Pretenţii. Sentința nr. 40/2015. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 40/2015 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 09-06-2015 în dosarul nr. 384/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ Nr. 384/A/2015
Ședința publică de la 09 Iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. V.
Judecător A. S. C.
Grefier D. M. A.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de reclamanta L. M. I. împotriva sentinței civile nr.40/14.01.2015 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimatul S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR BUCURESTI, având ca obiect - pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că s-a depus la dosar prin serviciul registratură din partea apelantei concluzii scrise prin care solicită admiterea apelului, casarea sentinței instanței de fond și obligarea Statului R. la achitarea daunelor morale în sumă de 200 000 lei și taxa judiciară de timbru de 150 lei.
Nemaifiind necesare alte lămuriri instanța constată cauza în stare de judecată, declară închisă probațiunea și rămâne în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față
Prin sent.civ.nr.40/2014 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosarul nr._ a fost respinsă acțiunea în pretenții formulată și precizată de reclamanta L. M. I., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță reținut următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul instanței la data de 16.07.2014 reclamanta L. M. I. a cerut obligarea Statului R. la plata sumei de 200.000 lei, reprezentând daune interese pentru prejudiciul moral cu urmări deosebit de grave provocat prin respingerea recursului și cererii de revizuire de către Curtea de Apel Timișoara.
Reclamanta și-a motivat pretențiile pe dispozițiile noului cod civil referitoare la răspunderea civilă delictuală și pe dispozițiile art.13 și art.17 din CEDO.
La solicitarea instanței la data de 17.09.2014 reclamanta și-a precizat acțiunea – fila 47 – solicitând instanței de judecată să oblige pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 200.000 lei reprezentând prejudiciu moral adus prin atingerea onoarei, demnității și reputației prin „exces de abuz de drept civil”, deoarece Curtea de Apel Timișoara i-a respins recursul și cererea de revizuire pentru recuperarea dobânzii legale și a cheltuielilor pe care le-a suportat.
Prin concluziile scrise înregistrate la dosar la data de 13.01.2015 – filele 68-69 - reclamanta a solicitat obligarea Statului R. la plata de daune interese pentru „prejudiciul moral cu urmări deosebit de grave ca urmare a abuzului de drept săvârșit prin neplata la timp a sumei (189.508,87 lei) prevăzută în Sentința civilă nr.1193/C a Tribunalului B.”.
Văzând recursul și decizia civilă nr.1349/2013 care a fost pronunțată în dosarul Curții de Apel Timișoara nr._ * de la filele 10-16, se constată că recursul declarat de către reclamantă împotriva deciziei civile nr.17/2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr.1892/55/A/2012 a fost respins, instanța de recurs reținând în considerente că în mod corect Tribunalul A. a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr.9046/10.10.2012 ce a fost pronunțată în dosarul Judecătoriei A. nr._, deoarece prin contractul de cesiune de creanță nr.1/09.06.2009 nu i-a fost transmisă creanța izvorâtă din contractul de prestări servicii nr.9018/2003, ci doar creanța rezultată din sentința civilă nr.1193/09.08.2008 a Tribunalului B..
S-a mai reținut că din suma de 276.308,07 lei S.C. Medical Trust SA a achitat reclamantei suma de 189.508,87 lei la data de 22.12.2012 în cadrul executării silite ce a făcut obiectul dosarului execuțional al B. H. V. nr.125/2010, asupra căreia reclamanta a solicitat a se calcula dobândă legală actualizată cu rata inflației.
Instanța de recurs a mai constatat că pretențiile reclamantei pentru obligarea Spitalului Clinic Județean de Urgență A. la plata de dobânzi legale actualizate cu rata inflației pentru debitele în sumă de 803.979,51 lei și 321.183,18 lei care rezultă din facturile fiscale nr._/04.11.2008 și nr._/12.12.2005 sunt nefondate deoarece, în primul rând cele două facturi reprezintă contravaloarea dobânzilor legale calculate potrivit art.14.1 și 14.3 din contractul de prestări servicii, în sistemul de drept românesc fiind interzis anatocismul, cu excepția contractelor de împrumut când art.8 din OG nr.9/2000 permite capitalizarea dobânzilor datorate, situație care nu se regăsește în speță.
În al doilea rând, creanța în sumă de 321.183,18 lei nu mai există deoarece, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtului, a modificat decizia Curții de Apel A. I. nr.102/2011 prin care acesta a fost obligat la plata unei astfel de sume și a respins apelul reclamantei împotriva sentinței Tribunalului A. prin care acțiunea i-a fost a fost respinsă.
La fila 17 de află decizia civilă nr.1801/2013 care a fost pronunțată în dosarul Curții de Apel Timișoara nr._ prin care a fost respinsă cererea de revizuire a deciziei civile nr.1349/2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._ *, pentru considerentul că în conformitate cu dispozițiile art.322 al.1 din codul de procedură civilă revizuirea unei hotărâri ce a fost pronunțată de o instanță de recurs este admisibilă doar atunci când acesta evocă fondul, or decizia Curții de Apel Timișoara nr.1349/2013 nu a evocat fondul, nereținând o altă stare de fapt decât cea stabilită de prima instanță.
Cererea reclamantei de obligare a Statului R. la plata de daune interese va fi respinsă pentru următoarele considerente.
Se constată că acțiunea cu care a fost investită instanța este o acțiune în răspundere civilă delictuală, pentru care art.1357 din noul Cod civil dispune:
„(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.
(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.
Acțiunea se cere a fi respinsă deoarece condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt întrunite.
Văzând deciziile civile nr.1349/2013 și nr.1801/2013 de la filele 10 și 17, ambele pronunțate în dosare ale Curții de Apel Timișoara, precum și sentința civilă nr.1193/C pronunțată în dosarul Tribunalului B. de la fila 41 nu se poate reține existența vreunei fapte ilicite, deoarece sistemul judiciar nu a refuzat reclamantei dreptul la judecarea unor cereri de chemare în judecată, ci dimpotrivă acestea i-au soluționate fiind pronunțate hotărâri judecătorești irevocabile atât în căile ordinare de atac care îi erau deschise, cât și în calea de atac extraordinară a revizuirii.
De asemenea, nu există vreo dovadă că soluționarea cererilor de chemare în judecată s-a făcut cu încălcarea legii, astfel că nu se poate reține că reclamantei i s-au produs prejudicii morale.
Nemulțumirile reclamantei în legătură cu modurile în care i-au fost soluționare sau respinse cererile nu constituie decât aprecieri personale, iar nu fapte ilicite care să permită angajarea răspunderii delictuale, neexistând vreo dovadă care să permită concluzia că nu a beneficiat de o judecată dreaptă.
Deoarece nu există vreun indiciu care să permită constatarea vreunei încălcării a drepturilor civile, soluționarea cererilor reclamantei fiind făcută în contextul legislației române în vigoare, nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art.13 și art.17 din CEDO și din Protocolul 1.
Împotriva sentinței a declarat apel în termen legal reclamanta L. M. I., solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii cererii introductive astfel cum aceasta a fost formulată și precizată.
În temeiul art. 466 si urm.C.proc.civ. invocă următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie ale sentinței apelate:
1. Un prim aspect de nelegalitate și totodată de netemeinicie al sentinței apelate constă în omisiunea primei instanțe de a analiza elementele esențiale ale stării de fapt prezentate în motivarea cererii introductive de instanță și totodată de a argumenta punctual justificarea acestei omisiuni.
Astfel, au fost omise următoarele aspecte pe care le consideră esențiale în starea de fapt a cazului dat:
În armonie cu principiul stabilirii adevărului prima instanța avea obligația să analizeze toate elementele stării de fapt și totodată să motiveze omisiunea neluării lor în considerare. Încălcându-și această obligație legală instituită de art. 129 alin. 4 și 5 din V.C.proc.civ(22 NCPC). prima instanță s-a limitat la o analiză fragmentară a stării de fapt și la formularea unor constatări neconcordante cu realitățile dosarului.
Arată că în jurisprudența CEDO, s-a statuat că, dacă un justițiabil invocă în scris un argument suficient de clar și de precis, pe deasupra susținut de probe și de natură să aibă o incidență asupra soluției ce urmează să fie pronunțată în respectivul litigiu, este necesar ca instanța să analizeze acest argument și să formuleze un răspuns explicit și specific. Cerința motivării hotărârii judecătorești prezintă o importanță particulară dacă argumentul invocat poate avea o incidență decisivă asupra obiectului litigiului.
Din moment ce orice argument merită un răspuns, și, în lipsa unei asemenea motivări, este imposibil să se determine dacă respectivul argument a fost doar neglijat sau dacă, dimpotrivă, el a făcut obiectul unei respingeri implicite, sunt încălcate exigențele Curții privind obligația instanței de a răspunde prin motivarea la argumentele prezentate de părți, întrucât „numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției”.
Într-adevăr, Curtea a apreciat că instanța nu este întotdeauna obligată să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile soluționării cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea pârtii de un veritabil acces la justiție "deciziile judiciare trebuind sa indice de o maniera suficienta motivele pe care se bazează "
Un alt aspect de nelegalitate al sentinței apelate constă în omisiunea judecătorului fondului de a analiza înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamantul apelant ca probe în justificarea pretențiilor sale și de a le înlătura motivat, limitându-se la aprecierea pur formală în sensul că,Curtea de Apel Timișoara a apreciat pozitiv constatările din fond.
Simpla referire la faptul că probatoriu administrat nu a conturat existența condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale nu poate fi catalogată drept o reală motivare a soluției pronunțate, deoarece nu putem stabili probele care au format convingerea instanței și raționamentul logic care a stat la baza luării hotărârii de respingere a acțiunii, întrucât acestea nu au fost cercetate de judecător .
Mai mult, obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este rezultatul a mai multor exigențe, printre care două care decurg din art.6 paragraful 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului așa cum este aceasta interpretată de CEDO sunt aplicabile în speța de față: pe de o parte, acest text consacră dreptul oricărei persoane de a-și prezenta argumentele și observațiile în fața instanței; pe de altă parte, impun oricărei instanțe obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Respectarea acestor două exigențe sunt necesare pentru ca dreptul la un proces echitabil să fie asigurat, din moment ce numai pe calea motivării se poate verifica maniera în care în circumstanțele concrete ale cauzei "justiția a fost servită". În același sens, jurisprudența națională a statuat că exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției.
Lecturând motivarea superficială a instanței nu se poate regăsi o analiză și evaluare clară și completă a tuturor probelor pe baza cărora s-a stabilit că nu sunt întrunite condițiile aplicării răspunderii condițiilor delictuale în cazul dat. Pretențiile reclamantului au fost dovedite prin următoarele înscrisuri, depuse atât anexat cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar cât și ulterior pe parcursul judecății: Contractul de Cesiune nr.l/09.06.2009, Decizia Curții de Apel Timișoara, Revizuirea deciziei, Concluzii scrise la recurs, Minuta sentinței de intrare a societății în insolvență, Copia minutei nr.208/F/2009, Decizia . a Tribunalului A. ,Plan de reorganizare filele 1,30 si 31,sentința civila nr.l 193/C a Tribunalului Brasov, Recursul.
Judecătorul din fond nu a reținut că în contractul de cesiune sunt prevăzute următoarele clauze:
1."Întrucât, cedentul deține asupra debitoarei Spitalul Clinic Județean A. cu sediul in municipiul A., ..2-4, jud.A., cod unic de înregistrare 35l9879, calitatea de creditor, conform contractului de prestări servicii nr.90l8/14.1Q.20D3, așa cum a fost modificat și completat prin acte adiționale.
Întrucât cedentul în baza contractului de prestări servicii deține asupra Spitalului Clinic Județean A.,o creanța in suma de 276.308,07 lei provenită din facturile Sentinței Civila nr.H93/C privind D_ ."
De vreme ce valoarea creanței cesionate a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească respectiva creanță are semnificație juridică de creanță principală și ca urmare este purtătoare de dobânzi din momentul stabilirii ei și până la momentul încasării ei de către ;creditoarea cesionara, fapt nereținut de judecătoria un abuz a Curții de Apel Timișoara.
Instanța de fond nu a motivat abuzul săvârșit de Curtea de Apel Timișoara în baza opozițiilor art.43 din C.. data nașterii creanței în discuție, fără echivoc în acest sens si faptul că deși reclamanta recurentă a cerut numai dobânzile aferente creanței stabilită prin hotărârea judecătorească menționată iar nu la creanța rezultată din facturi, totuși instanța de recurs reține în mod greșit că solicitarea reclamantei a avut în vedere creanța rezultată din facturi. Nu-i mai puțin adevărat că hotărârea judecătorească care a stabilit creanța în discuție a avut în vedere facturile neachitate de către debitor dar câtă vreme această creanță a fost cuantificată printr-o hotărâre judecătorească, sursa ei rămâne acea hotărâre judecătorească iar nu facturile în temeiul cărora instanța a stabilit-o ca atare.
Judecătorul din fond nu a reținut si nu a motivat faptul că în contractul de cesiune este prevăzut că:
Art.4 -să cesioneze și toate accesoriile creanței precum și dreptul de a urmări încasarea creanței de către cesionar;
Art 6. Ca urmare a acestei cesiuni, dreptul de proprietate al cedentului asupra creanței împreună cu toate drepturile și obligațiile ce decurg din calitatea de creditor al debitorului cedat se vor transmite cesionarului, acesta devenind creditorul Debitorului Cedat."
Astfel că S. R. a săvârșit o faptă ilicită cu vinovăție reținându-i suma scadentă la data de 20.08.2008, încă doi ani și patru luni fără să-i achite măcar dobânda legală.
Instanța de fond nu a dorit să rețină,schimbând natura ori înțelesul lămurit al actului juridic întrucât prejudiciul produs de S. R. este evident, imposibilitatea introducerii în circuit a sumei de 189.508,87 lei în activitățile comerciale a . a cărui acționar era, au dus la imposibilitatea punerii în funcție a programului de reorganizare a acesteia și care a produs prejudicii morale și materiale .
Instanța de fond nu a constatat faptul că Spitalul Clinic Județean de Urgență A. a dat dovadă de rea-credință și a virat suma altcuiva eludând legea, astfel că afirmațiile că nu există fapta ilicită în acordarea dobânzii legale reprezintă un alt abuz de drept.
Articolul 1 din Protocolul 1 al CEDO a fost grav încălcat prin neacordarea dobânzii reale actualizată cu rata inflației după 2(doi) ani si 4(patru luni) de achitare a sentinței.
Reputația, demnitatea și onoarea apelantei, au fost grav afectate pe o perioadă de 6(sase) ani, ; perioada când a fost umilită în special de ultimele 4(patru) instanțe de judecată incluzând și pe cea de la A. I.. Modul nedrept prin care se face judecata în România încălcând legile imperative, demonstrează că nu există stat de drept iar timpul îndelungat în care se poate obține o despăgubire refuzată de sistemul judecătoresc este ieșit din orice mod de înțelegere ținând cont că urmează o etapă nouă la CEDO unde România este pe primul loc la abuzurile săvârșite de unii judecători.
Se poate constata cu ușurință că a solicitat dobânda legala actualizată cu rata inflației la sentința civilă nr.l 193/C /2008 de la Tribunalul B. care a dispus plata sumei la 10 zile de la comunicare. Susține apelanta că a transmis instanțelor data comunicării precum și data când a fost achitată suma, iar insinuarea acestora că ar fi cerut plata facturilor si nu a sentinței civile este impardonabil.
Refuzul instanțelor din România de a dispune plata dobânzilor legale actualizată cu rata inflației pe cei doi ani și patru luni reprezintă o încălcare a legii, apelanta beneficiind de o judecată nedreaptă și prin încălcarea drepturilor art.13 si art.17 precum si art.l din Protocolul nr.l al CEDO.
În drept,art.l359 ,1349 si art.72 N CC.
Prin întâmpinare intimatele Ministerul Finanțelor Publice, București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., prin reprezentant teritorial Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. au solicitat respingerea apelului în primul rând ca inadmisibil și în al doilea rând ca neîntemeiat .
În motivarea întâmpinării arată că în fapt reclamanta a chemat în judecată S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând prin acțiunea formulată ca acesta să fie obligat la plata despăgubirilor în sumă de 200 000 lei reprezentând daune interese privind prejudiciul moral cu urmări deosebit de grave ca urmare a respingerii recursului și revizuirii acestuia de către Curtea de Apel Timișoara privind recuperarea dobânzii legale și a cheltuielilor suportate cu o acțiune de recuperare a unei creanțe.
Se arată de către reclamantă că a obținut prin contractul de cesiune de creanță nr. 3/09.06.2009 de la . din A. I. suma de 76.626,49 lei de la debitorul Spitalul Clinic de Urgență A., contractul de cesiune de creanță prevăzând și accesoriile rezultate prin neplata sumei în contractul sus amintit.
Această factură a fosta achitată după aproximativ 2 ani și jumătate de la data scadenței, perioadă în care reclamanta nu a putut declanșa recursul pentru . . a cărui acționar era în acea perioadă. Mai mult nu a putut onora nici planul de reorganizare întrucât plata acestei facturi s-a efectuat la sfârșitul anului 2010 societatea intrând în faliment din cauza acestei nedreptăți.
De asemenea se mai arată că a fost pensionată forțat la boală ca o consecință a agravării sănătății prin încălcarea drepturilor care le-a avut asupra proprietății și care datorită stresului și efortului psi-ho intelectual pentru recuperarea creanței urmărite silit cât și a intervalului de timp destinat procesului cu recuperarea accesoriilor și a sumei principale boala s-a agravat alarmant.
În continuare se aduc a . critici la adresa instanțelor și a hotărârilor pronunțate de acestea pe parcursul acțiunii de recuperare a creanței mai sus invocate.
Față de solicitările reclamantei și temeiul de drept invocat pârâtele reiau apărările făcute în fața instanței de fond:
S. răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat ., numai in temeiul si in situațiile prevăzute de art. 504 si următoarele din Codul de procedura penala, iar nu in temeiul art. 1349 și următoarele din Noul Codul civil, precum si pentru alte situații neprevăzute in textul citat din Codul de procedura penala.
La baza demersului procesual al reclamantei rezidă argumentarea potrivit căreia instanțele pe parcursul derulării soluționării dosarului de recuperare a creanței menționate anterior au fost de rea credință susținându-se că a fost afectată activitatea . care era acționar aceasta intrând în insolvență.
În viziunea reclamantei S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice este responsabil pentru consecințele activității defectuoase a instanțelor judecătorești în condițiile răspunderii civile delictuale.
În acest sens nu poate fi luată în considerare susținerea potrivit căreia, în cauză, ar putea fi incidente prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, în condițiile în care exista dispoziții legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale.
Ca atare, angajarea răspunderii statului se realizează cu procedură prevăzută de art.504 Cod procedură penală și se grefează pe ideea de culpă a organelor judiciare, însă nu s-a instituționalizat reglementarea unei răspunderii nelimitate a statului pentru erorii judiciare, ci doar în situațiile expres limitative prevăzute de lege (art. 504 C proc. pen.).
Pentru aceleași considerente, ca cele expuse mai sus, acțiunea reclamantei se privește a fi nefondată si nu se mai pot face discuții nici asupra cuantumului daunelor morale solicitate paratului S. R. atâta vreme cât, reclamanta nu se afla în una din situațiile expres reglementate de lege care să-i confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un proces penal.
Chestiunea răspunderii Statului pentru erori judiciare este reglementata în art. 52 din Constituție, conform renumerotării legii fundamentale de după revizuirea Constituției, aprobate prin Legea 429/2003.
Astfel, art. 52 alin. (1) din Constituție prevede: „S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilita în condițiile legii si nu înlătură răspunderea magistraților care si-au exercitat funcția cu rea credința sau grava neglijenta".
Pe de alta parte, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor, republicata, cu modificările si completările ulterioare prevede ca: „S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este stabilita în condițiile legii si nu înlătură răspunderea judecătorilor si procurorilor care si-au exercitat funcția cu rea credința sau gravă neglijenta.
Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedura penala.
Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitiva, răspunderea penala sau disciplinara, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârșită în cursul judecații procesului si daca aceasta faptă este de natura sa determine o eroare judiciara."
Așadar, răspunderea Statului poate fi antrenată doar în condițiile prevăzute de art. 504 Cod de procedura penala sau în cazul care printr-o hotărâre definitivă, s-a instituit răspunderea penala sau disciplinara, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta savârsita în exercitarea funcției cu rea credința sau din grava neglijenta si daca aceasta fapta a fost de natura sa determine o eroare judiciara.
Pe de o parte, în speță nu s-a justificat existența unui caz de gravă neglijență sau de rea-credință din partea organelor judiciare, dovedită printr-o hotărâre judecătorească, pentru a se reține vinovăția acestora în a acționa în modalitatea expusă de reclamantă, în sensul răspunderii civile delictuale.
Pe de altă parte, din motivele invocate de reclamantă în susținerea prezentei cauze nu conduc la ideea acreditată de aceasta, în sensul că activitatea . a fost stopată, societatea intrând în insolvență, din cauza nerecuperării creanței datorate de Spitalul Clinic de Urgență A., reclamantei din această cauză, această creanță neavând nici o legătura cu .. Nu există în cauză un element de probă care să ateste că . societății își are cauza în nerecuperarea la timp a acestei creanțe.
Ori, față de această împrejurare solicită instanței ca prin soluționarea apelului să constate că nu poate fi reținută în cauză o încălcare a dreptului fundamental al reclamantei la viața privată, intimă și familială, astfel cum este recunoscut și garantat prin dispozițiile art. 26 din Constituția României și art. 9 din CEDO respectiv al dreptului de proprietate privată recunoscut prin art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO..
În acest sens instanța de soluționare a fondului în mod corect a constatat că nu se poate reține existența vreunei fapte ilicite, deoarece sistemul judiciar nu a refuzat reclamantei dreptul la judecarea unor cereri de chemare în judecată, ci dimpotrivă acestea i-au fost soluționate fiind pronunțate hotărâri judecătorești irevocabile atât în căile ordinare de atac care îi erau deschise, cât și în calea de atac extraordinară a revizuirii.
De asemenea, nu există vreo dovadă că soluționarea cererilor de chemare în judecată s-a făcut cu încălcarea legii, astfel că nu se poate reține că reclamantei i s-au produs prejudicii morale.
Nemulțumirile reclamantei în legătură cu modurile în care i-au fost soluționate sau respinse cererile nu constituie decât aprecieri personale, iar nu fapte ilicite care să permită angajarea răspunderii civile delictuale, neexistând vreo dovadă care să permită concluzia că nu a beneficiat de o judecată dreaptă.
Pe cale de consecință în lumina rațiunilor anterior expuse, solicităm onoratei instanțe să constate ca neîntemeiat apelul formulat și precizat de reclamanta apelantă Lehu M. I. și respingerea acestuia ca atare cu consecința menținerii ca temeinice și legale a hotărârii atacate.
În răspunsul la întâmpinare apelanta L. M. I. solicită admiterea apelului formulat, casarea sentinței civile nr.40/2014 a Judecătoriei A. și obligarea Statului R. la plata sumei de 200.000 lei reprezentând daune morale și de vătămare a sănătății, precum și cheltuielile de judecată
Arată că temeiul de drept al acțiunii nu este articolul 504 Cod. Proc.P., ci art. 1349, art. 1357, 1381, 1388, 1391, NCC ,art.2 si 5 din lg.303/2004“(orice prejudiciu da dreptul la reparație ). “ privind răspunderea civila delictuala”. La prevederile legale la care a făcut referire mai sus și care aparțin dreptului național, adaugă și dispozițiile art. 13 al CEDO care prevăd că „orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale precum și ale art. 17 CEDO care prevăd că “nicio dispoziție din prezenta Convenție nu poate fi interpretată ca autorizând unui stat, unui grup sau unui individ, un drept oarecare de a desfășurat o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute de prezenta Convenție, sau de a aduce limitări acestor drepturi și libertăți, decât cele prevăzute de aceasta Convenție,”
Conform art.l alin.l din Protocolul nr.l: Orice persoană fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauza de utilitate publica si în condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional.
Referitor la noțiunea de bun, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Or, veniturile viitoare pe care le-ar fi realizat reclamantul în cazul în care ar fi încasat suma datorată conform dispoziției Tribunalului A., Societatea Comercială nu ar fi intrat în faliment putându-se continua Planul de Reorganizare. Nu s-ar fi agravat bolile datorate stresului și efortului psihic exagerat ținând cont de faptul că aceste bunuri formau un drept deja câștigat și sigur că va fi plătit la timp. Prin pensionarea forțată a reclamantului a avut ca și consecință privarea sa de dreptul de proprietate asupra veniturilor pe care le realiza în calitate de administrator al ., a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.
Raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1, o astfel de ingerință trebuie să mențină un just echilibru între interesul general si cerințele cu privire la respectarea drepturilor individuale. Pentru aceste considerente, apreciem ca a avut loc o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Cu privire la prejudiciile materiale si morale determinate de aceasta ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului, aratam ca, asa cum s-a stabilit jurisprudential de CEDO, trebuie sa existe o legătură clara de cauzalitate între despăgubirile pretinse si privarea de proprietate.
O astfel de legătură clara de cauzalitate există și este stabilită prin pierderea sumei sus amintită și a fabricii noi construite, precum și agravarea sănătății, prin încălcarea legilor imperative de către reprezentanții Statului R..
Potrivit art. 13 al CEDO, “orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.” În cazul dat, i-a fost încălcat dreptul la proprietate, iar stresul la care a fost supusă în timpul procedurii de recuperare a creanțelor au avut grave repercursiuni asupra situației sale și a familiei, simțindu-se înșelată, în urma abuzului de drept săvârșit.
Deliberând asupra apelului, Tribunalul constată că acesta este nefondat pentru următoarele:
Temeiul legal al obligării pârâtului la plata daunelor morale îl reprezintă dispozițiile art.1349, art.1357, art.1381, art.1391 Noul Cod civil, norme ce reglementează răspunderea civilă delictuală, constând în obligarea unei persoane de a repara prejudiciul cauzat alteia pentru o faptă ilicită.
Potrivit disp.art.1357 Noul Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare .
Prejudiciul nepatrimonial constituie, ca și cel patrimonial un element structural al răspunderii civile delictuale, alături de fapta ilicită, culpa autorului și de raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Prejudiciile nepatrimoniale, denumite și daune morale, constituie acele consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale. Asemenea consecințe pot fi durerile fizice și psihice, atingerile aduse onoarei, cinstei, demnității, prestigiului sau reputației unei persoane etc.
Chiar dacă reclamantei i-a fost cauzat un disconfort psihic prin existența litigiului rezultat din încheierea contractului de cesiune de creanță nr.1/09.06.2009 și a fost pensionată începând cu data de 13.01.2010 din cauza invalidității (f.22 dosar fond), hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr._ * și nr._ a Curții de Apel Timișoara menționate de apelantă sunt irevocabile ; nu au fost desființate în căile de atac - mijloacele procedurale prin intermediul cărora părțile interesate au posibilitatea de a solicita și obține desființarea hotărârilor judecătorești nelegale sau netemeinice, astfel că au prezumția de legalitate .
Rediscutarea clauzelor contractului de concesiune în prezenta cauză ar echivala cu o altă cale de atac decât cea stabilită de lege, ori atacarea hotărârii judecătorești cu o altă cale de atac decât cea stabilită de lege constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, consacrat de legea procesual civilă, în concordanță cu principiul statuat prin art. 129 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.
În consecință, nu se poate reține în sarcina Statului nici o faptă cauzatoare de prejudicii (răspundere care intervine în cazul hotărârilor judecătorești nelegale), astfel că nu poate fi obligat la plata vreunei reparații materiale sau morale, față de reclamantă.
În baza art.480 al.1 NCPC apelul va fi respins ca nefondat.
Apelul fiind respins, în baza art.453 al.1 NCPC, reclamantei nu îi pot fi acordate cheltuieli de judecată .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta L. M. I. împotriva sentinței civile nr.40/14.01.2015 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 09.06.2015
Președinte, L. V. | Judecător, A. S. C. | |
Grefier, D. M. A. |
Red.C.A.S./28.09.2015
Tehn. D.A./4.ex
Jud. fond F. S. C.
06.10.2015
| ← Expropriere. Sentința nr. 1687/2015. Tribunalul ALBA | Contestaţie la executare. Sentința nr. 1493/2015. Tribunalul ALBA → |
|---|
