Stabilire program vizitare minor. Decizia 1557/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2225/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1557
Ședința publică de la 12.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Claudiu Marius Toma
JUDECĂTOR 2: Negoescu Gândac Mihai
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de revizuire formulată de revizuienta, împotriva deciziei civile nr. 879 din 03.06.2008, pronunțată de către Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul și au Autoritatea tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 1
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 05.11.2009, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la data de 12.11.2009, hotărând următoarele:
CURTEA
Asupra cererii de revizuire de față, deliberând reține următoarele:
Prin decizia civilă nr. 879 din 03 iunie 2008 Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, a respins, ca nefondat, recursul formulat de recurenta - pârâtă, împotriva încheierii de ședință din 20 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant și cu Autoritatea tutelară de pe lângă Primăria Sectorului 1
Pentru a pronunța această decizie Curtea a reținut că, deliberând asupra cererii de recurs s-a constatat următoarele:
Cu prilejul soluționării apelului declarat de apelanta - pârâtă - împotriva sentinței civile nr. 16442 din 06 noiembrie 2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, în contradictoriu cu intimatul - reclamant și Autoritatea tutelară din cadrul Primăriei Sectorului 1 B, în ședința publică de la 23 ianuarie 2008, apelanta - pârâtă a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, susținând că acestea contravin dispozițiilor art. 11 alin. 1 și 2 și art. 20 din Constituția României precum și dispozițiilor art. 3,12 și 13 din Convenția cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ratificată prin Legea nr. 18/1990.
A susținut apelanta - pârâtă că prin sentința civilă nr. 16442 din 6 noiembrie 2006, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis în parte cererea reclamantului, și a dispus modificarea programului de vizitare a copilului minor, stabilit prin hotărârea de divorț pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, nr. 2676 din 05 mai 2002. Pentru a decide astfel, instanța a arătat, în considerentele sentinței atacate, printre altele, că nu rezultă din ansamblul probatoriu că "minorul respinge total ideea păstrării legăturilor personale între reclamant și copilul acestuia", fără ca pe parcursul cercetărilor în fond a cauzei instanța să fi procedat la ascultarea minorului, care la data respectivă nu avea vârsta de 10 ani împliniți.
Astfel, instanța de fond s-a prevalat de dispozițiile art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, conform cărora "în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei".
Din lectura tezei a III-a a articolului mai sus menționat, a rezultat că ascultarea minorului care nu a împlinit vârsta de 10 ani este lăsată la latitudinea autorității competente (a instanței, în speță) chiar și atunci când audierea acestuia este necesară pentru soluționarea cauzei iar o astfel de reglementare legală este în vădită contradicție cu prevederile Convenției cu privire la drepturile copilului și implicit, cu dispozițiile art. 11 alin. 1 și 2 și art. 20 din Constituția României.
Convenția cu privire la drepturile copilului, la care România este parte, consacră, la art. 3 principiul prevalenței intereselor copilului: "În toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala". De asemenea, statele părți își iau obligația de a asigura copilului protecția și îngrijirea necesară. Prin articolele 12 și 13 din aceeași Convenție, se garantează dreptul copilului cu discernământ de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește, precum și dreptul copilului la liberă exprimare:
Art. 12 - 1. "Statele părți vor garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește, opiniile copilului urmând să fie luate în considerare ținându-se seama de vârsta sa și de gradul său de maturitate".
2. "în acest scop copilului i se va da, în special, posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, fie direct, fie printr-un reprezentant sau un organism competent, în conformitate cu regulile de procedură din legislația națională".
Art. 13 - 1. "Copilul are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a difuza informații și idei de orice natură, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică ori prin orice alte mijloace, la alegerea copilului".
2. "Exercitarea acestui drept poate face subiectul restricțiilor, dar numai al acelor restricții expres prevăzute de lege și absolut necesare pentru: respectarea drepturilor sau a reputației altora; sau protejarea securității naționale, a ordinii publice, a sănătății publice și a bunelor moravuri".
A mai arătata apelanta - pârâtă că din economia prevederilor Convenției se desprinde concluzia că minorul va avea întotdeauna posibilitatea de a-și exprima opinia și de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește. Singurele restricții prevăzute sunt cele legate de discernământ, respectarea drepturilor altora, siguranța națională, ordinea publică sau bunele moravuri. naționale au libertatea stabilirii măsurilor procedurale în vederea garantării acestor drepturi, dar nu pot restrânge exercitarea acestora și astfel periclita interesele minorului. Ori, dispozițiile prevederii legale a cărei neconstituționalitate o invocă, fac tocmai acest lucru, condiționând posibilitatea ascultării minorului sub 10 ani de voința arbitrară a autorității competente (instanța de judecată).
Cu privire la restricțiile care țin de discernământul minorului, apelanta - pârâtă a arătat că:
Sintagma "copil capabil de discernământ" prevăzută la art. 12 alin.1 din Convenție este folosită în sens larg, ca fiind capacitatea de a raționa, de a gândi, și nu se referă la vârstă sau stadiul de maturitate al copilului, care pot genera prezumții sau limitări în legislațiile naționale, privind aspecte specifice diferitelor ramuri de drept (spre exemplu, prezumția de discernământ la încheierea actelor juridice civile). Este rațiunea pentru care în același aliniat, se arată că opiniile copilului vor fi luate în seama ținându-se cont de vârsta și gradul de maturitate al acestuia. Cu alte cuvinte, în toate cazurile în care copilul nu este afectat de o boală psihică sau altă condiție care îi afectează discernământul, acesta va fi întotdeauna ascultat. Astfel, orice prevedere legală care limitează acest drept prin crearea unor prezumții de lipsă de discernământ prin prisma vârstei sau a maturității copilului apar ca fiind contrare Convenției și implicit, neconstituționale.
II. Posibilitatea ca prin legislația națională să fie limitat dreptul de exprimare al minorului, prin consacrarea legală a unei limite de vârstă pentru obligativitatea ascultării minorului a făcut obiectul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională fiind sesizată cu excepția de neconstituționalitate a art. 103 alin. 2 teza a doua din Codul familiei, care are următorul conținut: "[. ] Acesta va fi ascultat dacă a împlinit vârsta de zece ani". Este de observat, potrivit considerentelor deciziei Curții Constituționale nr. 421 din 13 septembrie 2005, că deși punctele de vedere exprimate de instanța în fața căreia s-a ridicat excepția și de Avocatul Poporului s-au axat pe ideea că legislația națională poate stabili criterii legale privind discernământul minorului, inclusiv prin instituirea unor limite de vârstă, motivul de respingere al excepției invocate nu a fost acesta, ci rămânerea fără obiect al excepției, care a fost considerată de C "cu temei ridicată", datorită intrării în vigoare a Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, care a modificat implicit art. 103 din Codul Familiei, prin introducerea posibilității de ascultare a minorului sub 10 ani. Nefiind investită, Curtea Constituțională nu a cercetat îndeaproape constituționalitatea art. 24 alin. 2.
III. Prevederile art. 24 alin. 2 teza a III-a nu pot fi considerate ca fiind un criteriu suplimentar de apreciere al discernământului minorului, față de prezumția de discernământ care operează pentru minorul care a împlinit vârsta de zece ani. Posibilitatea autorității competente de a nu asculta minorul, fără a avea vreo motivație obiectivă, fără a lua contact cu acesta, nu se poate constitui într-un factor obiectiv de apreciere al discernământului. Chiar dacă legislațiile naționale au posibilitatea introducerii criteriilor de apreciere a discernământului, textul criticat permite substituirea autorității competente cu legiuitorul, fapt inadmisibil.
În ceea ce privește restricțiile de ordin procedural, acestea se referă la modul in care va fi realizată ascultarea minorului, și nu la posibilitatea acestui drept. Convenția precizează expres acest aspect, în art. 12 alin 2, potrivit căruia "copilului i se va da, în special, posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură [. ], în conformitate cu regulile de procedură din legislația națională". Vă să observați că, din interpretarea textului de lege criticat, criteriul nu este acela al necesității audierii la soluționarea cauzei, cum s-ar putea înțelege la o primă lectură. Astfel, chiar dacă autoritatea competentă ar ajunge la concluzia că ascultarea copilului este necesară, aceasta "poate" să îl asculte, iar nu "îl va asculta". Este astfel ridicată la de lege o atitudine pur potestativă din partea respectivei autorități, care limitează arbitrar dreptul minorului.
Consideră că textul criticat contravine flagrant prevederilor Convenția cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ratificată prin Legea nr. 18/1990, și sunt astfel neconstituționale În raport de următoarele dispoziții ale Constituției României;
Art. 11 alin. 1 și 2: "(1) Statul român se obligă să îndeplinească . și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern";
Art. 20: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Față de cele de mai sus, s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, sub aspectul tezei a III-a, care reglementează posibilitatea și nu obligația ascultării minorului care nu a împlinit zece ani, în cazul în care se constată necesitatea audierii acestuia.
În ședința publică de la 20 februarie 2008, Tribunalul București, a respins, ca nefondată, cererea de sesizare a Curții Constituționale reținând că nu se impune sesizarea Curții Constituționale pentru dispozițiile art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, întrucât apelanta - pârâtă nu a solicitat la fond audierea minorului, astfel încât, prima instanță nu s-a putut pronunța cu privire la această probă și, de altfel, nici în faza apelului, nu s-au formulat încă probele, această cerere conducând doar la tergiversarea soluționării cauzei.
A mai reținut tribunalul că art. 29 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 invocat de apelantă se referă la dreptul copilului de a depune singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale, iar Tribunalul a considerat că nu s-au încălcat drepturile copilului și că, măsurile care se pot lua de autoritățile naționale, măsuri care pot fi cerute în mod rezonabil, conduc la concluzia că interesul copilului prevalează asupra interesului părintelui. În aprecierea interesului copilului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudență, ține seama de dorința acestuia, în situația în care copilul este suficient de matur (de exemplu cauza Sommerfeld contra Germaniei; cauza Hokkanen contra Finlandei; cauza Volesky contra republicii ). Art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 permite instanței să audieze minorul sub 10 ani, dacă apreciază că audierea acestuia este necesară pentru soluționarea cauzei și să țină cont de manifestările copilului față de părinți.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs în temeiul dispozițiile art. 29 alin. 6 din Legea nr. 47/1992, recurenta - pârâtă, solicitând admiterea recursului și modificarea încheierii recurate în sensul sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Analizând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate și dispozițiile incidente în speță Curtea a reținut că recursul nu este fondat și urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia".
Conform art. 29 alin. 6 din același act normativ, instanța va respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară aliniatelor 1, 2 și 3.
Recurenta - pârâtă a susținut că prevederile art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 sunt neconstituționale întrucât contravin dispozițiilor art. 11 alin. 1 și 2 din Constituție și prevederile art. 3,12 și 13 din Convenția cu privire la drepturile copilului.
Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, "în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei."
Art. 11 alin. 1 și 2 din constituția României prevede că " Statul Român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună - credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte" iar "tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern".
Art. 20 din Constituția României prevede că (1)"Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Românie este parte. (2) Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Curtea a apreciat că cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost în mod corect respinsă de către Tribunalul București, întrucât nu îndeplinește prevederile art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, respectiv nu are legătură cu soluționarea cauzei, fără însă a avea incidență sub acest aspect împrejurarea că la judecata în primă instanță nu a fost solicitată audierea minorului care nu a împlinit vârsta de 10 ani.
S-a constatat astfel că potrivit dispozițiilor art. 12 din Convenția cu privire la drepturile copilului, "copilului capabil de discernământ" i se va da posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă în conformitate cu regulile de procedură din legislația națională.
Art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 transpune în dreptul intern dispozițiile convenției.
Prin urmare, nu se impunea sesizarea Curții Constituționale întrucât, soluționarea cauzei nu este influențată de verificarea constituționalității, sub aspectul invocat de recurenta - pârâtă a prevederilor art. 24 alin. 2 din legea nr. 272/2004; aplicarea acestui text legal ține de administrarea probatoriului.
Curtea a apreciat că sunt nefondate criticile formulate de recurenta - pârâtă întrucât, deși excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată în orice fază a litigiului prin invocarea textului de lege reclamat ca neconstituțional, se urmărește, în realitate, interpretarea acestuia sub aspectul definirii conceptelor de grad de maturitate și discernământ și se tinde la discutarea unor aspecte de administrare a probelor care exced dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 274/2004 și cadrului procesual cu care a fost învestită instanța de recurs.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire.
În esență și-a motivat cererea de revizuire în temeiul art. 322 alin. 1 pct. 5 și art. 322 pct. 7 Cod de procedură civilă.
S-a susținut ca act nou ce servește temei de drept al revizuirii, acesta se referă că sănătatea fizică și psihică a minorului și urmează a-l depune pe parcursul soluționării cererii.
Acest act este relevant în condițiile art. 12 din Convenția cu privire la drepturile copilului la care România este parte.
C de-al doilea temei invocat (art. 322 pct. 7 Cod de procedură civilă) se referă la două hotărâri potrivnice, deoarece motivarea deciziei civile nr. 879/2008 a Curții de APEL BUCUREȘTI este potrivnică cu încheierea din 20 februarie 2008 Tribunalului București - Secția a Va Civilă (încheiere interlocutorie și fiind dată numai cu recurs este interlocutorie).
Decizia curții și încheierea interlocutorie a tribunalului, au reținut ca principal argument de respingere a sesizării Curții Constituționale a României, faptul că nu a solicitat la fond audierea minorului, iar curtea în decizie, a susținut că nu are relevanță împrejurarea că la judecata la prima instanță nu a fost solicitată audierea minorului care nu a împlinit vârsta de 10 ani.
Ca atare, apreciază că greșit s-a soluționat cauza și că cererea de revizuire pe motivele invocate în scris cât și în drept este întemeiată (filele 1 - 11 dosar C, motive revizuire).
Cererea de revizuire este nefondată.
Așa cum este prevăzută de lege, alături de recurs (cale extraordinară de atac de reformare) cererea de revizuire (alături de contestația în anulare) constituie una din căile extraordinare de atac de retractare.
Sediul materiei se regăsește în Titlul V, Capitolul II art. 322 - 328 Cod de procedură civilă din Codul d e procedură civilă.
Spre deosebire de recurs, care are în primul rând în vedere erorile de drept, revizuirea vizează îndreptarea erorilor de fapt.
În căile de atac, evocarea fondului presupune schimbarea "situației de fapt" în urma analizării probelor.
Drept urmare, hotărârile (sentințe, încheieri, decizii) prin care se resping căile de atac, păstrându-se situația de fapt, nu sunt susceptibile de revizuire.
Se observă că cerința de a fi vorba de o hotărâre de fond, este prevăzută în mod expres doar pentru hotărârile pronunțate de instanțele de recurs.
Admisibilitatea unei cereri de revizuire se poate discuta numai după îndeplinirea condițiilor cumulative ca: hotărârea atacată evocă fondul; hotărârea atacată este definitivă sau este o hotărâre a instanței de recurs.
Referitor la temeiurile de drept invocate de revizuientă.
Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 Cod de procedură civilă cuprinde două situații distincte:
Prima situație are în vedere îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
Când revizuientul invocă un înscris.
Înscrisul este doveditor.
Totodată, înscrisul este descoperit după darea hotărârii deci este un înscris nou.
Este de precizat că înscrisul pentru a fi considerat "nou" trebuie să fi existat la data pronunțării hotărârii, ceea ce înseamnă că înscrisurile constituite ulterior nu pot servi ca temei al revizuirii.
Această cerință este desprinsă din expresia folosință la pct. 5: înscrisurile sunt "descoperite" după darea hotărârii. Pe de altă parte, numai un înscris care a existat la data pronunțării hotărârii a putu fi reținut de adversar, cealaltă parte fiind în imposibilitate de a-l prezenta.
Or, pentru acest lucru, că a fost reținut de adversar sau nu a putut fi prezentat din motive potrivnice, constituie caz de forță majoră, ce trebuie dovedit.
Revizuienta a prezentat un raport de evaluare psihologică din data de 12 iulie 2008 (filele 19 - 20 dosar C) care nu îndeplinește cerința de înscris nou (ceea ce nu poate fi primit).
A doua situație, care nu este însă invocată este aceea a faptului de a avea în vedere desființarea sau modificarea hotărârii care trebuie să fi fost determinată pentru hotărârea a cărei revizuire se cere.
Deci, cu referire la motivele invocate în temeiul art. 322 alin. 1 pct. 5 Cod de procedură civilă (față de noțiunea de "înscris nou") nu pot fi primite și nu sunt întemeiate.
În ce privește susținerea bazată pe art. 322 pct. 7 Cod de procedură civilă.
Și în acest caz se impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții;
Există hotărâri contradictorii (fiind de precizat că se referă la "hotărâri" și nu încheieri, chiar dacă prin ele (încheieri) se rezolvă o cerere.
Hotărârile potrivnice să fie pronunțate în aceiași pricină (să fie reținută tripla identitate de părți, obiect și cauză, care sunt elementele autorității de lucru judecat).
De asemenea, hotărârile să fie date în dosare diferite (revizuirea nu este admisibilă dacă hotărârile pronunțate în aceiași cauză, s-au dat pe parcursul mai multor cicluri procesuale, determinate de căile de atac exercitate de părți) în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat, iar dacă s-a invocat, instanța a omis să se pronunțe pe excepție, și să se ceară anularea cele-i de a doua hotărâri.
Nici în acest caz (fiind vorba de p hotărâre și o încheiere, pe de o parte, iar pe de altă parte nefiind cauze diferite, nu sunt întrunite cerințele art. 322 alin. 1 pct. 7 Cod de procedură civilă.
Ca atare nici aceste motive nu pot fi primite, fiind neîntemeiate.
În consecință, potrivit art. 326 Cod de procedură civilă cererea de revizuire se va respinge ca nefondată.
Văzând și art. 238 Cod de procedură civilă;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuienta, împotriva deciziei civile nr. 879 din 03 iunie 2008, pronunțată de către Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul și au Autoritatea tutelară din cadrul Primăriei Sectorului 1 B, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 noiembrie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - -- - - - -
Grefier,
Red.
.
2ex./05.01.2010
-3.-;;
Președinte:Claudiu Marius TomaJudecători:Claudiu Marius Toma, Negoescu Gândac Mihai
| ← Divort. Decizia 13/2009. Curtea de Apel Alba Iulia | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
