Divort. Decizia 1544/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (953/2009)
Completul 5
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1544
Ședința publică de la 12.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Singh
JUDECĂTOR 2: Stere Learciu
JUDECĂTOR 3: Claudiu Marius
GREFIER - I
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant, împotriva deciziei civile nr. 333 din 12.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă și cu Autoritatea Tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 6
are ca obiect - divorț cu copii.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul - reclamant, personal, lipsind intimata - pârâtă și autoritatea tutelară din Cadrul Primăriei sectorului 6 Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Recurentul - reclamant, personal, la solicitarea instanței, învederează că înțelege să se reprezinte singur.
În timpul discuțiilor se prezintă avocat, care depune împuternicirea avocațială nr. -/2009 emisă de Baroul București, pentru intimata - pârâtă.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurentul - reclamant, personal, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.
Apărătorul intimatei - pârâte solicită respingerea recursului, deoarece criticile inserate în motivele de recurs, nu sunt încadrate în dispozițiile prevăzute de lege. Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4373/26.06.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 B, în dosarul nr-, a fost admisă, în parte, cererea principală formulată de reclamantul împotriva pârâtei - reclamantei, în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară - Primăria Sectorului 6 B și a fost admisă cererea reconvențională, fost declarată desfăcută, din culpă comună, căsătoria încheiată între părți la data de 6.06.1996 și s-a dispus revenirea pârâtei reclamante la numele purtat anterior căsătoriei, acela de "",
Minora, născută la 26.10.1996, a fost încredințată spre creștere și educare pârâtei - reclamante și obligat reclamantul - pârât să presteze întreținere în favoarea acesteia, în cuantum de 700 lei lunar, începând cu 26.06.2008, până la majoratul minorei, fiind stabilit un program de vizitare a minorei de către reclamantul pârât, cu posibilitatea luării acesteia din domiciliul pârâtei - reclamante, astfel: în săptămânile 1 și 3 din lună, în zilele de sâmbătă ora 900până duminică ora 2000, în vacanțele de iarnă și de primăvară, câte o săptămână, o lună în vacanța de vară, în anii pari sărbătorile de C, 3 zile în perioada 24.12. - 26.12, în anii impari sărbătorile de Paști, luându-se act de renunțarea părților la judecata cererii de partaj al bunurilor comune.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că relațiile de familie sunt grav și iremediabil vătămate, nemaifiind posibilă continuarea căsătoriei, în temeiul art.617 alin.1 și 2 dispunând desfacerea căsătoriei fără a arăta motivele ce au condus la această concluzie.
Sub aspectul încredințării minorei, a stabilirii pensiei de întreținere și a programului de vizitare, instanța a reținut că învoiala părților este în concordanță cu interesele minorei și cu opțiunea exprimată de minoră cu ocazia audierii sale în camera de consiliu. Pensia de întreținere a fost stabilită în funcție de veniturile obținute de pârât, iar în ce privește programul de vizitare, instanța pornind de la prevederile art.14 - 16 din Legea nr.272/2004 a apreciat că, întrucât tatăl nu este decăzut din drepturile părintești, are dreptul de a avea legături personale cu copilul său.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul - pârât, solicitând schimbarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul încredințării minorei către acesta spre creștere și educare.
Se arată de către apelant că, deși la data pronunțării divorțului a fost de acord ca minora să fie încredințată mamei, au intervenit motive noi care îl determină să solicite încredințarea copilului. Astfel, la data de 28.06.2008, a primit un telefon de la fiica sa care i-a relatat plângând că a fost bătută de intimată și se află pe stradă. Apelantul a constatat, mergând să o întâlnească, că avea haine sfâșiate, relatându-i că, încă de la ora 530dimineață mama sa, aflată în stare de ebrietate a început să țipe la vecini pretextând că o deranjează cu anumite zgomote folosind un limbaj vulgar. Ulterior, a început să o lovească și pe minoră cu pumnii în cap, pe față și pe brațe, spărgând diferite obiecte, printre care și telefonul mobil al copilului.
Apelantul arată că a mers împreună cu minora la o secție de poliție din apropiere pentru a declara cele întâmplate, ofițerul de poliție considerând că trebuie audiată și mama copilului, însoțindu-i la domiciliul acesteia din urmă. Cu această ocazie, minora a declarat că numai dorește să stea cu mama sa din cauza atitudinii violente a acesteia.
Două zile mai târziu, intenționând a duce copilul la bunici, în vacanță, apelantul a mers la domiciliul intimatei, pentru a lua bagajul copilului și întrucât, intimata a refuzat să îi permită să intre în apartament, acesta a apelat din nou la organele de poliție și cu ajutorul acestora a ridicat haine copilului.
Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Se arată de către intimată că nu a lovit-o niciodată pe minoră, iar situația de fapt relatată de apelant în calea de atac nu este reală, semnele constatate cu ocazia examenului efectuat la. fiind provocate chiar de apelant în încercarea de a forța copilul să urce în mașină pentru a merge la poliție.
Intimata menționează că minora este puternic influențată de apelant și tot ceea ce declară este rezultatul constrângerilor psihice la care este supusă.
Apelantul nu îi poate oferi copilului condiții optime de trai, întrucât locuiește într-o cameră în care frecvent rămâne și concubina sa.
De la nașterea copilului și până în iunie 2008, apelanta s-a ocupat în mod exclusiv de creșterea și educarea fetiței, în timp ce intimatul din cauza naturii serviciului său nu a putut să participe la creșterea și educarea copilului, ajungând foarte târziu acasă, când fetița dormea, astfel că între cei doi nu s-au dezvoltat sentimente de atașament.
De altfel, nici în prezent apelantul nu se ocupă de copil, sora acestuia fiind cea care îi gătește și rămâne peste noapte cu fetița, când apelantul se află Ia serviciu.
Prin decizia civilă nr. 333 din 12.03.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - reclamant, reținând în considerentele deciziei faptul că apelantul nu aduce critici hotărârii pronunțate de prima instanță, ci doar solicită schimbarea acesteia sub aspectul încredințării minorei, deși la momentul pronunțării a fost de acord cu încredințarea către mamă, argumentul pe care își întemeiază cererea din apel fiind acela că minora a fost agresată fizic de intimată, în urma consumului de alcool de către aceasta din urmă.
Cu privire la momentul la care apelantul face referire, petrecut conform susținerilor acestuia după data pronunțării hotărârii de către prima instanță, este de remarcat pe de o parte că intimata prin întâmpinare contestă cele afirmate de apelant, menționând că leziunile constatate pe corpul minorei prin examinarea făcută de medicul de la IML sunt produse de apelant prin bruscarea copilului pentru a-l determina să urce în mașină și să îl însoțească. Pe de altă parte, tribunalul a constatat că sub acest aspect nu au fost administrate în apel probe, cu excepția certificatului medico legal nr.A2/5089/28.06.2008, ale cărui concluzii sunt în sensul că minora prezintă leziuni traumatice (echimoze și excoriații) ce s-au putut produce prin lovire cu corp dur și zgâriere la data de 28.06.2008.
Referitor la dorința minorei de a rămâne cu un părinte sau cu celălalt, tribunalul a reținut faptul că în fața primei instanțe aceasta a declarat că dorește să rămână cu mama sa în cazul despărțirii părinților săi, în timp ce în faza de apel, dorința acesteia a fost de a fi încredințată tatălui său, întrucât consideră că mama sa nu se îngrijește suficient de ea.
Tribunalul a mai reținut că posibilitatea ca instanțele să țină seama de opinia copilului în cazul luării unei măsuri care îl privește, în urma unei proceduri judiciare sau administrative, este recunoscută atât prin dispozițiile internaționale (Convenția pentru apărarea drepturilor copilului), cât și prin normele interne de drept (Legea nr. 272/2004), măsura în care această opinie determină sau contribuie la luarea acestei decizii fiind însă limitată de maturitatea și vârsta pe care le are copilul, asupra acestora instanțele trebuind să aprecieze.
În cauză, tribunalul a constatat că, minora, cu privire la care se solicită măsura încredințării are 12 ani și 4 luni, nefiind deci la o vârstă la care se poate aprecia că are capacitatea să decidă în sensul respectării intereselor sale, nedobândind suficientă maturitate, cât să conducă instanța la concluzia că opinia sa trebuie respectată. Sub acest aspect, trebuie remarcat că legiuitorul stabilește că numai un minor care a împlinit vârsta de 14 ani are aptitudine a de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și exercita obligații civile prin încheierea, personal, a anumitor acte juridice civile, prezumând prin aceasta că minorul dispune de suficientă maturitate și discernământ care îi permit să aprecieze asupra urmărilor și efectelor pe care le au actele sale.
Așa fiind, tribunalul a reținut că opinia minorei referitor la încredințarea către tată nu reprezintă un aspect în măsură să justifice modificarea concluziei la care a ajuns prima instanță. De asemenea, nici relatările pe care aceasta le-a făcut referitor la consumul de alcool de către intimată nu vor fi luate în considerare pentru considerațiile evocate mai sus, reținându-se în plus de către tribunal că susținerile pe care apelantul le-a făcut referitor la acest aspect nu au fost în nici un fel probate în faza de apel, dimpotrivă, din declarația martorei audiate la cererea intimatei rezultând că apelantul consuma alcool.
În plus, este de observat că acest presupus obicei al intimatei de a consuma alcool, la care apelantul face referire în cererea de apel, nu a reprezentat un motiv care să-l determine în a nu fi de acord în fața primei instanțe cu încredințarea copilului către intimată.
De asemenea, împrejurarea că apelantul nu ar putea fi prezent alături de minoră decât începând cu orele 19-20, după serviciu, astfel cum declară chiar acesta prin răspunsul la interogatoriu (fila 45, întrebarea 10) conduce la concluzia că responsabilitatea creșterii, îngrijirii și educării efective și concrete nu ar reveni practic acestuia, ci mătușii paterne despre care apelantul afirmă că l-ar ajuta la creșterea copilului. Or, o astfel de situație nu ar fi în nici un caz în interesul copilului, în condițiile în care nu s-au dovedit împrejurări pe baza cărora să se rețină incapacitatea mamei de a asigura creșterea și educarea minorei.
În consecință, luând în considerare cele expuse anterior, tribunalul a apreciat că nu se impune ca măsura încredințării minorei către mamă, dispusă de către instanța care a pronunțat divorțul să fie modificată, fiind prin aceasta respectat interesul superior al copilului.
Împotriva deciziei pronunțate în apel, a declarat recurs reclamantul pârât, solicitând admiterea căii de atac formulate, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței și admiterii acțiunii principale.
Recurentul a criticat decizia instanței de apel pe motive de nelegalitate, arătând în esență, următoarele:
Recurentul susține că hotărârea este pronunțată în apel cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 Cod de procedură civilă), deoarece în dispozitivul sentinței, dintr-o eroare de dactilografiere, care nu a fost remediată, s-a trecut că numărul certificatului de căsătorie este 1095/06.06.1996 în loc de 1995/06.07.1996, eroare care, în opinia recurentului, este de natură să vicieze fundamentul soluției de admitere a acțiunii și de pronunțare a divorțului, în sensul că, în realitate, părțile sunt încă căsătorite.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul pârât a mai învederat instanței faptul că, fiind expirat termenul în care s-ar fi putut solicita îndreptarea erorii materiale, o altă soluție pentru obținerea divorțului ar fi pronunțarea unei noi acțiuni de divorț a cărei soluționare ar fi paralizată prin invocarea excepției autorității de lucru judecat a sentinței civile nr.5134/26.08.2008 a Judecătoriei Sectorului 6 B (fiind îndeplinite condițiile art.1201 Cod civil).
Recurentul susține că, din moment ce sentința este lovită de nulitate și lipsită de efecte juridice sub aspectul capătului de cerere având ca obiect divorțul, instanțele de fond au săvârșit un abuz de drept și o eroare judiciară, trecând la soluționarea cererilor accesorii referitoare la încredințarea minorului și la stabilirea pensiei de întreținere.
Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 Cod de procedură civilă, constă în motivarea necorespunzătoare a deciziei pronunțate în apel.
În al treilea rând, recurentul a invocat dispozițiile art.304 pct.6 Cod de procedură civilă, susținând că instanța de fond (cât și cea de apel), admițând cele două acțiuni de divorț cu referire la alte acte, au acordat ce nu s-a cerut, admițând ilegal acțiunea de divorț.
În drept, recurentul a mai invocat și prevederile art.312 Cod de procedură civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului si decizia atacata prin prisma motivelor formulate, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la primul motiv de recurs, încadrat de recurent pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, instanța de control judiciar constată că nu se poate pune problema unei greșite interpretări și aplicări a dispozițiilor legale, în condițiile în care greșeala de dactilografiere existentă în dispozitivul sentinței pronunțate de Judecătoria Sectorului 6 B constituie o eroare materială, în sensul prevederilor art.281 Cod de procedură civilă, care poate fi remediată fie la cererea părților, fie din oficiu de instanța oricând, legiuitorul nereglementând un termen imperativ în acest sens. Evident, fiind vorba de o simplă eroare materială, existența acesteia nu afectează validitatea hotărârii și nici eficiența juridică a celor dispuse de instanța de fond, astfel că nu se poate susține că părțile ar fi căsătorite în prezent (sentința rămânând definitivă prin respingerea apelului de către Tribunalul București ).
Pe lângă considerentele expuse anterior, Curtea constată că aceste critici referitoare la valabilitatea sentinței pronunțate de Judecătoria sectorului 6 B nu au constituit motive de apel, fiind direct invocate în recurs. Întrucât recursul reprezintă în concepția legiuitorului o cale de atac extraordinară, de reformare, îndreptată împotriva hotărârilor definitive, prin care instanța de recurs cenzurează legalitatea hotărârii (sentințe fără drept de apel sau decizii pronunțate în apel) recurate. Interpretând coroborativ prevederile art.282 și art.299 Cod de procedură civilă, rezultă că în fața instanței de recurs nu se pot supune spre analiză critici invocate direct (omisso medio), fără să fi fost supuse cenzurii în prealabil instanței de apel.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la nemotivarea corespunzătoare a deciziei pronunțate în apel, Curtea constată că este nefondat, din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultând că Tribunalul Bucureștia analizat și răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, argumentându-și atât în fapt, cât și în drept soluția pronunțată cu respectarea tuturor exigențelor prevăzute de dispozițiile art.261 Cod de procedură civilă.
Referitor la ultimul motiv de recurs, Curtea constată că instanța de fond s-a pronunțat asupra obiectului acțiunii cu care a fost învestită, dispunând desfacerea căsătoriei prin divorț, din culpă comună, pronunțându-se totodată și asupra pensiei de întreținere, în condițiile prevăzute de dispozițiile art.42 fam. Apreciind că instanțele de fond s-au pronunțat asupra capetelor de cerere cu care au fost sesizate, strict în limitele învestirii, cu respectarea dispozițiilor art.129 alin.6 Cod de procedură civilă, precum și faptul că eroarea materială existentă în dispozitiv, cu privire la data încheierii căsătoriei, nu este de natură nici să invalideze, să ineficientizeze dispoziția instanței de desfacere a căsătoriei sau să conducă la concluzia că prima instanță s-ar fi pronunțat pe altceva decât i s-a solicitat, Curtea consideră motivul de recurs ca nefondat.
Pe lângă aspectele invocate anterior, Curtea constată că și acest motiv de recurs a fost invocat "omisso medio", fără ca această critică să fi făcut obiectul apelului.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, văzând și dispozițiile art.312 Cod de procedură civilă, apreciind recursul ca nefondat, îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - reclamant împotriva deciziei civile nr.333 A din 12.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă și cu Autoritatea Tutelară Primăria Sectorului 6
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
I
Red.
Tehnodact./
Ex.2/22.12.2009
Secția a III-a Civ. -
-
Jud.sector 6. -
Președinte:Ioana SinghJudecători:Ioana Singh, Stere Learciu, Claudiu Marius
| ← Revocarea măsurii preventive (art. 139 c.p.p.). Decizia... | Divort. Decizia 974/2009. Curtea de Apel Craiova → |
|---|
