Pensie întreținere. Decizia 83/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1967/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTIA A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.83
Ședința publică de la 25 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Fănica Pena
JUDECĂTOR 2: Cristina Nica
JUDECĂTOR 3: Mariana Haralambe
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant-pârât, împotriva deciziei civile nr.533 din 01.04.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-pârâtă-reclamantă și cu Autoritatea tutelară de pe lângă PRIMĂRIA SECTOR 3
are ca obiect - pensie întreținere.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul- reclamant-pârât personal și asistat de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr.74246/19.10.2009, eliberate de Baroul București, aflată la fila 17 dosar, avocat, în calitate de reprezentant al intimatei-pârâte-reclamante, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/02.10.2009, eliberate de Baroul București, aflată la fila 16 dosar, lipsind reprezentantul Autorității tutelară de pe lângă Primăria Sector 3
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-au depus la dosar relațiile solicitate de la Spitalul Clinc de Psihiatrie "Prof.Dr. ".
Se mai învederează și faptul că intimata-pârâtă-reclamantă a depus la dosar la dosar, talonul de pensie, conform dispozițiilor încheierii de ședință de la termenul anterior.
Recurentul-reclamant-pârât se legitimează cu seria - nr.-, eliberată de SPCEP S 3 biroul nr.3, la data de 06.09.2006.
Părțile prezente prin avocați, învederează instanței că au luat cunoștință de conținutul relațiilor depuse la dosar de către Spitalul Clinc de Psihiatrie "Prof.Dr. ".
Părțile declară că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentului-reclamant-pârât, susținând oral motivele de recurs depuse în scris la dosar, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate, în sensul de a se constata căsătoria desfăcută din culpa exclusivă a intimatei și pe cale de consecință, să se dispună exonerarea recurentului de plata pensiei de întreținere către intimată; să se constate că cererea recurentului privind obligarea intimatei la plata unei pensii de întreținere este întemeiată, în baza principiului interesului superior al minorului, urmând ca aceasta să fie stabilită raportat la veniturile intimatei. În subsidiar, să se restabilească cuantumul pensiei de întreținere pe care recurentul a fost obligat să o plătească intimatei, datorită modificării veniturilor actuale ale acestuia.
Arată că în mod greșit atât prima instanță, cât și instanța de apel au apreciat că motivele invocate de părți pentru desfacerea căsătoriei prin divorț duc la concluzia unei culpe comune datorate pe de o parte, comportării necorespunzătoare a intimatei datorită stării de boală, iar pe de altă parte, lipsei de sprijin din partea recurentului, întrucât motivul principal al desfacerii căsătoriei îl reprezintă tăinuirea de către intimată, a stării de boală de care suferea, declanșată înainte de încheierea căsătoriei și tăinuite.
Susține că pe tot parcursul procesului, intimata a negat vechimea stării de boală, culpa procesuală a acesteia fiind mai mult decât evidentă, biletele de ieșire din spital datând din anii 1999 sau 2003, depuse în recurs, arătând faptul că aceasta în mod deliberat a încercat să ascundă, inclusiv față de soț și față de familia acestuia, tulburările psihice de care suferea.
Astfel că nu se poate imputa recurentului, existența unei culpe atâta vreme cât comportamentul a fost generat de boala de care suferea intimata (boală care exista înainte de căsătorie și care s-a agravat în urma nașterii copilului) în condițiile în care aceasta nu cunoștea motivele unui asemenea comportament pentru aop utea ajuta.
În ceea ce privește cuantumul pensiei de întreținere pe care intimata o pretinde din partea recurentului, plecând de la ideea că întinderea dreptului la întreținere, se raportează la posibilitățile celui ținut să acorde întreținerea, respectiv la existența mijloacelor necesare, consideră că în aprecierea stării de nevoie a intimatei, ambele instanțe nu au luat în considerare faptul că intimata beneficiază de un ajutor (indemnizație lunară și buget personal complementar), care în luna ianuarie 2009 este în sumă de 234 lei, acordat de către Serviciul de acordare drepturi și facilități de pe lângă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 3; dar și de o pensie de invaliditate acordată pe caz de boală, al cărei cuantum nu a fost luat în calcul nici de către instanța de fond și nici de către instanța de apel la stabilirea stării de nevoie, deși recurentul a solicitat în repetate rânduri dovezi în acest sens și consideră că ambele instanțe nu au înțeles solicitările acestuia și au confundat ajutorul social cu pensia de invaliditate.
Mai arată că în ceea ce privește cererea formulată de către recurent de obligarea la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului, instanțele, în mod greșit, au respins-o ca neîntemeiată pe considerentul lipsei de mijloace materiale a intimatei, încălcând dreptul minorului la întreținere, întrucât insuficiența mijloacelor materiale ale debitorului obligației de întreținere, are drept consecință doar diminuarea cuantumului acestei obligații și în nici un caz stingerea acesteia.
Consideră că concursul dintre starea de nevoie în care se află atât debitorul obligației de întreținere (părintele), cât și creditorul acestei obligații (minorul) trebuie să se rezolve întotdeauna în favoarea minorului, potrivit interesului superior al acestuia.
Instanțele erau obligate să se pronunțe din oficiu asupra stabilirii contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională ale copiilor, întrucât dreptul la întreținere al minorului nu poate fi contestat sau înlăturat pe simplul fapt că debitorul obligației de întreținere nu are mijloace materiale, instanțele putându-se pronunța, în opinia sa, doar asupra întinderii acestui drept.
Susține că boala de care intimata suferă este dinainte de anul 1999, aceasta fiind internată de mai multe ori înainte de încheierea căsătoriei, fără ca recurentul să cunoască acest aspect.
Solicită ca instanța să ia în calcul la momentul pronunțării și faptul că în prezent, recurentul este șomer, dar și faptul că minorul pe care îl are în întreținere are probleme de vedere, care necesită cheltuieli regulate, cheltuieli pe care acesta le suportă cu greu și doar cu ajutorul bunicilor paterni ai copilului.
Depune la dosar concluzii scrise și solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței nr.0148/10.09.2009 și a facturii nr.0174/10.09.2009, pe care le depune la dosar.
Avocatul intimatei-pârâte-reclamante, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
Consideră că din cele trei motive de recurs invocate de recurent, numai unul singur se încadrează în motivele de legalitate prevăzute de art.304 din Codul d e procedură civilă, respectiv motivul doi de recurs, iar motivele de recurs unu și trei nu se încadrează în vreunul din dispozițiile art.304 din Codul d e procedură civilă.
În ceea ce privește primul motiv de recurs, se solicită a se reinterpreta probele administrate în fața primei instanței și pe această bază, să se modifice decizia atacată, iar în ceea ce privește al treilea motiv de recurs, el reprezintă o cerere nouă, care nu poate fi primită în recurs, întrucât recurentul solicită să se restabilească cuantumul pensiei de întreținere, aspect inadmisibil.
În ceea ce privește primul motiv de recurs prin care se solicită a se desface căsătoria din culpa exclusivă a pârâtei-reclamante, face trimitere la declarația martorului propus de recurent și anume tatăl acestuia, care se află atașată la fila 49 dosar și care arată clar că boala intimatei s-a declanșat în anul 2001; din adresa emisă de Spitalul Clinc de Psihiatrie "Prof.Dr. ", urmează a se observa diferențele de diagnostic în ceea ce privește boala respectivă, în 1999 s-a apreciat asupra stării de sănătate și diagnosticul în baza căreia pârâta-reclamantă a fost încadrată în gradul de invaliditate, iar cele din 2007 - 2009 privesc o altă încadrare a stării de sănătate.
Mai mult, din probele de la dosar, rezultă că se dorește ca instanța să dispună desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtei-reclamante, ca o consecință pentru a nu mai fi obligat recurentul la plata pensiei de întreținere.
De asemenea, de la dosarul cauzei, nu reiese data când a început relația dintre părți.
Arată că motivul doi de recurs este singurul care se încadrează în dispozițiile art.304 din Codul d e procedură civilă, urmând a fi respins ca neîntemeiat și consideră că prima instanța și instanța de apel au făcut o corectă aplicare a prevederilor legale, în sensul că pârâta-reclamantă putea fi obligată la o pensie de întreținere, doar atâta vreme cât realiza efectiv venituri, acesta fiind și raționamentul celor două instanțe. Pensia pe care o primește de la stat cumulată cu ajutorul social primit de la Primărie se ridică la suma de 600 lei, pârâte-reclamantă abia reușind să susțină financiar apartamentul de trei camere în care locuiește, întrucât recurentul împreună cu minorul au părăsit domiciliul de bună voie. Mai mult, la fila 26 în dosarul de apel, există o dovadă a problemelor pe care i le-a făcut recurentul, oprind gazele în plină iarnă (aceasta având centrală).
Ultimul motiv de recurs este o cerere care depășește posibilitățile procedurale, fiind o cerere nouă formulată în recurs atunci când se solicită să se restabilească cuantumul pensiei de întreținere.
Avocatul recurentului-reclamant-pârât, având cuvântul în replică consideră că nu poate fi primită susținerea avocatului intimatei-pârâte-reclamante, în sensul că motivele de recurs unu și trei nu se încadrează în dispozițiile art.304 din Codul d e procedură civilă, fiind total greșită o astfel de afirmație.
Solicită să se țină cont de împrejurarea că la acest moment, recurentul este șomer, astfel că nu realizează nici un venit; acesta a revenit în țară în anul 1999; starea de boală a intimatei a apărut și nu a cunoscut acest aspect.
Consideră că motivul trei de recurs privind pensia de întreținere, nu reprezintă o cerere nouă în recurs.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30 ianuarie 2008, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B sub nr-, reclamantul a chemat în judecata pe pârâta, solicitând instanței ca prin hotărârea care va fi pronunțată, în contradictoriu cu Autoritatea tutelara din cadrul Primăriei Sectorului 3 B, să se dispună desfacerea căsătoriei încheiate la data de 22 iulie 2000 și înregistrate în registrul stării civile al Primăriei Sectorului 3 B sub nr. 1648, din vina exclusivă a pârâtei, reluarea de către pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei, încredințarea minorului, născut la data de 19 decembrie 2000, cu obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului, începând cu data introducerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat ca s-a căsătorit cu pârâta la data de 22 iulie 2000, căsătorie din care a rezultat minorul, născut la data de 19 decembrie 2000. La început relațiile dintre soți au fost normale, însă, după nașterea copilului pârâta și-a schimbat atitudinea, devenind distantă atât față de reclamant, cât și față de minor. Aceasta își petrece foarte puțin timp în familie, iar de gospodărie și de îngrijirea minorului se ocupă numai bunicii paterni. Pârâta este violentă verbal, caută frecvent motive de ceartă, iar pentru procurarea țigărilor și a cafelei vinde diverse obiecte din imobil. Cât privește contribuția pârâtei la cheltuielile gospodăriei, reclamantul a arătat că, deși aceasta obține venituri, fiind angajată la societatea fratelui său, le investește numai în nevoile sale personale, rămânând insensibilă și la cele mai neînsemnate cerințe ale copilului. Față de cele expuse, reclamantul a considerat că raporturile de familie au fost grav vătămate, iar continuarea căsătoriei imposibilă, motiv pentru care a solicitat admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.
La data de 04 aprilie 2008, pârâta a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea acțiunii, iar în subsidiar desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a reclamantului - pârât și obligarea reclamantului - pârât la plata unei pensii de întreținere în favoarea sa, conform art. 41 Codul familiei, având în vedere că se află în stare de nevoie, din cauza faptului că boala de care suferă o pune în imposibilitate de a mai lucra.
În motivare, pârâta - reclamantă a arătat că boala de care suferă și care a intervenit în timpul căsătoriei, nu face imposibilă conviețuirea soților, că pe parcursul căsătoriei, starea de sănătate a pârâtei a început să se înrăutățească, iar în urma numeroaselor investigații la care a fost supusă, s-a constatat că aceasta suferă de alienație mintală, astfel cum rezultă și din înscrisurile anexate la dosar. Chiar dacă boala îi provoacă anumite stări tipice bolii, pârâta a arătat că lucrează în mod constant pentru a asigura veniturile necesare întreținerii familiei, iar în timpul liber se îngrijește și de gospodărie. Pentru aceste considerente a solicitat respingerea cererii formulate de reclamant, iar în subsidiar, desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a reclamantului - pârât și obligarea acestuia la plata unei pensii de întreținere în favoarea sa, conform art. 41 Codul familiei.
La data de 05 mai 2008, reclamantul - pârât a depus întâmpinare la cererea reconvențională formulata de pârâta - reclamantă, prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 8854 din 08 octombrie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B - Secția Civilă, în dosar nr-, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul - pârât în contradictoriu cu pârâta - reclamanta și cu Autoritatea tutelară din cadrul Primăriei Sectorului 3 B; s-a admis în parte, cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă în contradictoriu cu reclamantul - pârât; s-a declarat desfăcută căsătoria încheiată la data de 22 iulie 2000 și înregistrată în registrul stării civile al Primăriei Sectorului 3 B sub nr. 1648, din vina ambilor soți, urmând ca pârâta să își reia numele avut anterior căsătoriei, de; a fost încredințat reclamantului - pârât, spre creștere și educare, minorul, născut la data de 19 decembrie 2000; s-a respins cererea reclamantului - pârât privind obligarea pârâtei - reclamante la plata unei pensii lunare de întreținere în favoarea minorului, ca neîntemeiată; a fost obligat reclamantul - pârât să plătească pârâtei - reclamante, suma de 350 lei lunar, cu titlu de pensie de întreținere - începând cu data de 04 aprilie 2008 până la încetarea stării sale de nevoie; s-a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată, urmând ca după rămânerea irevocabilă, hotărârea să se comunice din oficiu Direcției de Evidentă a Persoanelor Sector 3.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că părțile s-au căsătorit la data la data de 22 iulie 2000, căsătorie din care a rezultat minorul, născut la data de 19 decembrie 2000, relațiile dintre soți începând să se deterioreze la scurt timp după nașterea copilului, degradându-se progresiv până la separarea în fapt a soților, care a avut loc la sfârșitul anului 2007, pe fondul alterării stării de sănătate mentala a pârâtei - reclamante, diagnosticată în prezent cu deficiență psihică accentuată - schizofrenie paranoidă.
Astfel, din cuprinsul deciziei asupra capacității de munca nr. 600 din 22 februarie 2008, emisă de comisia de expertiză medicală din cadrul Casei de pensii a Municipiului B, rezultă că începând cu data de 01 martie 2008, pârâta - reclamantă a fost încadrată în gradul doi de invaliditate, constatându-se că este inaptă de muncă.
În baza probelor administrate, prima instanță a reținut ca urmare a culpei ambilor soți, că relațiile dintre soți s-au agravat în mod iremediabil.
Constatând că relațiile dintre soți nu s-au mai bazat pe afecțiune și prietenie, sprijin moral și material reciproc, în sensul dispozițiile art. 2 din Codul familiei, în conformitate cu dispozițiile art. 37 alin. 2, 38 alin. 1 Codul familiei, instanța a admis în parte acțiunea și în parte cererea reconvențională și a declarat desfăcuta căsătoria din vina ambilor soți.
În raport de dispozițiile art. 40 alin. 3 Codul familiei, pârâta - reclamantă va relua numele avut anterior căsătoriei, de.
Referitor la încredințarea minorului, născut la data de 19 decembrie 2000, instanța a avut în vedere cererea formulată de ambele părți, în sensul încredințării copilului minor spre creștere și educare reclamantului - pârât, care are condiții și poate asigura creșterea și educarea minorului, pârâta - reclamantă fiind în imposibilitate de a crește copilul, având nevoie ea însăși de ajutor întrucât se află în stare de nevoie din cauza incapacității de a munci și nu se poate îngriji de interesele sale.
Din constatările anchetei sociale efectuate de Autoritatea tutelară din cadrul Primăriei Sectorului 3 B, rezultă că locuința minorului este asigurată în cadrul unui apartament compus din trei camere și dependințe, ce a constituit domiciliul comun al soților, ca ambii părinți să se implice în creșterea și educarea minorului, fiind cunoscuți ca persoane serioase, cu relații de bună vecinătate și preocupate de situația copilului. De asemenea, instanța a reținut că după separarea în fapt a soților, bunicul patern al minorului a venit în locuință și se ocupă zilnic de minor.
În concluzie, în raport de dispozițiile art. 42 Codul familiei, art. 42 alin. 3 și art. 94 Codul familiei, ținând cont de principiul interesului superior al copilului, instanța a dispus încredințarea minorului spre creștere și educare reclamantului - pârât.
În raport de circumstanțele de fapt reținute, instanța a respins cererea reclamantului - pârât prin care a solicitat obligarea pârâtei - reclamante la plata unei pensii lunare de întreținere în favoarea fiului său minor, reținând lipsa mijloacelor materiale ale debitorului întreținerii.
De asemenea, reținând dispozițiile art. 41 alin. 1 - 2 Codul familiei, și având în vedere starea de incapacitate de muncă a pârâtei - reclamante, instanța a reținut că pârâta - reclamantă se află în stare de nevoie din cauza afecțiunii de care suferă, neavând astfel putința unui câștig din muncă, considerente pentru care a stabilit în sarcina reclamantului, suma de 350 lei lunar cu titlul de pensie de întreținere.
În raport de dispozițiile art. 274 Cod de procedură civilă, instanța a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, constând din taxe de timbru și onorariu de apărător.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul - pârât, considerând hotărârea instanței de fond, ca fiind netemeinică și nelegală, având în vedere următoarele motive:
Instanța greșit a declarat desfăcută căsătoria din culpă comună, deoarece, din toate probele depuse la dosar, rezultă că numai intimata este vinovată de imposibilitatea de a mai continua această căsnicie.
Astfel, toate susținerile din cererea de chemare în judecată, au fost confirmate de martori, pe când susținerile martorilor propuși de intimată sunt contradictorii atât față de susținerile soției sale din întâmpinare și cererea reconvențională, cât și față de probele depuse la dosar.
Este o certitudine și conduita periculoasă manifestată de intimată față de copilul acestora, așa cum rezultă din declarațiile depuse la dosar, dar și față de afirmația acesteia din întâmpinare, unde susține că "din cauza acestei boli am momente în care nu știu ce se petrece cu mine și nu pot fi stăpână pe actele mele", în aceste condiții, consideră că nu se evidențiază culpa apelantului, pentru că motivele de mai sus sunt valabile și pentru ceilalți membrii ai familiei, iar pronunțarea divorțului din vina ambilor soți se face numai atunci când culpa concurentă a soțului reclamant este gravă și bine stabilită și ar putea duce ea singură la desfacerea căsătoriei.
A invocat declarațiile martorilor și.
O altă critică se referă la cuantumul stabilit de instanța de fond privind pensia de întreținere, pe care nu are posibilitatea să o achite, deoarece nu primește pensie de întreținere pentru minorul încredințat, este bolnav așa cum rezultă din actele depuse la dosar, iar salariul pe care îl primește nu este suficient pentru a achita toate obligațiile legate de locuință, hrană etc. Mai mult, instanța de fond a respins cererea acestuia privind emiterea unei adrese la Casa de Pensii, motivând culpa apelantului (nu a depus diligențe) în condițiile în care Casa de Pensii nu dă relații, fiind ținută de prevederile Legii nr. 677/2001.
Prin întâmpinare, intimata a arătat că solicită respingerea apelului formulat de ca neîntemeiat și menținerea sentinței civile nr. 8854 din 08 octombrie 2008, pronunțate de Judecătoria Sectorului 3
Examinând sentința, prin prisma motivelor invocate și față de probele administrate în cauză, tribunalul a apreciat că apelul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Așa cum corect a reținut prima instanță, părțile s-au căsătorit la data de 22 iulie 2000, căsătorie din care a rezultat minorul, născut la data de 19 decembrie 2000, iar relațiile dintre soți au început să se deterioreze la scurt timp după nașterea copilului. Aceasta s-a degradat progresiv până la separarea în fapt a soților, care a avut loc la sfârșitul anului 2007, pe fondul alterării stării de sănătate mentala a pârâtei - reclamante, diagnosticată în prezent cu deficiență psihică accentuată - schizofrenie paranoidă.
Susținerile apelantului în sensul că intimatei i s-ar putea imputa în mod exclusiv destrămarea relațiilor de familie nu poate fi reținută. Ceea ce ar trebui să caracterizeze relațiile de familie este afecțiunea și o foarte bună înțelegere a problemelor fiecăruia dintre soți. Din probele administrate rezultă în mod evident că la început, între părți au existat asemenea sentimente care însă în timp, au dispărut. Nu se poate imputa doar pârâtei degradarea relațiilor de familie chiar dacă, pe fondul unei boli care este în evoluție, și-a schimbat comportamentul. Pentru a împiedica și schimbarea climatului familial, s-ar impune ca reclamantul să îi acorde o întreagă susținere și înțelegere, ceea ce nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, starea prin care trece pârâta a produs o îndepărtare a reclamantului și implicit, stingerea afecțiunii, astfel că nu s-a putut spune că acesta, nu a avut la rândul său, o oarecare culpă.
Declarațiile de martori invocate au fost avute în vedere de instanță și analizate, prin urmare, tribunalul a apreciat că analiza probelor făcută de prima instanță este una corectă și judicioasă, iar concluzia desprinsă privind culpa ambilor soți, este în concordanță cu aceste probe.
A fost înlăturată și critica vizând stabilirea cuantumului pensiei de întreținere. La stabilirea cuantumului pensiei de întreținere datorate pârâtei - reclamante, instanța a avut în vedere atât faptul susținut și în apel d e reclamant, că acesta are singur în întreținere pe fiul minor al părților, cât și faptul că pârâtul are el însuși probleme de sănătate. În ceea ce privește pensia de invaliditate, potrivit înscrisului de la fila 34 dosar apel, pârâta - reclamantă este beneficiara acestui drept însă într-un cuantum de 234 lei, sumă care nu-i permite să facă față singură, nevoilor.
Prin urmare, s-a apreciat că suma de 350 lei lunar corespunde, la acest moment, cerinței legale de întreținere prin raportare atât la nevoile debitorului întreținerii, cât și posibilităților creditorului.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută nici una din criticile formulate, astfel încât, în baza art. 296 Cod de procedură civilă s-a respins apelul ca nefondat.
Potrivit dispozițiilor art. 274 Cod de procedură civilă, partea care cade în pretenții poate fi obligată la cerere la plata cheltuielilor de judecată, astfel încât apelantul a fost obligat la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei, prin decizia civilă nr. 533 din 01 aprilie 2009, Secției a Va Civilă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, la data de 31 august 2009, reclamantul-apelant a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele motive de recurs:
1. Părțile s-au căsătorit la data de 22 iulie 2000, motivul principal al căsătoriei fiind, după cum rezultă dintr-o simplă comparație de date, faptul că pârâta a rămas însărcinată cu minorul, născut la data de 19 decembrie 2000, respectiv la cinci luni de la căsătorie.
Ambele instanțe de fond și apel au reținut faptul că după nașterea copilului, pârâta și-a schimbat atitudinea, devenind distantă atât față de reclamant, cât și față de minor.
Potrivit observației făcute mai sus, conform căreia minorul s-a născut la doar cinci luni de la încheierea căsătoriei, în mod corect s-a impus a se reține faptul că imediat după căsătorie, pârâta a devenit distantă.
Din declarațiile martorilor, a rezultat foarte clar faptul că simptomele bolii datau încă din anul 1999 (filele 53, 57 și 59 din dosarul de fond), din acest an, pârâta figurând în evidențele medicale cu această boală.
Acest fapt are două implicații față de situația de fapt: în primul rând, este de notorietate faptul că boala de care suferă pârâta (schizofrenie paranoidă) se agravează ca urmare a sarcinii, explicația atitudinii sale distante și momentul de la care a apărut această atitudine, fiind evidentă fără alte precizări, iar în al doilea rând, pârâta se face vinovată atât de încheierea căsătoriei prin ascunderea stării sale de sănătate, cât și de aducerea pe lume a unui copil predispus ereditar la moștenirea bolii (medicii interzicând expres unor astfel de bolnavi, să aibă copii).
de către pârâtă, a existenței bolii la data încheierii căsătoriei, este confirmată tot de către declarațiile martorilor (instanța reținând pe acest aspect și faptul că mult timp, reclamantul - pârât nu a cunoscut cauza comportamentului bizar al soției, inclusiv în fața fiului).
În februarie 2008, potrivit deciziei nr. 600 din 22 februarie 2008 comisiei de expertiză medicală din cadrul Casei de pensii a Municipiului B, la aproximativ o lună de la formularea cererii de chemare în judecată, pârâta solicită și obține încadrarea sa în gradul doi de invaliditate, constatându-se că este inaptă de muncă.
La data emiterii certificatului, diagnosticul a fost deficiență psihică accentuată, fapt ce confirmă apariția bolii cu mult timp în urmă.
2. Decizia nr. 533 din 01 aprilie 2009 nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Practica și doctrina judecătorească au considerat întemeiat acest motiv de modificare, atunci când există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele, faptul că este întemeiată, astfel:
În ceea ce privește culpa la divorț, după cum a arătat, din analiza fie ea sumară sau minuțioasă a tuturor probelor existente la dosar, cauza divorțului o reprezintă starea de boală psihică a pârâtei - reclamante, stare pe care aceasta a tăinuit-o și pe care nici nu s-a chinuit să o trateze cu seriozitate, consumând alcool, tutun, cafea, etc.
Față de aceste elemente de fapt probate, instanța, probabil din solidaritate feminină, întrucât alte motive nu vede recurentul, îi găsește reclamantului - pârât, o culpă constând în aceea că acesta a reacționat la comportamentul violent (crize ale bolii) al soției îndreptat față de el și față de copilul lor minor, vina sa concretă fiind aceea că nu i-a diagnosticat acesteia boala și s-a comportat, citând prima instanță "fără să îi acorde sprijin".
Fără a intra în prea multe detalii, culpa este definită de dreptul românesc, în cele două forme ale sale: ușurința și neglijența.
Nu s-a probat în prezenta cauză, faptul că reclamantul - pârât ar fi dat dovadă nici de neglijență și nici de ușurință și nici de o atitudine incorectă față de pârâtă.
Este foarte simplu să se observe faptul că față de pregătirea acestuia, mult îndepărtată de profesia de medic, acesta nu putea pune diagnosticul de "schizofrenie paranoidă", întrucât nu putea să prevadă (prevederea fiind o condiție esențială a culpei) pe baza pregătirii sale, faptul că atitudinea pârâtei și comportamentul acesteia se datorează în fapt bolii, fiind manifestările unor crize din ce în ce mai acute și mai dese.
Față de aceste aspecte, vina găsită pârâtului nu este motivată nici prin declarațiile martorilor și nici pe nivelul de pregătire al acestuia, în opinia acestuia, neputându-i-se imputa nici o vină concretă în desfacerea căsătoriei.
Un al doilea aspect îl constituie acela că instanța, deși a reținut faptul că atitudinea pârâtei s-a schimbat imediat după nașterea copilului, așa după cum a mai arătat, constată apariția bolii în timpul căsătoriei, la scurtă vreme înainte de promovarea acțiunii de divorț.
În aprecierea stării de nevoie a pârâtei - reclamante, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că aceasta este beneficiară atât a unei pensii de invaliditate, cât și a unei pensii de pensionare anticipată pe caz de boală, ambele drepturi însumând peste 500 lei, dovezile fiind depuse la dosarul de apel, întrucât nu existau drepturile de pensie cu ocazia judecării cauzei în fond.
Mai mult decât atât, ambele instanțe au reținut faptul că pârâta lucrează în mod constant pentru a asigura nevoile de întreținere ale familiei (printre altele, la firma fratelui său).
După promovarea acțiunii de divorț (lucru care se poate observa cu ușurință din succesiunea actelor depuse la dosar), pârâta renunță la serviciu și solicită o pensie de invaliditate, în scopul exclusiv de a obține pensie de întreținere și de la reclamantul - pârât.
Față de aceste aspecte, instanța în mod greșit a reținut starea de nevoie a pârâtei și l-a obligat pe reclamant la plata unei pensii de întreținere către aceasta, în detrimentul copilului minor.
3. Decizia nr. 533 din 01 aprilie 2009 Tribunalului București - Secția a Va Civilă este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Hotărârea este lipsită de temei legal, întrucât din modul în care este redactată hotărârea, rezultă fără putință de tăgadă, faptul că ambele instanțe nu au făcut aplicarea principiului interesului superior al copilului cu privire la stabilirea și eventual compensarea ambelor drepturi la pensie, din moment ce minorului nu i se acordă pensie de întreținere, iar în schimb tatăl său, care îi prestează efectiv întreținerea, este obligat la plata unei pensii de întreținere stabilite până la 1/3 din veniturile sale din muncă.
Pentru motivul de mai sus, consideră recurentul că hotărârea este dată cu încălcarea și greșita aplicare a legii speciale - Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care este normă specială și se aplică cu prioritate față de prevederile Codului familiei privind pensia de întreținere care constituie norma generală în această situație.
Chiar și în cazul în care pârâta - reclamantă (debitoare a obligației de întreținere către minor) nu obține venituri, instanța ar fi trebuit să stabilească pensia de întreținere în favoarea minorului, având în vedere nevoile de creștere și educare ale acestuia, raportate la venitul minim pe economie și nu să respingă cererea ca neîntemeiată.
Având în vedere această situație, consideră recurentul că instanța trebuia să compenseze cele două drepturi la întreținere, pe care să le stabilească în favoarea copilului și nu în detrimentul acestuia, întrucât potrivit prevederilor exprese ale legii susmenționate, starea de nevoie a copilului are prioritate în fața stării de nevoie a unui alt beneficiar al pensiei de întreținere.
Aceste concluzii se bazează inclusiv pe interpretarea art. 94 alin. 3 coroborat cu art. 41 alin. 3 din Codul familiei.
Instanța era obligată din oficiu, să se pronunțe asupra stabilirii contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor, și nu numai la cuantumul obligației de întreținere.
În altă ordine de idei, instanța de fond în mod incorect a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului - pârât prin care solicită obligarea pârâtei - reclamante la plata unei pensii de întreținere în favoarea fiului său minor, reținând lipsa mijloacelor materiale ale debitorului întreținerii, pe aceste motive, impunându-se admiterea ca fondată, a acestei cereri, dreptul minorului la întreținere fiind de necontestat.
În condițiile de față, ne aflăm în situația în care instanța a constatat faptul că pârâtă - reclamantă este beneficiara unui drept la întreținere din partea reclamantului - pârât, ca urmare a stării de nevoie în care se află și faptul că fiul minor al părților este și el la rândul său beneficiarul unui drept la întreținere din partea pârâtei - reclamante.
Ambele instanțe de fond și apel, așa cum au procedat și la încredințarea minorului, trebuiau în acest caz, să facă aplicarea principiului interesului superior al copilului prevăzut de art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Recurentul consideră că în acest caz, nu s-a ținut seama de interesul superior al copilului, deoarece cuantumul pensiei a fost stabilit până la 1/3 din veniturile reclamantului - pârât, în condițiile în care legea, potrivit art. 94 alin. 3 Codul familiei, prevede că întreținerea datorată pentru un copil să fie de până la din câștigul în muncă, deci o pensie cu mult peste cuantumul pe care legea îl prevede pentru copil, al cărui interes superior primează.
4. Având în vedere prevederile art. 94 alin. 2 Codul familiei, recurentul solicită instanței de recurs, modificarea cuantumului tuturor drepturilor de întreținere pe care le găsește fondate, față de noile venituri ale reclamantului - pârât, în prezent șomer și beneficiar al unui ajutor de șomaj din data de 26 martie 2009.
A solicitat în consecință, modificarea deciziei recurate și pe cale de consecință: să se constate căsătoria desfăcută din culpa exclusivă a pârâtei - reclamante; să se constate cererea reclamantului - pârât privind obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreținere ca întemeiată și să se stabilească cuantumul acestei pensii, în funcție de veniturile pârâtei; să se restabilească cuantumul pensiei de întreținere pe care reclamantul - pârât trebuie să-l plătească pârâtei, datorită modificării veniturilor actuale ale acestuia (având în vedere faptul că acesta este în prezent șomer și beneficiază de ajutor de șomaj din data de 26 martie 2009).
În drept, motivele de recurs au fost întemeiate pe dispozițiile art. 299 și următoarele Cod de procedură civilă, art. 304 Cod de procedură civilă, art. 38, 41, 42, 86, și 94 Codul familiei.
A timbrat în mod corespunzător recursul promovat, conform art.3 și art.11 din Legea nr.146/1997 și art.3 din nr.OG32/1995.
Intimata-pârâtă-reclamantă nu a formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligație.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă: foaie de evidență, decizia nr. -/11.09.2008, decizia 392/2009, bilet de trimitere, fișa medicală, buletin de analiză, bilet de ieșire din spital, decizia 600/2008, certificat de încadrare în grad de handicap, bilete de ieșire din spital din anii 1999,2001,2003, adeverință, raport de consiliere psihologică, rețetă, adresa 13995/19.11.2009 a Spitalului Clinc de Psihiatrie "Prof.Dr. ", adresa 16595/30.12.2009 a Spitalului Clinc de Psihiatrie "Prof.Dr. ", copii talon de pensie.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit celui de-al șaptelea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă,: "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Cu titlu preliminar, se impune a se preciza faptul că parte a criticilor formulate de recurent, vizează greșita neobligare a intimatei, la plata unei pensii de întreținere în favoarea copilului său minor, în pofida faptului că aceasta este beneficiara atât a unei pensii de invaliditate, cât și a unei pensii de pensionare anticipată, pe caz de boală. Recurentul a arătat că, raportat la această situație de fapt, precum și la principiul interesului superior al copilului, a cărui prevalență este recunoscută invariabil, instanțele trebuiau să stabilească această obligație a intimatei și cel mult, să procedeze la compensarea pensiilor de întreținere.
În legătură cu aceste critici, intimata a apreciat că ele reprezintă o cerere nouă în recurs.
Curtea nu își însușește această apreciere, ca urmare a faptului că solicitarea de se stabili o pensie de întreținere și în favoarea minorului rezultat din căsătorie, reprezintă unul dintre motivele de apel ale reclamantului-pârât.
Astfel, la data de 4.02.2009, apelantul a depus la dosarul de apel, o precizare a motivelor de apel, prin care a solicitat să fie obligată intimata, în temeiul probelor administrate în cauză, dar și a prevederilor art. 94 Codul Familiei, la contribuirea la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională ale minorului, astfel cum a solicitat și prin cererea de chemare în judecată principală. Apelantul a precizat în continuare, pe larg, considerentele sale sub acest aspect (fila 22 dosar apel).
La data de 7 ianuarie 2009, dată care reprezintă primul termen de judecată acordat în apel, cauza a fost amânată pentru lipsa de procedură constatată, ca și pentru comunicarea întâmpinării intimatei, către apelant (fila 18 dosar apel).
La termenul de judecată din data de 4.02.2009, tribunalul, după comunicarea motivelor de apel nou-depuse, către intimata ce nu a solicitat acordarea unui nou termen de judecată pentru studiul lor, a acordat cuvântul părților, în propunerea și administrarea de probe.
Potrivit art. 287 alin. 1 pct. 3 și alin. 2 Cod de procedură civilă: "Cererea de apel va cuprinde: 3. motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul;
Cerințele de la pct. 2 și 5 sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, iar cele de la pct. 3 și 4, sub sancțiunea decăderii. Aceste cerințe pot fi împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfățișare, iar lipsa semnăturii, în condițiile prevăzute de art. 133 alin. 2".
Așadar, termenul maxim prevăzut la care pot fi depuse motivele de apel, este reprezentat de prima zi de înfățișare.
Conform art.134 Cod procedură civilă, la care trimite art. 298 din capitolul dedicat apelului, din același act normativ de bază, " prima zi de înfățișare este aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii".
Norma procedurală enunțată instituie două condiții cumulative pentru calificarea unui termen de judecată, ca prima zi de înfățișare și anume, ca la acel termen, părțile să fie legal citate și părțile să poată pune concluzii.
În consecință, termenul de judecată când s-a dispus amânarea, pentru lipsa de procedură și pentru ca apelantul să ia cunoștință de întâmpinarea părții adverse, nu poate constitui prima zi de înfățișare, pentru că procedura nu era completă, iar această parte nu putea formula concluzii în cauză, neavând cunoștință de apărările intimatei.
Din modul de reglementare al primei zile de înfățișare, în dreptul procesual român, rezultă cu evidență caracterul său unitar, deoarece potrivit prevederii legale expuse enunțate, la acel termen,ambelepărți pot formula în deplină cunoștință de cauză, concluziile lor. Pentru acest argument, nu poate fi admisă de principiu, teza contrară, în sensul că pentru o parte, prima zi de înfățișare ar putea fi diferită decât pentru altă parte, astfel încât, pe cale de consecință, nu poate fi admis faptul că pentru una dintre mai multe căi de atac declarate în aceeași cauză, concomitent de părți, prima zi de înfățișare ar fi distinctă de cea aferentă celeilalte/celorlalte căi de atac.
Curtea nu ignoră în analiza sa, prevederile art. 287 alin. 4 Cod de procedură civilă, conform cărora: " Termenul pentru depunerea motivelor de apel se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă apelul s-a făcut mai înainte de comunicare", dar procedează la o analiză a lor, prin metoda de interpretare sistematică, prin coroborare cu dispozițiile art. 287 alin. 2 Cod de procedură civilă evocate deja. Concluzia care se desprinde în urma acestei aprecieri asociative, este aceea că depunerea motivelor de apel peste termenul stipulat în alineatul 4, nu se sancționează automat cu decăderea din dreptul de a le mai formula, această sancțiune intervenind în cazul nedepunerii lor până cel mai târziu, la prima zi de înfățișare.
Or, având în vedere considerentele anterioare evocate, Curtea apreciază că prima zi de înfățișare în apel, în cauza dedusă judecății, a fost termenul de judecată din data de 4.02.2009.
Cu toate acestea, tribunalul în cadrul deciziei sale, a ignorat în mod deplin, acest motiv de apel d epus la data de 4.02.2009, omițând a îl analiza inclusiv prin prisma criticilor care îl configurează.
Revenind, Curtea constată că pentru nerespectarea la redactarea hotărârii judecătorești, a exigențelor art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, legiuitorul a reglementat un motiv de nelegalitate distinct și anume cel prevăzut de pct. 7 al art. 304 Cod de procedură civilă: "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii", așa încât o atare încălcare a legii va trebui analizată din perspectiva cadrului special al pct. 7 al art. 304 Cod de procedură civilă, iar nu și din perspectiva pct. 9 al art. 304 Cod de procedură civilă, acest ultim punct vizând încălcări ale legii care nu se regăsesc în celelalte puncte din art. 304 Cod de procedură civilă.
După cum s-a arătat deja, fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 cpt. 5 Cod de procedură civilă, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".
În considerarea art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.
De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv, echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, dar și motivarea superficială are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă, incidența art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă.
În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 din Codul d e procedură civilă, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere.
De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), a statuat următoarele: "Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop, garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, 2004-I, și Hotărârea Van der împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].-
34. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60).
În speță, este de observat că hotărârea instanței de apel nu cuprinde în considerente, nici o singură frază în justificarea soluției din dispozitiv, cu privire la motivul de apel d epus la data de 4.02.2009. Nu se realizează nici o trimitere la criticile subsumate acestui motiv, la dispozițiile legale incidente sub acest aspect. Acest fapt nu corespunde scopului motivării hotărârii judecătorești desprins din dispozițiile art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, reprezentând o nemotivare.
Motivele de fapt și de drept la care se referă art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, sunt elementele silogismului juridic, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel că instanța de apel, având de verificat, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, trebuia să răspundă în considerentele hotărârii pronunțate, în fapt și în drept, la toate motivele, mijloacele de apărare invocate de apelant.
Neprocedând în acest mod și rezumându-se la o analiză parțială, asupra legalității și temeiniciei soluției primei instanței, tribunalul a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 261 cpt. 5 Cod de procedură civilă, ceea ce face operant în speță, cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, pe temeiul căruia recursul reclamantului va fi admis.
Cum o astfel de hotărâre face practic, imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității soluției pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, ea nu poate fi modificată conform soluției legislative consacrate de art. 312 alin. 3 Cod de procedură civilă pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, pentru că în ipoteza în care instanța a cărei hotărâre este recurată, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, își găsește aplicarea soluția casării cu trimitere, consacrată de art. 312 alin. 5 Cod de procedură civilă.
Altfel spus, deși art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, care este operant în speță, atrage modificarea hotărârii atacate, potrivit art. 312 alin. 3 Cod de procedură civilă, atunci când acest motiv de recurs se bazează pe necercetarea fondului pricinii, intervine casarea hotărârii, soluție prevăzută de art. 312 alin. 5 menționat: "Cu toate acestea, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată sau altei instanțe de același grad".
În consecință, apreciind că prin nemotivarea soluției pronunțate, tribunalul nu a intrat nici în cercetarea fondului pricinii, Curtea urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 5 Cod de procedură civilă raportat la art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, pe temeiul cărora va admite recursul reclamantului, va casa decizia recurată, pronunțată de Tribunalul București și va trimite cauza spre rejudecarea apelului.
De altfel, decăzând practic, reclamantul - apelant, din dreptul de a îi fi analizat motivul său de apel, tribunalul a afectat și dreptul la apărare al reclamantului și cel de acces la un proces echitabil, în virtutea art. 6 anterior evocat, din Convenția Europeană cu privire la Drepturile Omului.
Această încălcare a prevederilor normative invocate, a determinat o vătămare evidentă acestei părți în proces, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre reluarea judecății în apel, nerespectarea evidențiată a dreptului la apărare al apelantei - reclamante, determinând ca urmare a caracterizării respectării dreptului la apărare ca principiu fundamental al procesului civil, și sancțiunea nulității absolute a deciziei recurate.
Pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va admite ca fondat, recursul promovat, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe, urmând ca în rejudecare, să fie analizate toate motivele de apel ale reclamantului - apelant, Curtea constatând de asemenea, că între capetele de cerere referitoare la stabilirea pensiilor de întreținere, există o strânsă legătură, ca urmare a dublei valorificări a unor elemente ale situației de fapt (care va fi reapreciată și în baza probelor nou administrate în recurs), în cadrul determinării îndeplinirii condițiilor necesare pentru stabilirea pensiilor de întreținere. În rejudecare, urmează a fi evaluate și celelalte critici din motivele de recurs formulate de către recurentul-reclamant-pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul - reclamant - pârât, împotriva deciziei civile nr. 533 din 01 aprilie 2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă - reclamantă și cu Autoritatea tutelară de pe lângă Primăria Sector 3
Casează decizia civilă recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe, Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red. 25.02.2010
Tehnodact.
2ex./ 25.02.2010
-5.-;
Jud.3.-
Președinte:Fănica PenaJudecători:Fănica Pena, Cristina Nica, Mariana Haralambe
| ← Stabilire paternitate. Decizia 1296/2009. Curtea de Apel... | Plasament. Decizia 119/2009. Curtea de Apel Craiova → |
|---|
