Răpire internațională de copii. Decizia 1174/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1363/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.1174
Ședința publică de la 19 august 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Ioana Singh
JUDECĂTOR 3: Andreea Doris
GREFIER -
***** *****
MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureștia fost reprezentat de d-na procuror.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul-pârât -, împotriva sentinței civile nr.460 din 26 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă --, intimatul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și cu Autoritatea-Tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 3
are ca obiect - răpire internațională.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă la prima strigare a pricinii recurentul - pârât -, personal și avocat, în calitate de reprezentant al intimatei-reclamante -, în baza împuternicirii avocațiale nr.260.681/2008, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, aflată la fila 9 dosar, lipsind intimatul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și Autoritatea-Tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 3
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea dispune lăsarea dosarului la doua strigare pentru a fi prezente toate părțile și pentru a beneficia de apărare calificată.
La reluarea pricinii, se prezintă recurentul-pârât -, personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr69347/25.06.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, aflată la fila 23 dosar și avocat, în calitate de reprezentant al intimatei-reclamante -, în baza împuternicirii avocațiale nr.260.681/2008, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, aflată la fila 9 dosar, lipsind intimatul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și Autoritatea-Tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 3
Recurentul-pârât - se legitimează cu seria - nr.-, eliberată de Secția 23 Poliție, la data de 15.12.1999.
Reprezentantul Ministerului Public declară că nu mai are alte cereri de solicitat în cauză.
Părțile declară că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentului-pârât, susținând oral motivele de recurs depuse în scris la dosar, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii formulată de intimata-reclamantă în principal, ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată, depunând și concluzii scrise în acest sens.
Consideră că în prezenta speță nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile pentru a se reține aspectul civil al răpirii internaționale de minor, în temeiul art.3 al Convenției d l Haga din 1980, astfel că din acest motiv a înțeles să invoce inadmisibilitatea cererii formulate de către intimată; în prezent nu există vreo hotărâre judecătorească sau administrativă de încredințare a minorului - către unul dintre părinții săi.
Arată că inadmisibilitatea prezentei acțiuni rezidă și din dispozițiile art.3 alin.1 și 2, art.10 alin.2 din Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989 (ratificată de România prin Legea nr.18/1990).
Mai arată că instanța de fond în mod neîntemeiat și nelegal a respins această excepție, în motivarea respingerii excepției omițând practic să se pronunțe și în ceea ce privește aplicabilitatea acestui text, făcând doar trimiteri la textul Convenției d l Haga.
Tribunalul motivează hotărârea atacată invocând prevederile Legii de ocrotire a minorului din Marea Britanie (din 1989), fără ca la dosarul cauzei să se fi făcut de către intimată dovada faptului că acest act normativ mai este în vigoare, iar în caz afirmativ, care este forma sa actuală.
De asemenea, consideră că prin această hotărâre se încalcă un drept fundamental consfințit de către Constituție, respectiv art.1 alin.4.Mai mult, atunci când instanța de fond a admis acțiunea intimatei-reclamante, a încălcat practic dreptul recurentului-pârât de a-și exercita atributele drepturilor sale părintești, drept garantat și consfințit de Constituția României, și a dispus indirect și asupra fondului dreptului.
Hotărârea instanței de fond ca minorul să fie înapoiat în Marea Britanie atinge în mod direct fondul dreptului privind încredințarea acestuia către unul dintre părinții săi, echivalând cu încredințarea sa către unul dintre părinți (în speță intimata-reclamantă), cu negarea drepturilor părintești ale recurentului, cetățean român cu domiciliul și reședința (asemenea intimatei) în România; învederează faptul că atât recurentul, cât și intimata sunt cetățeni români, asemenea fiului lor, cu domiciliul în România, fiindu-le, astfel aplicabile, legile române, niciunul dintre aceștia neavând drept de rezidență în Marea Britanie.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatei-reclamante, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.
Arată că instanța de fond a făcut o încadrare corectă a textului de lege, respectiv legea statului britanic; potrivit prevederilor art.3 din Convenție, instanța a constatat în mod corect că deplasarea copilului s-a făcut fără acordul mamei, așadar contrar voinței acesteia, deși cei doi părinți au drepturi egale inclusiv în ceea ce privește stabilirea reședinței copilului, astfel că dreptul privind încredințarea, aparținând mamei a fost încălcat prin atitudinea pârâtului care, pe de o parte, a deplasat copilul, luând această decizie în mod unilateral, iar ulterior a refuzat să îl înapoieze la reședința sa obișnuită.
Avocatul recurentului-pârât, având cuvântul în replică, solicită să se aibă în vedere ancheta socială efectuată în cauză, de condițiile în care a fost crescut minorul; în ceea ce privesc semnăturile olografe în cauză arată că acestea nu sunt identice.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că în mod corect au fost respectate prevederile art.3 ale Convenției d l Haga.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, Curtea reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 460 din 26 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii și s-a admis acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții, Ministerul Justiției și Libertăților și Autoritatea tutelară din cadrul Primăriei Sectorului 3 B și a dispus obligarea pârâtului să înapoieze pe minorul, născut la data de 17 iulie 2003, către reclamantă în Marea Britanie (țara în care copilul își are reședința obișnuită) în termen de o lună de la rămânerea irevocabilă a hotărârii sub sancțiunea unei amenzi de 500 lei/ron în favoarea statului român.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență următoarele:
Minorul, născut la data de 17 iulie 2003, în B, sectorul 3, rezultat din căsătoria reclamantei și a pârâtului. Familia a locuit în Marea Britanie începând din anul 2004, de unde a revenit în România de câteva ori. La data de 25 ianuarie 2008, pârâtul l-a luat pe minor din Marea Britanie, fără acordul reclamantei, revenind în România.
Analizând excepția inadmisibilității cererii, formulată de pârâtul, tribunalul a apreciat că nu este întemeiată și a respins-o, reținând că art. 3 alin. 1 din Convenția d l Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii statuează caracterul ilicit al deplasării sau neînapoierii dacă se realizează prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale. În alineatul 2 se prevede că dreptul privind încredințarea poate rezulta dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
Prima dintre sursele la care art. 3 alin. 2 anterior invocat face trimitere este legea, când se prevede că încredințarea poate rezulta dintr-o atribuire de plin drept. În acest sens, sistemul juridic care poate atribui dreptul care se dorește să fie protejat este cel al statului reședinței obișnuite a copilului. Ulterior, din înșiruirea celorlalte surse, evantaiul juridic se deschide și cuprinde un maximum de ipoteze posibile.
Pe de altă parte, izvorul dreptului în discuție, emanat dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă, este menționat după cel care decurge din lege, aspect care nu-i conferă acestuia din urmă o putere mai mare sau o condiționare a primului. Ca urmare, lipsa unei hotărâri judecătorești de încredințare nu poate înlătura dispozițiile legale ale statului reședinței obișnuite privind drepturile parentale, precum și pe cele ale minorului.
În cazul analizat, s-a reținut că potrivit Legii de ocrotire a minorului din anul 1989, în vigoare în Marea Britanie, țară în care copilul își are reședința obișnuită în sensul Convenției, în ipoteza în care tatăl și mama minorului sunt căsătoriți la nașterea acestuia, ambii părinți au responsabilități părintești față de minor, noțiunea de responsabilitate părintească desemnând toate drepturile, datoriile, împuternicirile, responsabilitățile și autoritatea pe care părintele le are prin lege față de minor și proprietatea acestuia. Așadar dreptul Marii Britanii, aplicabil în prezenta cauză, a încredințat ambilor părinți exercitarea drepturilor părintești astfel încât niciunul dintre ei nu are drepturi părintești superioare asupra copilului lor. În aceste circumstanțe, lipsa unei hotărâri judecătorești de încredințare a minorului către mamă nu poate califica drept licită neînapoierea acestuia de către tată în cazul deplasării copilului de la reședința obișnuită.
Mai mult decât atât, potrivit prevederilor art. 97 din Codul familiei și art. 31 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copilului lor, exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești urmând să se subordoneze principiului interesului superior al copilului, asigurării bunăstării sale materiale și spirituale, în special prin îngrijirea acestuia, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii de o manieră corespunzătoare a capacităților în continuă dezvoltare ale copilului și prin menținerea relațiilor personale cu el. În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte cu părinții, rudele și cu alte persoane față de care a dezvoltat legături de atașament.
Din probatoriul administrat a rezultat că la data de 25 ianuarie 2008, fără a avea acordul mamei reclamante, minorul a fost adus în România de către tatăl acestuia, pârâtul, ale cărui susțineri cu privire la realizarea în prealabil a unui acord cu mama copilului nu au fost dovedite prin răspunsurile la interogatoriu și depozițiilor martorilor audiați.
Ulterior deplasării copilului pe teritoriul României, pârâtul a formulat cerere de desfacere a căsătoriei părților și cerere de încredințare a copilului pe calea ordonanței președințiale, acțiuni înregistrate pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B, însă, din probele administrate în cauză nu a rezultat că în ceea ce îl privește pe minor, în cauzele respective s-ar fi pronunțat o hotărâre judecătorească prin care să se fi stabilit cu privire la încredințarea copilului către unul dintre cei doi părinți.
Pentru a se stabili dacă deplasarea copilului este ilicită, în condițiile art. 3 din Convenția d l Haga, instanța a avut în vedere prevederile art. 3 din Convenția d l Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, reprodusă în Legea nr. 100/1992 pentru aderarea României la Convenția d l Haga, potrivit cu care deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
- când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale;
- dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a, poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
Totodată, la analiza incidenței art. 3 din Convenția d l Haga vor fi avute în vedere și prevederile art. 14 din această Convenție, potrivit cu care, pentru a stabili existența unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înțelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama în mod direct de legea și de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
Instanța a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerințele cumulative impuse de art. 3 din Convenție, în sensul că potrivit legii britanice reclamanta avea, la data deplasării minorului dreptul de tutelă asupra acestuia în sensul de a stabili locul de reședință al copilului și autoritatea de a acționa în numele său, dar și împrejurarea că la data deplasării către România a minorului, mama exercita efectiv acest drept.
Această interpretare este susținută de Raportul explicativ la Convenția d l Haga, iar, pe de altă parte, nicio prevedere din Convenție nu exclude cuplurile căsătorite, astfel că se constată că aceste prevederi sunt aplicabile anterior inițierii procedurii de divorț și încredințare a copilului.
În raport de cele reținute anterior, nu pot fi primite susținerile pârâtului în sensul că această deplasare nu ar avea caracter ilicit, cu motivarea că anterior deplasării mamei nu-i fusese încredințat, printr-o hotărâre, copilul și deci tatăl a deplasat copilul fără a încălca legea din Marea Britanie, întrucât dreptul privind încredințarea la care face referire art. 3 din Convenție, rezultă din atribuirea conferită de legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, în speță, de legea statului britanic.
Analizând incidența prevederilor art. 3 din Convenție, tribunalul a constatat că deplasarea copilului s-a făcut fără acordul mamei, așadar contrar voinței acesteia, deși cei doi părinți au drepturi egale inclusiv în ceea ce privește stabilirea reședinței copilului. Prin urmare, dreptul privind încredințarea, aparținând mamei a fost încălcat prin atitudinea pârâtului care, pe de o parte, a deplasat copilul, luând această decizie în mod unilateral, iar ulterior a refuzat să îl înapoieze la reședința sa obișnuită.
Totodată, se constată că este îndeplinită și cea de-a doua condiție, respectiv că la vremea neînapoierii minorului acest drept să fie exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună, ori ar fi fost astfel exercitat dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit, întrucât reclamanta ar fi exercitat autoritatea părintească dacă tatăl nu ar fi refuzat înapoierea minorului, nefăcându-se dovada că împotriva sa a fost pronunțată vreo hotărâre judecătorească sau administrativă care să îi interzică acest drept.
De asemenea, sesizarea tribunalului s-a făcut înăuntrul intervalului de timp de un an de la data deplasării copilului de pe teritoriul Marii Britanii, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă, la data de 21 martie 2008, astfel că sunt îndeplinite și cerințele impuse de art. 12 din Convenție.
Referitor la susținerile pârâtului în sensul că reclamanta nu a făcut dovada domiciliului stabil în Marea Britanie, tribunalul a constatat că nu sunt fondate, prin adeverința din data de 12 martie 2009 (fila 159 dosar fond), probându-se atât faptul că reclamanta locuiește la adresa din Poplar Farm, 4BH, cât și faptul că este angajată cu normă întreagă ca administrator de societate la firma emitentă a acestui înscris.
În cauză, pârâtul a susținut că înapoierea minorului la reședința obișnuita a acestuia în Marea Britanie l-ar expune unui risc grav, să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau l-ar situa într-o situația intolerabilă întrucât reclamanta nu dispune de condițiile necesare creșterii și îngrijirii copilului.
Din înscrisurile atașate la dosar, nu rezultă însă că în prezent, prin înapoierea minorului pe teritoriul Marii Britanii, s-ar produce consecințele anterior menționate, câtă vreme reclamanta a făcut dovada că deține o locuință corespunzătoare, depunând la dosar adeverința în acest sens și că obține venituri, astfel cum rezultă și din adeverința de la fila 160 dosar fond și actele anexate.
În contextul normelor legale mai sus citate și reținând că nici unul dintre părinți nu este cu nimic mai îndreptățit decât celălalt să ia decizii în mod unilateral în privința copilului, rezultă că pârâtul a nesocotit dispozițiile prevăzute de legislația britanică privind egalitatea în drepturi și îndatoriri a părinților față de copii lor minori și a luat în mod unilateral o decizie care a determinat privarea mamei de dreptul de a-și exercita drepturile și îndatoririle față de minorul în cauză.
În raport de situația de fapt prezentată, fapta pârâtului de a reține minorul în România fără consimțământul mamei acestuia reprezintă o neînapoiere ilicită, acesta încălcând dreptul de custodie al reclamantei recunoscut de legislația britanică, respectiv a statului în care se afla, în mod obișnuit, domiciliul copilului înainte de deplasarea acestuia.
Astfel fiind, până în momentul în care o instanță sau o altă autoritate competentă se va pronunța asupra fondului privind încredințarea, minorul trebuie să se reîntoarcă la reședința sa obișnuită, neexistând niciun temei legal în virtutea căruia mama să fie privată de exercitarea drepturilor părintești, neînțelegerile dintre soți, neputând îngrădi dreptul mamei de a avea legături personale cu acesta ori de a veghea la bunăstarea și dezvoltarea lui.
Împotriva acestei sentința a declarat recurs pârâtul, criticând-o pe motive de nelegalitate, susținând în esență faptul că este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii pentru următoarele considerente:
Acțiunea promovată de intimata - reclamantă este inadmisibilă deoarece nu există o hotărâre judecătorească sau administrativă de încredințare a minorului către unul dintre părinții săi. În susținerea inadmisibilității acțiunii introductive de instanță, recurentul - pârât a invocat prevederile art. 3 alin. 1 și 2, art. 10 din Convenția cu privire la drepturile copilului care impun statelor părți, obligația respectării dreptului copilului și a părinților sau de a părăsi orice țară, inclusiv propria lor țară și de a reveni în propria lor țară. Dreptul de a părăsi orice țară nu poate fi îngrădit decât de restricțiile prevăzute de lege și care sunt necesare pentru protejarea siguranței naționale, a ordinii publice, a sănătății publice sau bunelor moravuri ori a drepturilor și libertăților altora care sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute de convenții. Recurentul - pârât arată că instanța de fond în mod nelegal a respins excepția inadmisibilității și în motivare nu a analizat și prevederile Convenției sus-menționate făcând în mod nejustificat trimitere la drepturile Convenției d l Haga.
Pornind de la prevederile art. 14 al Convenției d l Haga, care dă posibilitatea instanței să țină seama în mod direct de lege și de hotărârile judiciare sau administrative indiferent dacă sunt sau nu în mod formal recunoscute în statul în care se află reședința obișnuită a copilului. Recurentul - pârât critică sentința Tribunalului București în sensul că a avut în vedere la fundamentarea soluției pronunțate legea britanică de ocrotire a minorului din 1989 fără ă se fi făcut dovada că acest act normativ mai este în vigoare si in ce formă.
Recurentul a mai susținut că, prin soluția pronunțată în primă instanță, i se încalcă un drept fundamental consacrat de Constituție în art. 1 alin. 4 care prevede egalitatea în drepturi între soți în excitarea drepturilor și îndatoririlor față de proprii copii. Prin admiterea acțiunii și dispunerea înapoierii minorului, recurentul - pârât susține că s-a adus atingere în mod direct fondului dreptului privind încredințarea acestuia către unul dintre părinți, hotărârea Tribunalului București echivalând de fapt cu încredințarea minorului către intimata - reclamantă și negarea drepturilor părintești ale recurentului.
Recurentul - pârât a mai învederat instanței de recurs că ambele părți au domiciliul în țară, fiind aplicabile legile române, niciunul neavând drept de rezidență în Britanie, precum și faptul că intimata - reclamantă a solicitat înapoierea minorului la o altă adresă decât cea la care părinții au avut temporar domiciliul comun în Marea Britanie.
Recurentul - pârât a mai criticat sentința recurată și pentru faptul că, deși cu ocazia punerii concluziilor pe fond, a învederat instanței că înscrisurile depuse de intimată în dovedirea acțiunii nu concordă sub aspectul datelor cât și al semnăturilor, Tribunalul Bucureștia ignorat acest lucru. Recurentul - pârât a mai susținut că prima instanță nu a verificat condițiile de locuit pe care le oferă minorului intimata - reclamantă în Marea Britanie, nedispunând din oficiu efectuarea prin comisie rogatorie a unei anchete sociale la adresa indicată de mama minorului și nu a ținut cont de concluziile raportului de anchetă socială efectuat în țară la locuința tatălui și de depozițiile martorilor care confirmă faptul că minorul este perfect integrat în România.
Ca ultim motiv de recurs, pârâtul a mai invocat faptul că înscrisurile depuse la dosarul de fond de către intimata - reclamantă nu fac dovada că mama minorului îi oferă acestuia în reședința sa din Marea Britanie condiții prielnice de dezvoltare și nici nu dovedesc existența unui loc de muncă stabil, condiție esențială pentru a aprecia dacă intimata - reclamantă are mijloacele necesare de întreținere pentru minor.
Deliberând asupra recursului de față, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Din analiza coroborată a tuturor mijloacelor de probă administrate în fața primei instanței, Curtea constată că situația de fapt a fost în mod corect reținută de Tribunalul București, în sensul că, minorul a fost deplasat de recurentul - pârât pe teritoriul României la data de 25 ianuarie 2008 fără acordul intimatei - reclamante, care are reședința în Marea Britanie.
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 3 din Convenția d l Haga adoptată în 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră a fi ilicită dacă sunt îndeplinite cumulativ două cerințe: 1) deplasarea trebuie să se realizeze prin încălcarea unui drept privind încredințarea atribuită unei persoane, instituții sau oricărui alt organism prin legea statului pe teritoriul căruia copilul își are reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau neînapoierii; 2) la momentul deplasării sau neînapoierii, dreptul de încredințare să fi fost exercitat efectiv. Practic, deplasarea unui copil de pe teritoriul statului de reședință are caracter ilicit dacă se realizează cu nesocotirea unui drept privind încredințarea, așa cum este definit de prevederile art. 5 lit. a, în sensul de drept cu privire la îngrijirea cuvenită persoanei copilului, inclusiv dreptul de a stabili reședința minorului.
Convenția d l Haga din 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii explicitează în art. 3 alin. 2 care sunt sursele dreptului de încredințare. Textul de lege anterior menționat statuează că dreptul de încredințare în accepțiunea Convenția d l Haga din 1980, poate dă rezulte atât dintr-o atribuire de deplin drept cât și dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord încheiat în conformitate cu legea statului de reședință a copilului. Pe cale de consecință, aplicabilitatea Convenției d l Haga din 1980 este în afara discuției și-n ipoteza în care, în absența unei decizii judiciare sau administrative, potrivit dispozițiilor legale în vigoare în statul unde copilul își are reședința obișnuită, mamei sau tatălui îi revine responsabilitatea părintească, ceea ce presupune exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești față de persoana copilului și bunurile sale, inclusiv dreptul de a decide asupra reședinței acestuia.
În motivele de recurs, pârâtul a învederat faptul că ne aflăm în afara sferei de aplicabilitate a Convenției d l Haga din 1980 deoarece nu există o hotărâre judecătorească sau administrativă de încredințarea a copilului către mamă, ceea ce face ca cerințele reglementate ale art. 3 din Convenție să nu fie îndeplinite.
Critica recurentului - pârât este nefondată pentru următoarele motive: din economia dispozițiilor Convenției d l Haga din 1980, rezultă că nu este necesar ca problema responsabilității parentale și implicit a încredințării copilului să fi fost deja tranșată pe cale judiciară prin pronunțarea unei hotărâri prin care autoritatea judecătorească să fi împărțit răspunderea părintească față de copil între părinți sub forma încredințării minorului către unul dintre ei, care devine, în mod corelativ, titularul dreptului de încredințare și acordării dreptului de vizitare celuilalt părinte.În această situație, practic, exercitarea atributelor și prerogativelor responsabilității părintești se facediferențiatastfel, părintele căruia și s-a încredințat copilul exercită drepturile și obligațiile referitoare la persoana copilului și bunurile acestuia, inclusiv dreptul de a-i stabili locuința minorului, iar părintele căruia nu i s-a încredințat copilul păstrează dreptul de a se implica în creșterea și educarea acestuia, de a supraveghea dezvoltarea sa din toate punctele de vedere precum și de a avea legături personale cu copilul, toate aceste prerogative îmbrăcând fizionomia dreptului de vizitare.
În cea de-a doua situație(care se regăsește în cauza de față), în absența unei hotărâri judiciare sau administrative de încredințare, potrivit prevederilor legale în vigoare în statul de reședință al minorului, ambii părinți exercită în comun și in mod egal prerogativele răspunderii părintești, acestea însemnând că drepturile și obligațiile părintești sunt exercitate de ambii părinți de o maniera comună, fiind necesar acordul ambilor părinți pentru a lua o decizie cu privire la persoana sau bunurile copilului, inclusiv stabilirea locuinței acestuia. Așa cum se arată în Convenția d l Haga adoptată în anul 1980, dreptul de încredințare rezultă dintr-o atribuire de deplin drept, care are egală forța juridică cu acordarea acestui drept printr-o decizie judiciară sau administrativă, cum în mod corect a reținut instanța de fond.
Analizând coroborativ dispozițiile legii britanice de ocrotire a minorului adoptată în anul 1989, din art. 2 alin. 1 rezultă că în ipoteza în care părinții sunt căsătoriți la data nașterii copilului, ambilor părinți le revine responsabilitatea părintească față de minor, dând posibilitatea oricăruia dintre părinți să acționeze independent pentru a-și îndeplini îndatoririle părintești, cu precizarea că aceste prevederi legale (art. 2 alin. 7) nu îndreptățesc pe nici unul dintre părinți să întreprindă ceva în legătură cu copilul pentru care, potrivit altor dispozițiile legale, este necesar consimțământul celuilalt părinte.
Reglementarea responsabilității parentale din legislația română este în concordanță cu principiile statuate de prevederile legale britanice, astfel art. 97 din Codul familiei statuează că ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, indiferent dacă sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei sau adoptați, toate acțiunile întreprinse de părinți cu privire la copiii lor trebuind să se subordoneze interesului superior al acestuia. O reglementare similară este cuprinsă în art. 31 din Legea nr. 272/2004, care prevede ca exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului, urmărind să asigure bunăstarea materială și spirituală a minorului, îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educației și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său.
Pe cale de consecință, față de toate motivele prezentate, lipsa unei hotărâri judecătorești sau administrative de încredințare, în condițiile în care dreptul de încredințare rezultă din dispozițiile legale, fiind o atribuire deplin drept în favoarea reclamantei - intimate, nu face inaplicabilă Convenția d l Haga din 1980, instanța de fond apreciind în mod corect că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 3 din Convenție. Critica recurentului sub acest aspect este nepertinentă și urmează a fi înlăturată ca atare de instanța de control judiciar.
A doua critică adusă sentinței se referă la semnificația hotărârii de înapoiere a copilului către celălalt părinte, recurentul susținând că o astfel de decizie echivalează cu o încredințare a minorului către unul dintre părinți cu ignorarea drepturilor părintești ale aceluilalt părinte.
Din economia dispozițiilor Convenției d l Haga adoptată în anul 1980, rezultă că scopul elaborării acestui instrument internațional a fost acela de a asigura o protecție optimă copilului pe plan internațional împotriva efectelor negative ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite, prin reglementarea unei proceduri sumare și rapide de înapoiere a minorului pe teritoriul statului unde își avea reședința obișnuită anterior deplasării.
procedural creat de Convenție nu este menit să dea posibilitatea autorităților judiciare sau administrative competente să dispună înapoierea copilului, să tranșeze cu caracter definitiv asupra fondului dreptului privind încredințarea sau să reglementeze prin hotărârea pronunțată relațiile dintre părinții copilului deplasat sau neînapoiat în mod ilicit.
Convenția a fost adoptată doar pentru a crea și a pune bazele unui sistem instituțional și procedural de repunere a părților în situația anterioară prin înapoierea copilului pe teritoriul statului unde și-a avut reședința obișnuită anterior deplasării ilicite, urmând ca părinții să promoveze acțiunile necesare în fața autorităților competente pentru reglementarea relațiilor lor cu minorul. Acest lucru rezultă din conținutul art. 12 din Convenția care statuează principiul înapoierii copilului în toate cazurile, cu un singur amendament în ipoteza în care sesizarea autorității judiciare sau administrative competente se face după expirarea termenului de 1 an de la data deplasării, caz în care aceasta are posibilitatea să refuze înapoierea minorului dacă apreciază pe bază de probe că minorul s-a integrat în noul său mediu social și familial. Articolul 13 din Convenție coroborat cu art. 20 din același tratat, reglementează punctual 4 situații de excepție când autoritatea administrativă sau judiciară a statului solicitat este îndreptățită să refuze înapoierea copilului, apreciind că nu este în interesul copilului luarea acestei măsuri. Este evident din prevederile Convenției că înapoierea copilului, în ipoteza întrunirii cumulative a prevederilor art. 3 se dispune automat (sub rezerva cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 13 și 20 din Convenție),fărăsă se procedeze la o evaluare comparativă a condițiilor materiale și a garanțiilor morale oferite de fiecare din cei doi părinți, astfel încât autoritatea competentă să se pronunțe de fapt pe fondul problemei încredințării copilului.
Pe cale de consecință, dispunând înapoierea minorului pe teritoriul Marii Britanii, prima instanță nu a dispus practic încredințarea acestuia mamei și nu a lezat în nici un fel drepturile și îndatoririle părintești ale recurentului - pârât cu privire la copil. Neînțelegerile dintre părinți nu trebuie să conducă la privarea nelegală a nici unuia dintre ei de a-și exercita în mod corespunzător și concret prerogativele și atribuțiile puterii părintești față de minor. Nu e nici moral și nici legal faptul că datorită neînțelegerilor dintre părți și care au determinat separarea acestora în fapt, reclamanta - intimată a fost privată atât de mult timp de posibilitatea de a se îngriji de creșterea, educarea și sănătatea copilului, datorită deplasării acestuia pe teritoriul României, decizii luate în mod unilateral de către tată, fără știrea și acordul său.
În susținerea căii de atac promovate, recurentul - pârât a mai invocat faptul că intimata - reclamantă nu își are reședința în Marea Britanie și că înapoierea copilului pe teritoriul acestui stat l-ar expune unui grav pericol fizic sau psihic deoarece intimata - reclamantă nu beneficiază de condiții prielnice dezvoltării unui copil și nu are loc de muncă stabil care să-i asigure veniturile necesare subzistenței.
Așa rezultă din adeverința depusă la dosarul de fond la fila 160 și cum în mod corect a reținut și instanța de fond, intimata - reclamantă locuiește la adresa indicată și este angajată în calitate de administrator la societatea comercială. și obține un venit anual în valoare de 17731 (lire sterline).
Având în vedere că instanța, sesizată cu o acțiune având ca obiect înapoierea unui copil deplasat ilicit, nu prejudecă fondul dreptului de încredințare și nici nu tranșează relațiile dintre părinți sau relațiile acestora cu minorul, nu-i este îndrituită să facă alte verificări legate de condițiile materiale și morale oferite de intimata - reclamantă decât în limita permisă de dispozițiile art. 13 coroborat cu art. 20 din Convenție. Practic, instanța verifică, pe bază de probe, care sunt condițiile financiare și de locuit pe care le oferă minorului doar în măsura necesară pentru a stabili dacă întoarcerea acestuia pe teritoriul Marii Britanii, l-ar expunerea unui pericol fizic sau psihic sau l-ar pune într-o altă situație intolerabilă. Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, din înscrisurile depuse la dosar de reclamanta - intimată mai rezultă că nu exista un asemenea pericol, condițiile materiale puse la dispoziție de către mamă, fiind rezonabile și echivalente cu cele de care beneficia minorul la momentul deplasării ilicite.
Întrucât nu se analizează fondul problemei privind încredințarea, susținerile recurentului - pârât referitor la lipsa permisului de rezidență sau de lipsa unui loc de muncă stabil sunt irelevante. Prin probele administrate în cauză, intimata - reclamantă a făcut dovada că locuiește în Marea Britanie și are un loc de muncă. Analiza faptului, dacă are sau nu drept de rezidență conform legislației britanice excede cadrului procedural specific unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Convenției, acest aspect urmând a fi avut în vedere într-o acțiune referitoare la fondul dreptului de încredințare.
Recurentul a mai susținut, în motivarea căii de atac, că înapoierea copilului în Marea Britanie nu mai eom ăsură oportună deoarece minorul s-a integrat în noul mediu familial și social care-i asigură toată stabilitatea și afecțiunea necesară. Față de dispozițiile art. 12 alin. 2 din Convenție, care dau posibilitatea instanței să ia în considerare aspectul integrării copilului în noul său mediu de viață, cu consecința unei posibile respingeri a acțiunii de înapoiere, numai dacă sesizarea instanței s-a realizat după expirarea termenului de 1 an de la data deplasării ilicite, Curtea apreciază ca nefondată critica formulată, deoarece acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 21 martie 2008, la mai puțin de 1 an de la data deplasării ilicite a minorului.
Recurentul a mai criticat soluția primei instanțe și sub aspectul adresei din Marea Britanie la care reclamanta - intimată a solicitat înapoierea minorului, arătând că cea indicată de mama minorului nu este aceeași cu adresa la care a locuit minorul înainte de deplasarea ilicită în România. Curtea apreciază ca nepertinentă și nefondată critica recurentului - pârât, deoarece prevederile Convenției fac referire la înapoierea minorului deplasat ilicit pe teritoriul statului unde își avea reședința obișnuită la momentul deplasării, neavând nici o relevanță din acest punct de vedere dacă locuința unde este înapoiat minorul este aceeași sau nu cu cea din momentul deplasării ilicite. Esențial este, în concepția Convenției d l Haga, ca minorul să fie înapoiat în statul său de reședință, dar nu neapărat la aceeași adresă, domiciliul acestuia fiind la părintele care exercită dreptul de încredințare.
Cu privire la existența unei neconcordanțe dintre semnăturile olografe existente pe înscrisurile depuse de reclamanta - intimată în susținerea acțiunii în fața primei instanțe, Curtea constată că, susținerile recurentului sunt nefondate, reclamanta - intimată depunând la dosar actele emise în Marea Britanie atât în redactarea lor inițială (în limba engleză), cât și traducerile legalizate ale acestora (conform prevederile art. 112 alin. 4 Cod procedură civilă), din analiza acestora nerezultând nici un fel de neconcordanțe sub aspectul semnăturilor. Astfel, la fila 113 din dosarul de fond se află adeverința emisă de societatea comercială la care lucrează reclamanta - intimată, înscrisul fiind redactat în limba engleză și putând semnătura directorului companiei, iar la fila 126 din același dosar se află adeverința emisă de grădinița la care a fost înscris minorul pe perioada șederii în Marea Britanie, care, de asemenea, poartă semnătura olografă a reprezentantului instituției respective. Acestea sunt singurele înscrisuri existente la dosar, care sunt semnate de reprezentanții emitenților lor, și sunt depuse o singură dată, astfel că nu se vede în raport de ce alte înscrisuri recurentul - pârât a invocat neconcordanța semnăturilor.
Celelalte documente depuse de intimata - reclamantă constau în facturi, situații de plată, corespondență cu alte instituții care, evident, nu poartă semnături olografe sau cecuri pentru plata salariului la care, de asemenea, nu se pune problema semnăturilor. Un alt aspect care trebuie avut în vedere se referă la lipsa de diligență a recurentului - pârât care a invocat problema neconcordanței semnăturilor (în opinia sa) abia în fața instanței de recurs și nu a valorificat acest lucru în fața primei instanțe.
Pentru toate aceste motive, Curtea, apreciind ca nepertinentă critica recurentului, o va înlătura ca atare.
În motivare căii de atac promovate, recurentul - pârât a mai susținut încălcarea de către prima instanță prin soluția de admitere a acțiunii pe care a pronunțat-o, a dispozițiilor Convenției cu privire la drepturile copilului adoptată în anul 1989, care statuează în art. 3 și 10 faptul că părinții și copii lor au dreptul de a părăsi orice țară (inclusiv propria lor țară) și de a reveni în propria lor țară, exercițiul acestui drept neputând fi îngrădit decât în cazurile prevăzute de lege, atunci când se impune pentru protejarea unor înalte valori sociale cum ar fi siguranța națională, ordinea ori sănătatea publică, morala publică precum și drepturile și libertățile altora.
Convenția sus-menționată consacră, în cadrul familiei, dreptul de a părăsi orice țară (inclusiv propria țară), și de a reveni în propria țară, ca o componentă a libertății de circulație, restrângerea exercițiului acestui drept nefiind permisă decât în condițiile restrictive, prevăzute de lege. Este de la sine înțeles că exercitarea dreptului la libera circulație trebuie să se facă cu respectarea cerințelor legale reglementate de actele normative din domeniul dreptului familiei. Așa cum am arătat anterior, atât legea britanică cât și cea română, în materia răspunderii părintești, care, în speță, presupune exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești de către ambii părinți în mod egal, nu permit luarea unei decizii importante pentru creșterea și educarea minorului (cum este cea referitoare la schimbarea domiciliului copilului de pe teritoriul unei țări pe teritoriul alteia) în mod unilateral, fără acordul și încunoștințarea celuilalt. Dispozițiile Convenției invocate de recurentul - pârât sunt în deplină concordanță cu prevederile Convenției d l Haga referitoare la răpirea internațională de copii, iar recurentul ar fi fost liber să-și exercite dreptul la libera circulație împreună cu fiul său dacă ar fi respectat normele dreptului familial și ar fi obținut în prealabil acordul soției sale pentru deplasarea minorului pe teritoriul României.
Modul în care a procedat recurentul - pârât este contrar principiului dreptului familiei care guvernează exercitarea responsabilității părintești în cazul în care aceasta revine în mod nediferențiat ambilor părinți, nesocotind dreptul mamei de a se ocupa direct și nemijlocit de îngrijirea copilului, de creșterea și educarea acestuia.
recurentului - pârât de prevederile Convenției din anul 1989, are caracterul unei "fraude la lege", deoarece recurentul - pârât încearcă să se folosească de prevederile acestui document juridic si de drepturile prevăzute, nu în scopul pentru care i-au fost recunoscute ci pentru a conferi legitimitate unui act nelegal săvârșit cu încălcarea normelor naționale și internaționale de protecție a minorilor.
Pentru toate aceste considerente, văzând dispozițiile art. 312 Cod procedură civilă și apreciind ca nefondate toate criticile aduse sentinței atacate, Curtea va respinge recursul, menținând hotărârea instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul - pârât domiciliat în B, B-. - nr. 61, - 3,. 2,. 6,. 602, sector 3, împotriva sentinței civile nr. 460 din 26 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă domiciliată în B,-, sector 3 și în B, nr. 310,. 58 bis,. 5,. 21, sector 2 și intimatul - pârât Ministerul Justiției și Libertăților cu sediul în B,-, sector 5 și cu Autoritatea tutelară din cadrul Primăriei Sectorului 3 B cu sediul în B, str. - nr. 2 - 4, sector 3, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19 septembrie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red.
./
7ex./14.09.2009
-4.-C-.
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Ioana Singh, Andreea Doris
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
