, fiind practic lipsită de temei legal.
A mai precizat recurenta că prin soluția adoptată instanța de apel a adus atingere dispozițiilor art. 42 Cod familie.
Astfel, printre criteriile în funcție de care se dispune încredințarea copiilor minori sunt: vârsta acestora, condițiile pe care cei doi părinți le pot asigura, conduită morală a acestora din urmă.
Ori, potrivit probatoriului administrat la instanța de fond, a referatului întocmit de autoritatea tutelară a rezultat că este în interesul ambilor copii să rămână în îngrijirea și ocrotirea mamei, instanța de fond având în vedere dispozițiile art. 32 din Legea nr. 272/2004.
Pe de altă parte, instanța de apel a greșit atunci când a reținut drept criteriu pentru încredințare și a dat eficiență opiniei minorului, cu atât mai mult cu cât acesta trebuia să cântărească foarte bine declarația unui copil care nu a împlinit vârsta de 13 ani, mai ales că acesta și-a manifestat dorința de a rămâne cu tatăl după ce a petrecut o perioadă pe litoral cu acesta.
Totodată, instanța de apel nu a luat în discuție legăturile de afecțiune dintre minor și mama sa și nu a analizat efectele pe care le-ar produce despărțirea fraților.
A mai arătat recurenta că o altă critică o reprezintă modul în care instanța de apel a dispus cu privire la obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere pentru minora de 200 lei/ lună, începând cu 01.10.2007 și până la majorat.
Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere că în perioada octombrie 2007 - iunie 2008 ambii minori au fost în îngrijirea mamei, iar pârâtul datora pensie de întreținere pentru ambii copii, întrucât în sensul Codului familiei momentul de la care se datorează obligația de întreținere este acela de la data la care minorul a încetat să se mai afle în grija părintelui.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și pârâtul, criticând-o pentru motive de nelegalitate.
În motivarea cererii de recurs recurentul a arătat că, instanța de apel, în mod greșit a menținut hotărârea primei instanțe în ceea ce privește atribuirea către intimata reclamantă a beneficiului contractului de închiriere a locuinței în care părțile au avut domiciliul comun.
Astfel, Tribunalul Dâmbovițaa respins excepția inadmisibilității cererii privind acordarea locuinței, apreciind că această excepție nu poate fi primită față de dispozițiile art. 6131al. 3 Cod pr. civ. iar pe de altă parte reține că prin motivele menționate în susținerea excepției apelantul a invocat apărări de fond.
Cu toate acestea, instanța de apel nu a analizat aceste motive de fond și nu s-a pronunțat prin dispozitiv în sensul admiterii sau respingerii lor, mulțumindu-se să respingă numai excepția inadmisibilității.
A mai precizat recurentul că, art.. 6131al. 3 Cod pr. civ. pe care s-a întemeiat în parte respingerea excepției este aplicabil în ipoteza în care cererea de divorț se întemeiază pe acordul soților, aceste aspect rezultând din art.. 6131al. 1 Cod pr. civ. ori în speță nu este o astfel de cerere prin acord și deci dispozițiile invocate nu sunt aplicabile.
A învederat recurentul că înțelege să reitereze în fața instanței de recurs motivele pentru care a invocat excepția de inadmisibilitate în procesul de divorț a cererii intimatei reclamante de acordare a beneficiului contractului de închiriere a locuinței în care părțile au avut domiciliu comun.
În procesul de divorț nu se poate rezolva în mod definitiv problema atribuirii locuinței astfel cum a procedat în mod vădit nelegal instanța de apel întrucât dreptul de folosință asupra locuinței comuna a soților reprezintă un drept patrimonial al cărui regim juridic va fi stabilit în procesul de partaj al bunurilor comune.
A mai arătat recurentul că în situația în care va fi respinsă excepția de inadmisibilitate urmează a fi respinsă pe fond cererea de atribuire a locuinței comune formulată de reclamantă, imobilul fiind obținut de la ANL pe numele acestuia având în vedere faptul potrivit căruia condiție esențială la încheiere era ca solicitantul să aibă un serviciu care prin natura sa să necesite prezența în situații de urgență, în acea perioadă intimata neavând loc de muncă.
Ori, recurentul prin natura serviciului este obligat să locuiască în T, intimata cu minora locuiesc la bunicii materni în comuna, în timp ce pârâtul a închiriat un apartament în T unde stă cu minorul, locuința închiriată fiind goală, așa încât se impune respingerea cererii.
Pe de altă parte, considerentele pentru care judecătoria atribuit locuința comună intimatei nu se mai justifică, față de împrejurarea că instanța de apel a încredințat spre creștere și educare pe minorul tatălui.
În temeiul art. 308 al. 2 cod pr. civ. recurentul pârât a formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurenta reclamantă solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat.
În motivarea întâmpinării intimatul a arătat că în mod corect și în conformitate cu dispozițiile legale și practica judecătorească în materie i-a fost încredințat acestuia minorul luând în considerare opțiunea copilului de a fi încredințat tatălui.
A mai precizat intimatul că așa cum a statuat și tribunalul nici o instanță nu poate trece peste dorința copilului, iar pe de altă parte potrivit înscrisurilor cauzei acesta are salariu mai mare decât intimata reclamantă care nici nu a mai luat legătura cu minorul, acesta din urmă a obținut rezultate mai bune la învățătură, iar cumpărarea sejurului la mare s-a făcut pentru toată familia.
Pe de altă parte intimatul recurent oferă copilului condițiile necesare pentru creștere și educare, în timp ce recurenta reclamantă împreună cu minora locuiesc în la bunicii materni.
În ceea ce privește cel de al doilea motiv de recurs intimatul a arătat că în perioada 01.10.2007 - iunie 2008 locuit împreună cu recurenta reclamantă și cei doi copii, minorul aflându-se în această perioadă și în îngrijirea sa.
Recurentul pârât a depus la dosar înscrisuri.
Recurenta reclamantă a formulat și depus la dosar concluzii scrise.
La termenul de judecată din data de 27.05.2009 Curtea a pus în discuția părților excepția de tardivitate a cererii de recurs formulată de recurentul pârât invocată de recurenta reclamantă prin apărător, iar prin decizia nr. 479 din 27 mai 2009 a admis excepția de tardivitate a recursului declarat de recurentul-pârât invocată de recurenta reclamantă prin apărător, a respins recursul declarat de recurentul-pârât ca tardiv formulat, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, a modificat în tot decizia nr. 1 din 2 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, și pe fond a menținut decizia civilă nr. 3291 din 2.07.2008 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, obligând recurentul-pârât la 4, 15 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut din înscrisurile dosarului Tribunalului Dâmbovița că decizia recurată nr. 1 din 02.02.2009 a fost comunicată apelantului pârât la data de 13.03.2009 așa cum rezultă din dovada de comunicare aflată la fila 88.
Acesta a declarat prezenta cale de atac la data de 14.04.2009.
Potrivit art. 301 teza I Cod pr. civ. termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel.
În speța pendinte, față de obiectul cauzei și anume desfacere căsătorie și cererii accesorii divorțului, în lumina dispozițiilor art. 619 al. 1 Cod pr. civ. termenul de recurs este de 30 de zile și curge de la data comunicării hotărârii.
Ori, între momentul comunicării deciziei recurate recurentului pârât și exercitarea de către acesta a căii de atac a recursului a trecut un interval mai mare de 30 de zile, în realitate termenul împlinindu-se la data de 13.04.2009, zi lucrătoare.
Pentru toate motivele arătate Curtea admis excepția de tardivitate a cererii de recurs formulată de recurentul pârât invocată de recurenta reclamantă prin apărător și pe cale de consecință a respins acest recurs ca tardiv formulat.
Curtea, analizând cererea de recurs formulată de recurenta reclamată prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente a reținut că reclamanta a investit inițial Judecătoria Târgoviște cu o cerere având ca obiect desfacerea căsătoriei încheiată cu pârâtul, solicitând totodată, alături de mai multe capete accesorii și să îi fie încredințați spre creștere și educare cei doi minori rezultați din relațiile părților și anume, născut la data de 07.12.1995 și, născută la data de 27.09.2000.
Pe cale de cerere reconvențională formulată în fața judecătoriei pârâtul a solicitat la rândul său să îi fie încredințați spre creștere și educare cei doi copii.
Prima instanță a admis cererea principală, a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată, a dispus desfacerea căsătoriei părților din vina exclusivă a pârâtului reclamant, a încredințat spre creștere și educare cei doi copii mamei, cu obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere în favoarea acestora și a atribuit reclamantei beneficiul contractului de locațiune.
În urma admiterii căii de atac a apelului tribunalul a schimbat în parte sentința, a admis în parte cererea reconvențională și a încredințat apelantului spre creștere și educare pe minorul și a obligat pârâtul la plata unei pensii de întreținere pentru minora, născută la data de 27.09.2000, începând cu 01.10.2007 și până la majorat.
La fundamentarea soluției instanței de apel a stat reținerea de către acesta că atât la fond cât și în apel minorul a declarat că dorește să rămână cu tatăl, ori, față de vârsta și poziția acestuia nici o instanță nu poate trece peste opțiunea copilului, la vârsta de 13 ani acesta având capacitatea psihică de reprezentare a ceea ce este în interesul său.
După cum se știe, în ceea ce privește încredințarea spre creștere și educare a copiilor rezultați din căsătorie în lumina dispozițiilor art. 42 - 44 Cod familie instanța are drept criteriu după care se călăuzește pentru a decide interesul acestora.
În același sens sunt și dispozițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Pe de altă parte, așa cum s-a arătat în doctrină și s-a decis în jurisprudență la aprecierea interesului copilului instanța trebuie să țină seama de întreg complexul de împrejurări privind vârsta și sexul acestuia, atașamentul față de unul sau altul din părinți, de posibilitățile materiale și moralitatea părinților și în general de existența celor mai prielnice condiții pentru creșterea și educarea minorului.
Așa fiind în mod nelegal a apreciat instanța de apel că peste opțiunea minorului de a sta cu tatăl nu se poate trece, instanțele investite cu soluționarea unor cereri cu un astfel de petit atât pe cale principală, cât și pe cale incidentală sau accesorie fiind obligate să aprecieze interesul copilului prin prisma tuturor împrejurărilor de natură a garanta o creștere și educare corespunzătoare.
Acesta cu atât mai mult cu cât se prezumă că un minor, chiar și în vârstă de 13 ani ca în speța dedusă judecății nu și-a desăvârșit personalitatea pentru a cunoaște ceea ce este mai bine pentru acesta, ghidându-se numai după anumite criterii subiective, cum ar fi libertatea oferită de către un părinte.
Ori, din materialul probator administrat în cauză se reține că este în interesul minorului să fie încredințat spre creștere și educare mamei alături de sora cu care învață la aceiași școală, reclamanta este cadru didactic și se poate ocupa mai bine de creșterea copiilor și oferă suficiente garanții materiale și morale, criticile recurentei subsumate primului motiv de recurs și având ca obiect decizia de apel în ceea ce privește încredințarea fiind fondate.
În ceea ce privește criticile ce fac obiectul celui de al doilea motiv de recurs și care se referă la modul în care a fost obligat apelantul pârât de către instanța de apel la plata pensiei de întreținere, față de aprecierea ca fondate a criticilor privind încredințarea și care va duce la reformarea deciziei de apel în sensul că va fi păstrată sub acest aspect hotărârea de primă instanță, Curtea a considerat că nu se mai impune a fi analizate în mod distinct.
Impotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare pârâtul, întemeiată pe disp. art. 317 alin. 1 pct. 1 și art. 318 alin. 1 teza Cod pr.civilă, susținând că instanța de recurs a soluționat cauza fără ca procedura de citare a recurentului pârât pentru termenul de judecată din data de 20.05.2009 când instanța a rămas în pronunțare pe fondul cauzei și a amânat pronunțarea o săptămână să fie legal îndeplinită.
Astfel, cu toate că în fața Tribunalului Dâmbovița, contestatorul a învederat instanței și a depus la dosarul cauzei un înscris aflat la filele 34 și 37 din dosarul tribunalului, prin care se atestă că acesta locuiește în fapt la o altă adresă decât cea menționată în sentință, respectiv mun.T, str. -, - 2, parter,. 3, totuși procedura de citare s-a făcut la această adresă.
Dezlegarea dată în cauză de către Curtea de APEL PLOIEȘTI, prin decizia contestată este rezultatul unei greșeli materiale conform art. 318 alin. 1 teza Cod pr.civilă, întrucât în mod greșit instanța a respins recursul declarat de contestatorul ca tardiv formulat, considerându-se că acesta a fost depus la data
de 14.04.2009 cu o zi după ce expirase termenul legal de declarare a recursului, dar în realitate recursul a fost depus prin poștă la data de 9.04.2009 astfel cum atestă recipisa emisă de către oficiul poștal B 79.
Astfel, dintr-o greșeală materială recursul a fost respins ca tardiv formulat, motiv pentru care solicită admiterea contestației în anulare și anularea deciziei nr. 479 din 27.05.2009.
Curtea de APEL PLOIEȘTI, prin decizia nr. 614 din 5 august 2009, a admis contestația în anulare formulată de pârât, a anulat în parte decizia civilă nr.479 din 27 mai 2009, pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI, în ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât, menținând restul dispozițiunilor deciziei și a fixat termen pentru rejudecarea recursului declarat de pârâtul.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut că motivul contestației în anulare formulat în baza disp. art. 317 alin. 1 pct. 1 Cod pr.civilă este neîntemeiat deoarece nelegala citare se poate invoca numai de partea care, din această cauză, nu a fost prezentă în instanță și nu a avut cum să-și formuleze apărările.
Ori, în speță, la termenul din 20 mai 2009 când a avut loc judecata recursurilor, pârâtul recurent a fost prezent personal, formulându-și apărările necesare.
Este întemeiat motivul de contestație în anulare formulat în baza disp. art. 318 alin. 1 teza I, potrivit cărora hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.
In sensul acestor dispoziții legale,greșeală materială, înseamnă greșeală de ordin procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite.
In speță, instanța de recurs a respins ca tardiv formulat recursul declarat de recurentul-pârât, reținând că s-a depus la instanță în data de 14.04.2009, peste termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, care s-a împlinit la data de 13.04.1009.
Conform înscrisurilor noi depuse în contestația în anulare și anume împuternicirea avocațială din 9.04.2009 pentru, confirmare de primire și factura nr. - din 9.04.2009 eliberată de Oficiul Poștal B 79, declarația de recurs a fost depusă prin poștă în data de 9.04.2009 înlăuntrul termenului de 30 de zile de la comunicarea deciziei recurate, iar împrejurarea că declarația de recurs a fost înregistrată la instanță în data de 14.04.2009 nu este imputabilă recurentului.
S-a reținut că respingerea recursului declarat de recurentul pârât ca tardiv formulat, a fost o greșeală materială în sensul disp. art. 318 alin. 1 teza I Cod pr.civilă, motiv pentru care a fost admisă contestația în anulare, anulată în parte decizia contestată și a fost fixat un nou termen pentru rejudecarea recursului declarat de recurentul-pârât.
Curtea, urmare deciziei nr. 614/5.08.2009, prin care a admis contestația în anulare formulată de contestatorul împotriva deciziei nr. 479/27.05.2009 a Curții de APEL PLOIEȘTI, procedând la rejudecarea recursului declarat de pârâtul, în conformitate cu prevederile art. 304 rap. la art. 312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:
Referitor la primul motiv de recurs invocat de recurentul privind încălcarea și aplicarea greșită a legii prev. de art. 304 pct.7 Cod pr.civilă, Curtea va aprecia că instanța de apel a procedat corect respingând excepția inadmisibilității cererii privind atribuirea beneficiului contractului de închiriere al locuinței în procesul de divorț.
Este unanim recunoscută practica, formată prin aplicarea prevederilor art. 6131alin.3 Cod pr.civilă și art. 38 Codul familiei conform căreia instanța investită cu cererea de divorț va soluționa și cererile accesorii, inclusiv cele privind atribuirea beneficiului contractului de închiriere al locuinței.
Așadar, cele două instanțe au procedat corect când au respins această excepție, existând dispoziții legale care reglementează competența instanței de a soluționa în cadrul procesului de divorț și astfel de cereri de atribuire a beneficiului contractului de închiriere a locuinței, unuia dintre soți.
Atribuirea beneficiului contractului de închiriere al locuinței, intimatei reclamante s-a făcut de către cele două instanțe, dând o justă și eficientă interpretare ansamblului probator administrat în cauză.
Chiar dacă recurentul este semnatarul contractului de închiriere al locuinței din litigiul de față, nu înseamnă că are destinație specială, el fiind atribuit familiei, apartament care a reprezentat domiciliul comun al soților.
Neînțelegerile, scandalurile de proporții care au dus la alungarea din domiciliu a reclamantei intimate împreună cu cei doi copii,au fost generate de recurentul care, așa cum rezultă din actele de la dosar și depozițiile martorilor, este violent, consumă în mod excesiv alcool, maltratând fizic și psihic soția, care a fost reintegrată în spațiu, urmare unei hotărâri judecătorești.
Este total greșită opinia recurentului contând în aceea că dreptul de folosință asupra apartamentului obținut în baza unui contract de închiriere, este un drept patrimonial și se va judeca o dată cu partajul bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei. Se face o gravă confuzie de către recurent între dreptul de folosință al unui bun, cu dreptul de proprietate comună al soților, apartamentul nefiind proprietatea celor doi, prin urmare nu poate face obiectul procesului de partaj.
Instanțele au calificat corect cererea accesorie de atribuirea beneficiului locuinței formulată de intimata reclamantă pe care au admis-o pe bună dreptate, atâta timp cât căsătoria a fost desfăcută din culpa exclusivă a recurentului, iar prin menținerea sentinței civile nr. 3291/2.07.2008 a Judecătoriei Târgoviște, cei doi copii rezultați din căsătoria părților au fost încredințați spre creștere și educare mamei reclamanta intimată din recursul de față.
Un element esențial avut în vedere de cele două instanțe, când au atribuit beneficiul contractului de închiriere intimatei, a fost acela că aceasta nu deține un alt spațiu locativ, în schimb recurentul are la dispoziție casa cu șapte camere, complet mobilată, bun comun al părților, în care locuiește din mai 2008, iar distanța de 20 km. de la domiciliu la serviciu o parcurge cu autoturismul, așa cum proceda și anterior divorțului.
Concluzionând, în considerarea celor ce preced, Curtea, conform prevederilor art. 304 alin.1 rap.la art.312 Cod pr.civilă, va respinge ca nefondat recursul formulat de.
În temeiul art.274 Cod pr.civilă, Curtea va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul domiciliat în B, Calea nr.225,.33-35,.A,.1,. 2, sector 2, împotriva deciziei civile nr. 1 din 2 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în contradictoriu cu reclamanta cu domiciliul ales la Cabinet avocatură cu sediul în T, Locotenent nr. 59 jud. D, și autoritatea tutelară Primăria.
Obligă recurentul pârât la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 17 noiembrie 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Eliza Marin, Constanța Pană Gherasim Elisabeta
- - C - - -
Grefier,
- -
Red.EG/BA
5 ex./24.11.2009
f- Jud.
a- Trib.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120
Președinte:Eliza MarinJudecători:Eliza Marin, Constanța Pană Gherasim Elisabeta
| ← Reincredintare minor. Jurisprudenta. Decizia 613/2009. Curtea... | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
