Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia 1353/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1917/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1353
Ședința publică de la 20 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 2: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă-pârâtă, împotriva deciziei civile nr.500 din 25.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât-reclamant.
are ca obiect - partaj bunuri comune.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta reclamantă-pârâtă, personal și asistată de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr. - din 20.10.2009, eliberată de Baroul București și intimatul pârât-reclamant, personal și asistat de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr. 11961 din 12.10.2009, eliberată de Baroul București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează instanței împrejurarea că intimatul pârât-reclamant a depus, la dosar, prin serviciul registratură, întâmpinare în două exemplare, la data de 13.10.2009.
Curtea comunică un exemplar de pe întâmpinarea depusă la dosar recurentei reclamante-pârâte, prin apărător.
Avocatul recurentei reclamante-pârâte depune la dosar chitanța CEC, reprezentând dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță, în sumă de 3.073,00 lei, timbru judiciar, aferent recursului, în valoare de 10 lei și solicită acordarea unui termen, pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării, comunicată azi, în ședința publică.
Avocatul intimatului pârât-reclamante se opune la cererea de amânare solicitată de partea adversă, având în vedere că întâmpinarea a fost depusă la dosar cu respectarea termenului procedural și recurenta a avut timp suficient pentru a lua cunoștință de conținutul acesteia.
Curtea, după deliberare, asupra cererii de amânare formulată de recurentă, in raport de împrejurarea că întâmpinarea a fost depusă cu respectarea termenului legal reglementat de art. 308 alin. 2 Codul d e procedură civilă, consideră că nu se impune acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării și acordă cuvântul asupra excepției nulității recursului, invocată prin întâmpinare.
Avocatul intimatului pârât-reclamant arată că a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului, potrivit art.302 alin.1 lit. c din Codul d e procedură civilă, motivat de faptul că, deși recurenta își întemeiază recursul pe motivele prevăzute de art.304 pct.6,7,8 și 9 din Codul d e procedură civilă, criticile formulate nu se încadrează în niciunul din motivele invocate în cerere și nici în celelalte motive de nelegalitate prevăzute de art.304 din Codul d e procedură civilă, astfel încât solicită admiterea excepției nulității recursului.
Avocatul recurentei reclamante-pârâte solicită respingerea excepției nulității recursului, întrucât, din lecturarea motivelor de recurs, rezultă că a criticat soluția instanței de apel, coroborată cu soluția instanței de fond, și a indicat cum și-a întemeiat în drept motivele de recurs, explicând fiecare critică adusă de recurentă, aducând și o motivație din doctrină și practică.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art.306 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului, având în vedere că, prin motivele de recurs, se invocă cel puțin două motive ce pot fi încadrate în cele nouă puncte ale motivelor de recurs, prevăzute limitativ de art.304 din Codul d e procedură civilă, urmând ca, la soluționarea recursului, instanța să aibă în vedere și celelalte aspecte invocate prin motive.
Avocatul recurentei reclamante-pârâte solicită încuviințarea probei cu martori pentru a dovedi aspecte de fapt.
Avocatul intimatului pârât-reclamant solicită respingerea probei, ca inadmisibilă, având în vedere că această probă nu a fost solicitată la instanța de fond și nu poate fi admisă în recurs.
Curtea, după deliberare, în temeiul dispozițiilor art.305 din Codul d e procedură civilă, va respinge, ca inadmisibilă, proba testimonială, având în vedere că, în cadrul recursului, această probă este inadmisibilă, fiind incompatibilă cu structura recursului.
Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată, și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurentei solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea deciziei civile atacate și, pe fond, admiterea acțiunii; să se constate nelegalitatea și netemeinicia hotărârii instanței de apel, având în vedere că motivele sunt contradictorii și soluția este lipsită de temei legal, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
Menționează că recurenta a formulat acțiune la instanța de fond, solicitând ieșirea din indiviziune asupra imobilului în litigiu. Intimatul a formulat o cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate că este proprietarul întregului apartament dobândit prin moștenire, ca urmare a uzucapiunii de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor pârâtului și autorului său.
S-a reținut de către instanță că fostul soț, respectiv autorul pârâtului, a posedat întreg apartamentul în nume propriu și s-a comportat ca proprietar exclusiv, exercitând o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, posesie continuată de pârât după decesul fratelui acestuia.
Arată că intimatul nu putea să invoce această uzucapiune de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor, deoarece autorul intimatului nu a posedat, sub nume de proprietar, întreg apartamentul, deoarece, după pronunțarea divorțului, nu s-au partajat bunurile mobile.
Susține că recurentei i-a rămas un drept de proprietate, pe care și l-a însușit fostul soț, plătind la Administrația Financiară impozitul, ceea ce nu înseamnă că s-a purtat ca un adevărat proprietar.
Precizează că imobilul a fost dobândit în timpul căsătoriei, iar o parte din rate au fost achitate de autorul intimatului, dar aceste rate, achitate după pronunțarea hotărârii de divorț, nu-l îndreptățește sa dobândească bunul și nu transformă această devălmășie.
Consideră că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art.1858 pct.4 și 1859 din Codul civil, din interpretarea cărora, rezultă că un asemenea succesor universal nu poate uzucapa decât prin prescripția de 30 de ani, deoarece succesiunea nu-i poate servi drept just titlu.
Avocatul intimatului pârât-reclamant solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei civile atacate, ca legală și temeinică, cu mențiunea că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art.304 pct. 6 din Codul d e procedură civilă, apreciază că este inaplicabil, având în vedere că apelul a fost respins cu menținerea soluției instanței de fond.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 din Codul d e procedură civilă, acest motiv este neîntemeiat, având în vedere că decizia instanței de apel cuprinde motivele de fapt și de drept, în temeiul cărora aceasta și-a format convingerea, precum și motivele pentru care s-au înlăturat motivele de apel ale recurentei-reclamante, astfel că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art.304 pct.7 teza I din Codul d e procedură civilă.
Întrucât recurenta nu indică, în cuprinsul cererii de recurs, eventualele motive contradictorii sau străine de natura pricinii, cuprinse în teza doua a art.304 pct.7 din Codul d e procedură civilă, solicită respingerea acestui motiv, ca neîntemeiat.
Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 din Codul d e procedură civilă nu poate fi reținut, având în vedere că recurenta nu indică, punctual, cărui act juridic i-a fost schimbată natura ori înțelesul neîndoielnic, fiind denaturat, iar, pe de altă parte, criticile formulate în cererea de recurs vizează de fapt interpretarea dată probelor, care nu constituie motiv de casare sau de modificare a deciziei instanței de apel.
Criticile sunt neîntemeiate și cu privire la motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, având în vedere că ambele instanțe au făcut o aplicare corectă a art. 1846, 1847 și 1848 din Codul civil, la situația de fapt, reținută de instanță, în urma întregului probatoriu administrat în cauză și, din aprecierea lor, s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de 30 de ani.
Arată că instanța a făcut o aplicare corectă, la situația de fapt, și a art. 720 din Codul civil și a reținut că posesia unei locuințe nu presupune, cu necesitate, ca posesorul să locuiască în aceasta, prin închirierea sa, fiind atestată stăpânirea în fapt a imobilului, fiind întrunite ambele elemente ale posesiei.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 B, la data de 13.02.2008, sub nr-, reclamanta l-a chemat în judecată pe pârâtul, solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună ieșirea din indiviziune asupra apartamentului situat în B,-, - 23, scara 1, apartament 22, sector 6, aflat în masa succesorală a defunctului G, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 25.03.2008, pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională.
Prin cererea reconvențională, s-a solicitat să se constate că pârâtul - reclamant a devenit proprietarul apartamentului în litigiu, prin moștenire de la fratele său și prin uzucapiunea de 30 de ani, respectiv prin joncțiunea posesiei sale cu cea a autorului său.
În motivarea cererii reconvenționale, s-a arătat că apartamentul a fost dobândit prin vânzare - cumpărare, în timp ce soții erau separați în fapt și se aflau în divorț; ca, la achitarea avansului, s-au folosit economiile realizate de soți, urmare a faptului că aceștia au locuit la părinții autorului său, fără a contribui la întreținerea și cheltuielile casei, părinții ajutându-i și cu sumele necesare pentru completarea avansului, întrucât, la data respectivă, soții erau studenți și nu realizau venituri. S-a mai arătat că reclamanta a fost despăgubită de mama pârâtului cu suma cu care aceasta a considerat că a contribuit la plata avansului.
A apreciat pârâtul - reclamant că acesta este și motivul pentru care reclamanta, timp de 34 de ani, nu a avut nicio pretenție asupra apartamentului, având convingerea că nu are niciun drept. Astfel, de la data rămânerii definitive a hotărârii de divorț - 18.03.1974, a încetat prezumția de mandat tacit reglementată de art. 35 Codul familiei și autorul pârâtului a început o posesie exclusivă, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, până la data decesului - 25.10.1996, posesie continuată după deces de către pârâtul - reclamant, autorul său făcand un efort financiar considerabil pentru plata ratelor, având convingerea că, după divorț, apartamentul este proprietatea sa, comportându-se ca atare, deschizând rol fiscal pe numele său, achitând, în nume propriu, impozitele, asigurarea, întreținerea apartamentului, iar contractele pentru utilități fiind încheiate în nume propriu, în timp ce reclamanta nu a achitat nicio, din cele 180, plătite pe parcursul a 15 ani, și nici nu și-a manifestat intenția de a le achita, nu a plătit impozite și nici taxe legale, nu l-a tulburat în posesie pe fostul soț, nu a interesat-o starea apartamentului și nu a figurat niciodată în cartea de imobil.
La data de 05.05.2008, reclamanta - pârâtă a formulat cerere modificatoare, prin care a arătat că solicită să i se atribuie bunul în litigiu, cu obligarea sa la sulta convenită.
În motivarea cererii modificatoare, s-a arătat că imobilul este bun comun și i se cuvine atribuirea acestuia, s-a invocat faptul că pârâtul nu a acceptat succesiunea autorului său, în termenul legal, iar, în ceea ce privește pretențiile invocate de pârât, cu privire la prescripția achizitivă, acestea sunt total nefondate, întrucât bunul s-a aflat în devălmășie și nu putea fi uzucapat, joncțiunea posesiilor nefiind admisibilă.
În ședința publică din 12.05.2008, reclamanta - pârâtă a arătat că înțelege să renunțe la cererea modificatoare privind atribuirea bunului, solicitând doar obligarea pârâtului - reclamant să-i achite J din valoarea avansului reactualizat.
În ședința publică din 02.06.2008, in raport de răspunsurile reclamantei la interogatoriu, în sensul că solicită atribuirea în natură a imobilului, instanța i-a pus în vedere acesteia să formuleze cerere precizatoare cu privire la pretențiile sale, la 18.06.2008, reclamanta - pârâtă arătând că solicită atribuirea apartamentului în litigiu, acesta având caracter de bun comun.
Prin sentința civilă nr. 6070/29.09.2008, Judecătoria Sector 6 Bar espins cererea principală, a admis cererea reconvențională și a constatat că pârâtul - reclamant a dobândit, prin uzucapiunea de 30 ani, dreptul de proprietate asupra imobilului. 22, situat în B,-, - 23,. 1, sector 6.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Imobilul în litigiu a fost dobândit de reclamantă, împreună cu fostul său soț, la data de 23.01.1973, în timpul căsătoriei, în sentința de divorț, definitivă și irevocabilă, reținându-se, in chiar motivarea cererii, că, la scurt timp de la data dobândirii apartamentului - 27.01.1973, soția a părăsit domiciliul conjugal.
La data de 24.01.1974, a fost pronunțat divorțul dintre soți, sentința rămânând definitivă la data 24.01.1974. Partajul bunului dobândit în timpul căsătoriei nu s-a realizat.
În ceea ce privește regimul bunului în litigiu, instanța a reținut că reclamanta solicită, prin cererea principală, a se dispune partajul și atribuirea apartamentului, față de faptul că acesta a fost dobândit în timpul căsătoriei, iar pârâtul invocă, prin cererea reconvențională, dobândirea dreptului de proprietate, prin uzucapiune, asupra bunului respectiv. Regimul bunului dobândit în timpul căsătoriei, după pronunțarea hotărârii de divorț, este o problemă care nu a fost tranșată definitiv, de doctrină sau jurisprudență, în sensul că bunul ar rămâne în devălmășie sau că aceasta s-ar transforma în indiviziune de drept comun. Aplicarea art. 729 Cod civil, cu privire la opunerea prescripției, are în vedere faptul că un proprietar coindivizar, care stăpânește în întregime bunul indivizibil, are, în ceea ce privește cota parte din bun aparținând celorlalți coindivizari, poziția unui detentor precar și, în condițiile în care exercită public acte sau fapte materiale de folosință sau de putere asupra lucrului, pentru sine și nu pentru altcineva, transformă precaritatea în posesie, si pentru partea din bun, care revenea celorlalți coindivizari.
Astfel, instanța a considerat că rațiunea recunoașterii instituției intervertirii în fapt a posesiei se poate regăsi, nu numai în cazul moștenitorilor coindivizari, ci și în cazul foștilor soți devălmași, sau a coproprietarilor pe cote părți a unui bun (decizia nr.1431/1972 a fostului Tribunal Suprem).
În consecință, cererea de partaj formulată de reclamantă poate fi paralizată de dobândirea proprietății prin uzucapiune, de către pârât. Conform art.1846 cod civil orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii, art.1847 Cod civil arătând că, pentru a se putea prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Stăpânirea de către unul dintre coindivizari a bunului nu poate duce la dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate, decât dacă a intervenit o manifestare de voință exterioară, care să demonstreze că a înțeles să transforme posesia comună în posesie exclusivă.
Instanța a apreciat că, în cauză, s-a făcut dovada că autorul pârâtului a înțeles să intervertească posesia echivocă, pe care o exercita asupra bunului comun, în posesie aptă să ducă la prescripție achizitiva, conform art. 1847 Cod civil. Astfel, caracterul continuu și neîntrerupt al posesiei, exercitată de autorul pârâtului, nu este contestat de reclamantă și este demonstrat de declarațiile de martori audiați în cauză, martorul arătând că defunctul a locuit, în permanență, în apartament, din anul 1973 și până la deces.
De altfel, pârâtul - reclamant beneficiază de prevederile art.1850 Cod civil, care prezumă continuitatea și neîntreruperea posesiei, pentru cel ce o invocă, în sensul că posesorul actual, care probează că a posedat, într-un moment dat, mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar.
În ceea ce privește faptul că posesia a fost netulburată, conform art. 1847 Cod civil, posesia este tulburată, atunci când este conservată prin acte de violență, în contra sau din partea adversarului. Deși reclamanta a arătat că autorul pârâtului era o fire violentă, această declarație este contrazisă de declarație martorei, audiată în cauză. Reclamanta nu a produs nicio dovadă, din care să rezulte că a înțeles să-și exercite prerogativele dreptului său, și ar fi fost împiedicată de autorul pârâtului, prin violență. Posesia a fost, de asemenea, publică, așa cum rezultă din toate probele administrate de la dosar.
În ceea ce privește exercitarea posesiei în nume de proprietar, instanța a reținut că a autorul pârâtului a intervertit posesia echivocă a codevălmașului, prin exercitarea publică, de acte sau fapte materiale de folosință sau de putere asupra lucrului, pentru sine și nu pentru altcineva, transformând precaritatea în posesie, și pentru partea din bun care revenea reclamantei. Astfel, autorul pârâtului a achitat toate ratele la creditul contractat pentru apartament, a plătit singur impozitul și cheltuielile de întreținere - ale apartamentului, a contractat pe numele său cu furnizorii, a fost trecut singur proprietar, în cartea de imobil, și chiar a formulat o cerere scrisă, pentru radierea numelui reclamantei de pe actul de proprietate.
Din declarațiile ambilor martori audiați în cauză, a rezultat că autorul pârâtului se comporta ca un proprietar exclusiv, că acesta era cunoscut, în bloc, în această calitate, de proprietar exclusiv, fiind singurul care s-a ocupat de soarta imobilului.
Din actele dosarului, sentința divorț, procesul - verbal de predare - primire și declarațiile de martori, a rezultat că autorul pârâtului a avut posesia exclusivă, încă din anul 1973, după ce imobilul a fost dat în folosință. Conform art.1860 Cod civil, orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său. Având în vedere că, pentru a uzucapa, este suficientă exercitarea unei posesii utile, timp de 30 de ani, fie chiar și de rea - credință, și fără vreun titlu, este suficientă transmiterea posesie, ca stare de fapt, de la posesorul inițial la cel actual, din declarațiile de martori, rezultând că, după moartea defunctului G, reclamantul pârât a fost cel care a preluat posesia autorului său și a continuat-o, prin plata cheltuielilor de întreținere și închirierea apartamentului (împrejurarea recunoscută de reclamantă la întrebarea 13 din interogatoriu).
În consecință, instanța a apreciat că sunt aplicabile, în cauză, dispozițiile art. 1860 Cod civil, din anul 1999, de la decesul autorului, operând joncțiunea posesiilor. Conform dispozițiilor generale în materie de uzucapiune, aceasta poate fi opusă doar adevăratului proprietar, care a lăsat o altă persoană să posede un bun, în condițiile și termenul prevăzut de lege. Uzucapiunea apare ca o sancțiune împotriva vechiului proprietar, care a dat dovadă de lipsă de diligentă. Aceasta este situația și în cauza de față, reclamanta - pârâtă fiind cea care s-a dezinteresat total de bun. Aceasta nu a mai plătit nicio la creditul contractat pentru apartament, nu a plătit impozitele aferente, nu a întreprins niciun act material sau juridic pentru valorificarea dreptului său de proprietate, arătând, în răspunsul la interogatoriu, că, în 34 de ani, nu a vizitat niciodată apartamentul și nu a plătit niciodată impozitul aferent "deoarece nu a fost solicitată", or, obligația legală a proprietarului de a plăti impozitul nu poate fi legată de vreo solicitare în acest sens. De altfel, reclamanta a recunoscut, în ședința publică din 02.-, și faptul că nu a venit niciodată în B, pentru probleme legate de apartament.
În ceea ce privește susținerea reclamantei, în sensul că atitudinea sa a avut la bază faptul că autorul pârâtului era o fire violentă, care a împiedicat-o să locuiască în apartament, instanța a reținut că această susținere este negată de declarațiile martorilor. Trecând peste această apărare, instanța a reținut că, pentru conservarea dreptului de proprietate, reclamanta pârâtă nu trebuia să exercite neapărat acte de posesie materială, cea mai simplă modalitate de a-și pune în valoare drepturile fiind acțiunea în justiție privind partajul bunurilor dobândite împreună cu fostul soț.
Având în vedere cele reținute, instanța de fond a apreciat că pârâtul - reclamant a dobândit, în condițiile art. 1890 Cod civil și 1860 Cod civil, dreptul proprietate asupra apartamentului în litigiu, prin uzucapiunea de 30 de ani, respectiv, prin joncțiunea posesiei pârâtului - reclamant și a autorului său, în consecință, a respins cererea principală, ca neîntemeiată și a admis cererea reconvențională, în baza art. 274 Cod procedură civilă, obligand reclamanta - pârâtă să plătească pârâtului - reclamant suma de 12.682 lei, cheltuieli de judecată, respectiv 6.000 lei, onorariu avocat, 550 lei, onorariu experți și 6.132 taxa judiciară de timbru.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta-pârâtă.
Prin decizia civilă nr.500/25.03.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta, împotriva sentinței civile nr.6070/29.09.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6, în contradictoriu cu intimatul .
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a constatat că sentința apelată este temeinică și legală - situația de fapt reținută corespunde probelor administrate în cauză, făcându-se, totodată, o corectă aplicare a legii. Tribunalul și-a însușit întrutotul considerentele sentinței apelate, analizând numai acele critici, care nu constituie o reiterare a celor susținute în fața primei instanțe.
Astfel, tribunalul a apreciat, drept neîntemeiat, motivul de apel referitor la inexistența unei legături între cererea principală și cererea reconvențională, ceea ce ar fi impus respingerea acesteia din urmă. Aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât, atunci când cererea principală are ca obiect ieșirea din indiviziune asupra unui imobil, este de domeniul evidenței că o cerere reconvențională, prin care pârâtul solicită a se constata că este proprietarul întregului imobil, are legătură cu cererea principală, fiind, deci, îndeplinită cerința art. 119 alin. 1 Cod procedură civilă.
Nu a fost reținut nici motivul de apel, care privește neîndeplinirea condițiilor uzucapiunii, întrucât intimatul ar fi titular al dreptului de proprietate asupra imobilului. Aceasta deoarece autorul intimatului, defunctul G nu era proprietar asupra părții din imobil cuvenită reclamantei, ceea ce înseamnă că este posibilă uzucapiunea, prin joncțiunea posesiilor, pentru această parte, în condițiile în care, contrar susținerilor apelantei, între intimat și autorul său, există un raport juridic, care ia naștere din moștenirea legală.
Pe de altă parte, tribunalul a reținut că posesia asupra unei locuințe nu presupune cu necesitate ca posesorul să locuiască în aceasta - prin închirierea sa, insa, fiind atestată stăpânirea în fapt asupra imobilului, fiind întrunite ambele elemente ale posesiei: atât elementul material, care este exercitat prin chiriaș(corpore alieno),cât și elementul intențional(animus possidendi).Ca urmare, a fost respins argumentul apelantei, conform căruia intimatul nu a exercitat posesia asupra apartamentului, ca efect al închirierii acestuia,
În opinia tribunalului, calitatea intimatului de moștenitor al fratelui său, defunctul G, nu poate fi contestată, atât timp cât certificatul de moștenitor, ce atestă această calitate, nu fost anulat, iar, potrivit art. 88 alin. 1 din Legea nr.36/1995, "până la anularea sa, prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor." In acelasi sens, nu este relevant faptul că imobilul, ce face obiectul litigiului, nu este menționat în certificatul de moștenitor, întrucât acesta nu constituie titlu de proprietate, ci face numai dovada calității de moștenitor, iar, potrivit art. 86 al. 2 din același act normativ, pentru bunurile omise din masa succesorală, se poate elibera un certificat de moștenitor suplimentar.
În privința ultimului motiv de apel, tribunalul a apreciat drept irelevant faptul ca, după desfacerea căsătoriei, proprietatea devălmașă se transformă, sau nu, în proprietate indiviză pe cote părți, atât timp cât, contrar susținerilor apelantei, acțiunea de ieșire din indiviziune poate fi paralizată prin uzucapiune, potrivit art. 729 Cod Civil "diviziunea poate fi cerută, dacă nu a fost act de împărțealăsau dacă nu se poate opune prescripția".
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, desființarea deciziei recurate, și, pe fond, admiterea cererii, astfel cum a fost formulată, prin atribuirea cotei cuvenite, reactualizate, din valoarea actuală a apartamentului.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat, sub un prim aspect, că decizia recurată este nelegală, deoarece motivele care au stat la baza respingerii apelului sunt străine și contradictorii cererii formulate, aceasta fiind dată cu nesocotirea și aplicarea greșită a legii, a doctrinei și a practicii judiciare, care a decis, în unanimitate, că proprietatea nu se stinge prin neuz, acesta având dreptul de revendicare, cu condiția să nu-și fi pierdut proprietatea prin uzucapiune.
Recurenta a mai susținut că apartamentul în litigiu a fost dobândit în timpul căsătoriei, iar faptul că ratele au fost achitate, după pronunțarea hotărârii de divorț, influențează doar cotele și drepturile părților, dar, în niciun caz, nu transformă devălmășia într-o indiviziune de drept comun. Astfel, în cauza dedusă judecății, fostul soț al reclamantei a stăpânit apartamentul, care s-a aflat în codevălmășie, atât pentru el, cât și pentru recurenta, posesia fiind comună și având un caracter echivoc, neputând fi utilă, pentru a dobândi dreptul de proprietate, prin prescripție achizitivă.
Cu privire la caracterul posesiei exercitate, s-a decis, de asemenea, în unanimitate, că, în timpul stării de indiviziune, proprietarii coindivizari nu pot uzucapa unui față de altul, deoarece posesia utilă, care duce la dobândirea unui imobil, pe calea prescripției achizitive, în condițiile art.1846 și următoarele Cod civil, presupune stăpânirea materială a imobilului. De aceea, nu poate fi considerată posesie utilă aceea exercitată în temeiul unui drept indiviz asupra unui imobil. Încercarea instanței de apel dea justifica posesia materială a intimatului, prin intermediul chiriașului, este, astfel, străină cauzei, din moment ce nu era posibilă joncțiunea posesiilor.
Recurenta a arătat că nu este de acord nici cu interpretarea art.1860 Cod civil, privind unirea posesiei intimatului cu aceea a autorului său, instanța neavând în vedere prevederile art.1858 pct.4 și art.1859 Cod civil, din interpretarea cărora, rezulta ca un asemenea succesor universal nu poate uzucapa decât prin 30 de ani, deoarece succesiunea nu-i poate servi drept just titlu, aceasta în condițiile în care intimatul, ca unic moștenitor al fratelui său, a succedat nu numai drepturile, dar și obligațiile defunctului, și, în această calitate, este ținut de obligația de restituire a cotei părți ce-i revenea apelantei - reclamante.
După invocarea unor susțineri tendențioase și ireverențioase cu privire la judecătorii care au soluționat cauza, recurenta a apreciat ca "suspectă" și motivarea respingerii probei cu martori, solicitată prin motivele de apel.
Aceasta a solicitat ca, la soluționarea cauzei în fond, să se aibă în vedere că, în cauză, s-a efectuat expertiză, că avansul pentru apartament a fost achitat numai din veniturile sale, fiind singura care realiza venituri din muncă, încă din anul 1968, așa cum rezultă din cartea de muncă, fostul soț fiind student.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 6,7,8 și 9 Cod procedură civilă.
Intimatul a formulat întâmpinare, cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, în temeiul art. 3021lit.c Cod procedură civilă, în considerarea faptului că motivarea recursului nu se încadrează în motivele de nelegalitate, prevăzute expres de art.304 Cod procedură civilă.
În subsidiar, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât art. 304 pct. 6 și 8 Cod procedură civilă sunt inaplicabile în cauză, iar motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă sunt neîntemeiate.
În același sens, intimatul a aratat ca celelalte critici, legate de faptul că, în apel, nu i s-a încuviințat proba cu martori apelantei, probă nesolicitată la fond, sau cele legate de fosta profesie a avocatului intimatului pârât, nu au nicio legătură cu modul de soluționare a cauzei și nu se încadrează în nici unul din motivele, prevăzute, expres și limitativ, de dispozițiile art.304 Cod procedură civilă.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art.305 Cod procedură civilă.
Excepția procesuală de procedură, absolută, peremptorie a nulității recursului, pentru imposibilitatea încadrării recursului, în dispozițiile limitative reglementate de art. 304 Cod procedură civilă, a fost respinsă, ca nefondată, la data de 20.10.2009, pentru motivele expuse în practicaua deciziei civile nr.1353/20.10.2009.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, și analizând actele și lucrările dosarului, prin raportare la dispozițiile legale relevante în această materie, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Asupra motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă(când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut - plus petita, ori ceea ce nu s-a cerut - extra petita),invocat, în mod formal, de către recurentă, întrucât aceasta nu a dezvoltat argumentele ce l-ar putea întemeia, Curtea îl apreciază ca nefondat, întrucât, în cauză, au fost respectate de către instanța de fond, limitele învestirii, astfel cum au fost fixate prin cererea principală, respectiv, prin cererea reconvențională, iar, în ceea ce privește soluția pronunțată în apel, motivul de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, nu este aplicabil, întrucât apelul a fost respins ca nefondat, acest motiv devenind funcțional, numai în situația în care instanța de apel se pronunță ea însăși asupra fondului cererii, putând să acorde, în acest caz, mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.
Asupra motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă(când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia), Curtea îl apreciază, de asemenea, ca nefondat, întrucât, pe de o parte, interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății, iar, pe de altă parte, recurenta nu precizează care este actul juridic, în sens denegotium, a cărui natură sau înțeles a fost schimbat în cauză.
În ceea ce privește motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct. 7 Cod procedură civilă (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii), Curtea consideră că și acesta este nefondat, întrucât instanța de apel a respectat dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, expunând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, și care au determinat soluția de respingere a apelului, simplele alegații ale recurentei, privind nerespectarea doctrinei și a practicii judiciare în materie, neputând fi opuse argumentelor dezvoltate de instanța de apel.
motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă (când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii),Curtea constată că acestea se raportează la interpretarea și aplicarea greșită, în cauza dedusă judecății, a dispozițiilor art. 1846 și 1847 Cod civil, care reglementează calitățile posesiei și a dispozițiilor art. 729 Cod civil, care reglementează posibilitatea intervertirii precarității în posesie.
Astfel, fără a putea modifica situația de fapt, reținută de instanța de fond, pe baza ansamblului probator administrat în cauză, modificare ce ar excede atribuțiilor instanței de recurs, în actuala reglementare a recursului, interpretat ca o cale de atac, ce poate fi declanșată, exclusiv, pentru motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, Curtea reține că recurenta a solicitat, prin cererea principală, a se dispune partajul și atribuirea apartamentului nr. 22, situat în B,-, -,.1, sector 6, în raport de faptul că acesta a fost dobândit în timpul căsătoriei, iar intimatul a invocat, prin cererea reconvențională, dobândirea dreptului de proprietate, asupra imobilului în litigiu, prin prescripția achizitivă de 30 de ani, respectiv, prin joncțiunea posesiei sale cu cea a fratelui său,
În acest sens, în considerarea dispozițiilor art. 1847 Cod civil, pentru a se putea uzucapa un bun imobil, se cere existența unei posesii continue, neîntrerupte, netulburate, publice și sub nume de proprietar.
Tot astfel, art. 729 Cod civil se raportează la faptul că un proprietar coindivizar, care stăpânește în întregime bunul indivizibil, are, în ceea ce privește cota parte din bun, aparținând celorlalți coindivizari, poziția unui detentor precar, astfel încât posesia sa este echivocă, cu excepția cazului în care exercită public acte sau fapte materiale de folosință sau de putere asupra lucrului, pentru sine și nu pentru altcineva, ipoteză în care transformă precaritatea în posesie și pentru partea din bun care revenea celorlalți coindivizari.
Or, admițând faptul că bunul în litigiu este bun comun dobândit în timpul căsătoriei, de către recurenta - reclamantă și fostul său soț, G, în prezent, decedat, nu mai puțin trebuie să se admită faptul că, în cauză, a operat instituția intervertirii precarității în posesie, întrucât acesta, din luna martie 1974, achitat toate ratele la creditul contractat pentru apartament, a plătit singur impozitul și cheltuielile de întreținere ale apartamentului, a contractat pe numele său cu furnizorii, a fost trecut singur proprietar, în cartea de imobil, și a formulat o cerere scrisă pentru radierea numelui reclamantei de pe actul de proprietate, recurenta recunoscând că, pe parcursul perioadei de 34 de ani, nu a vizitat niciodată apartamentul și nu a plătit niciodată impozitul aferent acestuia.
Constatând îndeplinite și celelalte calități ale posesiei, apte să determine dobândirea dreptului de proprietate, prin prescripție achizitivă, rămâne, deci, de cercetat dacă, în cauză, a operat joncțiunea posesiilor, și posesia a fost exercitată, în tot timpul defipt de lege, pentru a putea uzucapa.
În acest sens, conform art.1860 Cod civil, orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său, fiind suficientă exercitarea unei posesii utile, timp de 30 de ani, prin transmiterea posesiei, ca stare de fapt, de la posesorul inițial la cel actual.
Astfel, instanța de recurs apreciază, în acord cu instanțele anterioare, că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art.1860 Cod civil, din anul 1999, când s-a produs decesul lui G, care posedase apartamentul din anul 1973, operând joncțiunea posesiilor, în persoana succesorului legal al acestuia, singurul moștenitor legal, conform certificatului de moștenitor, autentificat sub nr.257 din 23.11.2000, de catre BNP.
În ceea ce privește critica, referitoare la faptul că instanța de apel ar fi respins, în mod nemotivat, proba testimonială, solicitată de apelanta - reclamantă, prin motivele de apel, Curtea reține că această susținere nu este exactă, întrucât, în conținutul motivelor de apel, nu se regăsește solicitarea de a se administra proba testimonială, conform art. 287 alin. 1 pct. 4 Cod procedură civilă, iar instanța de apel putea invoca, în respingerea acestei cereri, dispozițiile art. 292 alin. 1 Cod procedură civilă, în cauză, însă, instanța de apel a evaluat această probă, respingând-o, ca nefiind utilă cauzei, în raport de dispozițiile art. 292 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, coroborate cu art.167 Cod procedură civilă.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident niciunul din motivele de recurs invocate de recurentă, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat recurenta împotriva deciziei civile nr. 500/25.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta, împotriva deciziei civile nr. 500/25.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 20.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - - -
GREFIER
Red.
. /
2 ex./05.12.2009
TB-5 -;
Jud.6 -
Președinte:Bianca Elena ȚăndărescuJudecători:Bianca Elena Țăndărescu, Simona Gina Pietreanu
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
