Exercitarea autorităţii părinteşti. Sentința nr. 1003/2015. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1003/2015 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 03-03-2015 în dosarul nr. 102/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 102/A/2015
Ședința publică din 3.03.2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. P. P.
Judecător L. D.- Președinte Secția Civilă
Grefier F. M.
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de reclamanta T. M. M. împotriva sentinței civile nr. 1003/2014 pronunțată de Judecătoria Aiud în dosar nr._ în contradictoriu cu intimatul L. A., având ca obiect exercitarea autorității părintești.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă în instanță avocat G. L. pentru apelantă, lipsă fiind părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat, sau probe de administrat, instanța acordă cuvântul în dezbateri.
Mandatarul apelantei solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Solicită ca exercitarea autorității părintești în ceea ce-l privește pe minorul rezultat din căsătoria părților, să se efectueze exclusiv de către mamă. Fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față
Prin sentința civilă nr. 1003/2014 pronunțată de Judecătoria Aiud în dosar nr._ a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta T. M. M. în contradictoriu cu pârâtul L. A.
S-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:
„Pârâtul L. A. a fost căsătorit cu reclamanta T. M. M. iar sub durata căsătoriei acestora, a rezultat minorul T. D., născut la data de 27 noiembrie 2011.
Părțile au divorțat la data de 03.09.2012, prin sentința de divorț stabilindu-se exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți, fiind stabilit de asemenea un program de vizitare a minorului, având în vedere vârsta fragedă a acestuia vizitele tatălui urmând a avea loc la domiciliul reclamantei.
A învederat reclamanta în motivare că deși la început pârâtul a avut un comportament normal, în timp a început să devină agresiv față de ea, în prezența copilului, motiv pentru care a fost solicitată și intervenția organelor de poliție. Mai arată reclamanta că minorul a fost deosebit de afectat, datorită comportamentului neadecvat al pârâtului, fiind traumatizat psihic.
Din probele administrate în cauză (declarațiile martorilor audiați respectiv C. P. și C. M. M. filele 40-41 dos) instanța reține că în timpul vizitelor pe care le făcea minorului, pârâtul obișnuia să o jignească pe reclamantă. Mai reține instanța că nu s-a dovedit și că ar fi agresat-o fizic pe reclamantă, cu atât mai puțin minorul, în ce-l privește pe acesta din urmă nici chiar verbal.
Mai reține instanța că reclamanta a formulat plângere penală pentru abandon de familie, fiind întocmit rechizitoriu pe numele pârâtului.
Analizând probele administrate instanța va respinge acțiunea formulată ca fiind neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Reclamanta nu a dovedit prin nimic că minorul ar fi fost afectat psihic și că acest lucru s-ar datora pârâtului. Deși a afirmat că va depune acte medicale pentru a dovedi acest lucru, deși martora C. M. a afirmat că pârâta a consultat un medic psihiatru și un neurolog și că minorul avea unele probleme de comportament, în lipsa unor acte medicale, doar potrivit susținerilor reclamantei și ale martorei, nici una neavând cunoștințe de specialitate, instanța nu poate aprecia că un eventual comportament problematic al minorului se datorează atitudinii pârâtului.
Reține instanța că nu s-a dovedit prin nimic că pârâtul l-ar fi agresat în vreun fel pe minor; altercațiile fiind între acesta și reclamantă, pe fondul probabil al tensiunilor existente între părți anterior divorțului și care au perpetuat ulterior.
Dar, pe de altă parte, remarcă instanța, neînțelegerile pârâtului cu reclamanta și atitudinea neadecvată a acestuia față de reclamantă, nu pot fi extinse și în ce privește raporturile acestuia cu minorul. Niciuna dintre martore nu a afirmat că pârâtul ar fi agresat minorul în vreun fel sau ar fi avut un comportament neadecvat față de acesta.
În ce privește susținerile reclamantei cu privire la dezinteresul pârâtului față de minor prin neplata pensiei de întreținere, instanța consideră că la momentul actual, nefiind pronunțată o soluție cu privire la respectiva presupusă faptă a acestuia, pârâtul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind dovedită până la acest moment reaua credință a acestuia.
Dispozițiile Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului prevăd că toate măsurile luate trebuie să se subordoneze cu prioritate principiului interesului superior al copilului, care se determină prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere, cum sunt vârsta copilului, conduita fiecărui părinte, situația lor materială, posibilitățile lor concrete de a se ocupa efectiv de copil.
În acest sens, în mod constant și Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale a statuat că interesul superior al minorului poate, în funcție de natura și de importanța sa, să prevaleze față de cel al părintelui (hotărârile E.P. împotriva Italiei, Johansenh împotriva Norvegiei, Pini, Bertani împotriva României).
În acord cu aceste concepte, în prezenta cauză, instanța va acorda deci prioritate intereselor minorului, apreciind că în interesul acestuia este menținerea legăturilor firești cu ambii părinți, în pofida neînțelegerilor dintre aceștia, neînțelegeri care în mod evident au determinat divorțul părților.
Astfel tensiunile și neînțelegerile dintre părți nu trebuie să aibă drept rezultat privarea minorului de legăturile cu unul dintre părinții săi, câtă vreme nu este dovedit în mod cert și neechivoc că menținerea acestor legături ar avea consecințe nefavorabile cu privire la dezvoltarea minorului.
Cu privire la exercitarea autorității părintești față de minor, instanța observă că, prin dispozițiile art. 397 C.civ., legiuitorul a consacrat, cu titlu de regulă, ca, după divorț, autoritatea părintească să revină în comun ambilor părinți. D. cu titlu de excepție este reglementată, prin dispozițiile art. 398 alin. (1) C.civ., posibilitatea ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de către unul dintre părinți, dar numai dacă există motive întemeiate și numai dacă interesul superior al minorului reclamă o astfel de măsură.
În prezenta cauză, pentru considerentele mai sus expuse, nu a fost constatată existența unor astfel de motive, astfel încât se va respinge cererea formulată de reclamanta T. M. M. privind exercitarea autorității părintești asupra minorului T. D. în mod exclusiv de către reclamantă.
Va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată”.
Impotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamantă.
In motivarea apelului reclamanta a adus critici hotărârii pronunțate de instanța de fond sub aspectul netemeinicie acesteia, arătând că toate probele administrate în dosarul cauzei au demonstrat temeinicia acțiunii formulate de reclamantă, instanța pronunțând o soluție ce contravine atât probelor administrate cât și interesului superior al copilului.
Reclamanta a apreciat că promovarea acestei acțiuni a fost determinată de starea actuală a minorului, precum și de împrejurarea că pârâtul nu este în țară, iar reclamanta trebuie să ia măsuri și să ia decizii în ce privește întreaga situație a minorului inclusiv sub aspectul sănătății sale.
Analizând actele și lucrările depuse la dosarul cauzei, se apreciază ca fondat prezentul apel în măsura și pentru considerentele ce vor fi expuse:
Prin sentința civilă 1190/2012 pronunțată de Judecătoria Aiud s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între reclamantă și pârât, iar în ceea ce privește situația minorului T. D. n. la 27.11.2011 instanța a stabilit locuința acestuia la domiciliul mamei, a stabilit programul de vizită a minorului în favoarea tatălui, urmând ca autoritatea părintească să fie exercitată de ambii părinți.
Ulterior divorțului, după o perioadă de timp în care au fost respectate dispozițiile cuprinse în sentința de divorț, pârâtul nu a mai prestat întreținerea în favoarea minorului, iar urmare a acestui fapt, mama minorului a formulat o plângere penală pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie, urmare căreia pârâtul a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Aiud din data de 18.04.2014.
Starea conflictuală între părinți s-a agravat, iar corelând depozițiile martorilor și concluziile cuprinse în rechizitoriul Parchetului rezultă că pârâtul a provocat mai multe incidente la domiciliul reclamantei în prezența minorului.
Această stare conflictuală are relevanță asupra exercitării autorității părintești de către ambii părinți sub aspectul imposibilității acestora pentru ca în momentul de față să ia decizii comune în ceea ce-l privește pe minor.
Comunicarea între cei doi părinți s-a întrerupt și ca urmare a faptului că pârâtul a plecat în străinătate, încetând orice fel de legătură cu reclamanta.
Lipsa de comunicare dintre cei doi părinți datorată și faptului că pârâtul nu mai ține legătura cu reclamanta din străinătate, face imposibilă exercitarea autorității părintești în acest moment de către ambii părinți și o pune în imposibilitate pe reclamantă de a lua decizii în ceea ce-l privește pe minor atât în privința sănătății cât și a instrucției personale.
Este incontestabil în interesul minorului ca autoritatea părintească să fie exercitată de ambii părinți și ca aceștia să se implice în toate aspectele ce țin de viața, instrucția și dezvoltarea minorului, chiar dacă între cei doi părinți a intervenit divorțul.
Acest lucru însă nu poate fi exclusiv interpretat pentru că tot în interesul superior al copilului este ca în privința acestuia să se ia decizii la timpul potrivit, temeinic și fundamentat. Legiuitorul a prevăzut în conținutul art. 398 cod civil posibilitatea instanței de a hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți în situația în care există motive temeinice pentru a hotărî astfel. Același text de lege stipulează că celălalt părinte își păstrează în continuarea dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare al copilului, măsura dispusă de instanță nefiind o sancțiune împotriva părintelui care nu-și mai exercită autoritatea părintească și nici o decădere din drepturile și obligațiile părintești.
Raportat la starea de fapt ce rezultă din probele administrate de instanța de fond, se apreciază că în prezenta cauză la acest moment, devin incidente disp. art. 397 al.1 Cod civil urmând ca să fie admis apelul declarat de reclamantă, schimbată soluția instanței de fond în sensul admiterii acțiunii pe care aceasta a formulat-o.
Apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de reclamanta T. M. M. împotriva sentinței civile nr. 1003/2014 pronunțată de Judecătoria Aiud.
Schimbă în tot sentința civilă apelată și procedând la judecarea cauzei:
Admite acțiunea civilă formulată de reclamanta T. M. M. împotriva pârâtului L. A. și în consecință:
Dispune ca exercitarea autorității părintești în ce-l privește pe minorul T. D. născut la 27.11.2011 să se efectueze exclusiv de reclamantă, în calitate de mamă a minorului.
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 3.03.2015
Președinte, L. P. P. | Judecător, L. D. | |
Grefier, F. M. |
Red PL
dact.MF 4 ex./22.05.2015
jud fond M. V.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Sentința nr.... | Ordin de protecţie. Decizia nr. 101/2015. Tribunalul ALBA → |
|---|
