Anulare act. Hotărâre din 02-07-2013, Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 02-07-2013 în dosarul nr. 17526/55/2011
R.
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 268
Ședința publică din data de 02.07.2013
Președinte T. B.
Judecător M. A.
Grefier V. M.
S-a luat în examinare,în vederea pronunțării, apelul formulat de apelanții V. A. și V. S. D. în contradictoriu cu intimata V. Romania SA împotriva sentinței civile nr.1848/5.03.2013 pronunțată de Judecătoria A. având ca obiect anulare act .
La apelul nominal lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care constatând că părțile au pus concluzii în fond în ședința publică din 25.06.013, acestea fiind consemnate în încheierea din acea ședință, care face parte integrantă din prezenta, instanța trece la soluționarea apelului.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului înregistrat la această instanță la data de 08.05.2013, constată că prin Sentința civilă nr.1848/5.03.2013 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, s-a respins acțiunea civilă precizată formulată de reclamanții V. A. și V. S. D., în contradictoriu cu pârâta .,, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că între reclamanți și pârâtă s-a încheiat la data de 26.06.2008 convenția de credit nr._/26.06.2008, având ca obiect acordarea de către V. a unui împrumut bancar în valoare de 286.000 CHF, pe o durată de 300 de luni, cu destinația acoperire cheltuieli personale curente. În „condițiile speciale ale convenției”, s-a prevăzut (cu privire la aspectele ce interesează în speță: dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară (pct. 3 lit. d), un comision de risc de 0,22 % aplicat la soldul creditului (pct. 5 lit. a), și obligația împrumutătorilor de a rambursa creditul conform graficului de rambursare (pct. 6).
În „condițiile generale ale convenției”, au fost definiți termenii contractului, respectiv costul total al creditului – toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli (secțiunea 1 - definiții), comisionul de risc – datorat băncii pentru punerea la dispoziție a creditului (secțiunea 3 – costuri, pct. 3.5), și s-a stabilit dreptul băncii de a declara scadența anticipată (secțiunea 8), pct. 8.1 lit. a liniuța a 2 - a - când împrumutatul nu-și îndeplinește obligațiile de plată conform altor convenții de împrumut cu banca, sau - liniuța a 3 - a - conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit. După apariția OUG nr. 50/2010 (prin care, printre altele, s-a eliminat posibilitatea băncilor de a percepe comision de risc), și în vederea aplicării acesteia pentru asigurarea conformității contractului cu noile prevederi legale, pârâta a trimis reclamanților o notificare – nr. 2064/03.09.2010, în care a prezentat principalele modificări ce urmează a fi aduse contractului, invitând reclamanții la sediul băncii în vederea semnării actului adițional, nesemnarea acestui act adițional fiind considerată, conform dispozițiilor ordonanței, acceptare tacită.
În urma notificării primite între părți s-a încheiat Actul adițional nr. 1/29.12.2010 la convenția de credit, prin care a eliminat clauza privind posibilitatea de ajustare a dobânzii, iar comisionul de risc a fost redenumit comision de administrare credit, urmând a fi datorat în continuare, pe toată durata convenției, în aceeași valoare procentuală, reprezentând costul de administrare a creditului din perspectiva riscurilor asumate de bancă prin punerea creditului la dispoziția împrumutatului.Prin prezenta acțiune, reclamanții au solicitat instanței să dispună, anularea ca abuzivă și eliminarea din contract a comisionului de risc și, ulterior modificării contractuale, a comisionului de administrare credit și restituirea sumelor încasate cu acest titlu de bancă, precum și anularea ca abuzivă și eliminarea din contract a clauzelor privind scadența anticipată – pct. 8.1, lit. a, liniuțele 2 și 3.
Cu privire la comisionul de risc și de administrare credit, prima instanță a reținut că reclamanții au invocat prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, conform cărora: O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Pârâta a invocat pe de o parte că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a constata caracterul abuziv al clauzelor privind aceste comisioane, iar pe de altă parte că, în aplicarea principiului „efectului direct” al art. 4 al. 2 din Directiva 93/13/CEE, comisioanele sunt incluse, împreună cu dobânda, în costul total al creditului, care formează împreună cu marja de profit prețul contractului de credit, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi caracterul adecvat al prețului, în măsura în care clauzele sunt exprimate clar și inteligibil.
În acord cu interpretarea ÎCCJ – Secția a II a Civilă (decizia nr. 4685/27.11.2012, pronunțată în dosarul nr._ *), instanța de fond a apreciat că cele două comisioane în litigiu fac parte din costul total al creditului și reprezintă o componentă a prețului creditului, exceptat de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care clauzele au fost stabilite în mod clar și inteligibil.
Verificând această condiție, instanța de fond a constatat că atât comisionul de risc cât și cel de administrare credit au fost stabilite în mod neechivoc în cuprinsul contractului – pct. 5 lit. a din „condițiile speciale ale convenției”, respectiv în actul adițional, semnate sau acceptate tacit de reclamanți, fiind incluse - sub denumirea de Risk - în planul de rambursare a creditului, de asemenea semnat de ambii reclamanți. Mai mult, comisioanele au și fost achitate începând cu data primei rambursări – 28.07.2008, reclamanții manifestându-și nemulțumirea față de acestea de abia la data de 13.09.2011, când au invitat pârâta la conciliere, în condițiile în care problema principală, astfel cum rezultă din răspunsul la interogatoriul reclamantului, a fost creșterea semnificativă a cursului de schimb leu – CHF.
Instanța de fond a apreciat că nu se pot primi apărările reclamantului, care a susținut că nu a avut cunoștință de comisionul de risc, fiind interesat doar de cuantumul dobânzii, o minimă diligență obligându-i pe reclamanți ca înainte de semnarea convenției de credit să citească prevederile contractuale, inclusiv planul de rambursare, ambele prevăzând într-o manieră clară și inteligibilă modalitatea de calcul și cuantumul comisionului de risc. În consecință, apreciind că cele două comisioane au fost stabilite în mod clar și inteligibil, instanța de fond a constatat că, în temeiul art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 4 al. 2 din Directiva 93/13/CEE, clauzele privind aceste comisioane sunt exceptate de la controlul asupra caracterului abuziv din perspectiva prevederilor art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000, respectiv cu privire la lipsa negocierii, existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părțilorîn detrimentul consumatorului, precum și absența bunei credințe.
Cu privire la clauzele privind scadența anticipată – pct. 8.1, lit. a, liniuțele 2 și 3, prima instanță a arătat că acestea vizează dreptul băncii pârâte de a declara scadența anticipată dacă împrumutatul nu-și îndeplinește obligațiile de plată conform altor convenții de împrumut cu banca (liniuța 2), sau conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare sau de credit. Reclamanții au susținut că atâta vreme cât ei își îndeplinesc obligațiile față de bancă în conformitate cu prevederile contractului, nu o interesează pe aceasta conduita lor în alte convenții, calificând astfel abuzive aceste clauze. Astfel instanța de fond a apreciat însă că, în condițiile în care neîndeplinirea obligațiilor de plată în alte convenții de credit este de natură să atragă scadența anticipată a obligațiilor aferente acelor convenții, cu posibilitatea băncii sau instituției de credit care a acordat împrumutatului creditul să urmărească silit toate bunurile acestuia, inclusiv bunul ipotecat ce constituie garanția aferentă prezentului credit, pârâta este interesată să declare scadența anticipată a creditului pentru a nu se vedea pusă în fața imposibilității de a valorifica ipoteca (în lipsa declarării scadenței anticipate, banca neavând titlu decât pe ratele scadente). De altfel, aceste clauze nu sunt altceva decât o aplicație a prevederilor art. 1025 din Codul civil 1864 (aplicabil în speță în temeiul art. 102 al. 1 din Legea nr. 71/2011 raportat la data contractului de credit), respectiv a prevederilor art. 263 din codul de procedură civilă 1865, care prevăd decăderea din termen a debitorului insolvabil sau care micșorează garanțiile date creditorului, aceste clauze neputând fi apreciate ca abuzive.
În consecință prima instanță a constatat nefondată acțiunea formulată de reclamanți și a respins acțiunea ca atare, neacordând nici cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei soluții au formulat cale de atac pe care inițial din eroare au intitulat-o recurs, apelanții V. A. și V. S. D. solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, pe care o consideră netemeinică și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, invocând inițial dispozițiile art.299 al.1, 312 Cod procedură civilă raportat la art. 304 ind.1 Cod procedură civilă, Legea 193/2000, OUG 50/2010, convenția de credit_/20.07.2007 fără cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de apel, apelanții au arătat că apreciază hotărârea primei instanțe ca fiind nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Prin aceasta hotărâre prima instanța, în mod cu totul nelegal, a constatat că cele două comisioane în litigiu, atât cel de risc cât și cel de administrare, fac parte din costul total al creditului și reprezintă o componentă a prețului creditului, fiind astfel exceptate de la controlul caracterului abuziv.
Cu privire la comisionul de risc și la cel de administrare, prima instanța, în hotărârea atacată, arată că apelanții au achitat acest comision de risc începând cu data primei rambursări, nemanifestându-și nemulțumirea decât mult mai târziu. Chiar și acest aspect, luat individual, arată faptul că apelanții sunt consumatori neavizați. Art. 970 cod civil prevede că orice convenție trebuie executată cu bună credință, aceasta obligând la toate urmările pe care echitatea le impune în funcție de natura obligației, iar pe de altă parte se precizează că dezechilibrul tot mai semnificativ între profesioniști și consumatori a determinat încercarea legiuitorului de a stopa abuzul de drept, posibil datorită abuzului de putere economica a comerciantului, stopare care se încearcă a se realiza prin sancționarea clauzelor abuzive. Contractul de credit este un contract de adeziune având clauze standard, posibilitatea de negociere a consumatorului în sensul modificării prevederilor acestor clauze standard fiind inexistenta.Susținerea instanței în sensul că simpla inserare a celor doua clauze în partea privind condițiile speciale ar face dovada existenței unei negocieri directe nu poate fi primită, denumirea secțiunii din contract neavând nici o relevanță.
Apelanții arată că, pentru executarea propriei obligații contractuale banca încasează un comision fără ca reclamanții, pentru executarea propriei lor obligații (plata ratelor) să încaseze vreo sumă de la bancă. Astfel în total se achită comision de risc în sumă de 110.374,84 CHF, adică aproximativ 386.311,94 lei (1 CHF=3,5 lei) ceea ce este o sumă enormă pentru un serviciu inexistent și neexecutat. De asemenea, raportat la dobânda finală (169.382,15 CHF) ; valoarea finală a comisionului de risc (110.374,84 CHF) apare ca disproporționat și nejustificat de mare. Apelanții arată că au fost induși în eroare la momentul încheierii contractului, de către bancă, prezentându-li-se o dobândă foarte avantajoasă acestui tip de credit, cea mai avantajoasă la acel moment de pe piață, fără a li se fi adus la cunoștință existența altor costuri aferente acordării acestui credit. În realitate sumele percepute cu titlu de comision de risc reprezintă o dobândă "mascată", scopul fiind inducerea în eroare a clientului, care are în vedere o dobânda mai redusă, fără a realiza că aceasta va crește prin aplicarea unor comisioane. Suma totală ce ar urma să fie achitată cu titlu de comision de risc de către apelanți ar fi de 110.374,84 franci elvețieni, adică 26,1 % din valoarea totală a creditului . Astfel că perceperea unei sume de 15.361,01 franci elvețieni plus la care se adaugă plata comisionului de administrare în care s-a transformat comisionul de risc, în sumă de 17.291,79 CHF, încasat până la data pronunțării hotărârii începând cu 28.01.2011, pentru evitarea unor riscuri care fuseseră deja acoperite prin garanțiile percepute de către banca, fără posibilitatea restituirii, confirma atât caracterul abuziv al clauzei cât și crearea unui dezechilibru contractual evident. În Convenția de credit nr._/26.06.2008 la pct. 5 (Comisioane) din Condițiile speciale nu este prevăzută ca obligație plata unui comision de administrare credit. Acest comision de administrare credit nu este stabilit prin Convenția de credit, în Condițiile speciale, acolo unde sunt toate prevederile strict aplicabile împrumutului. Din acest punct de vedere comisionul de administrare credit este un comision nou introdus, fără consimțământul părților. Practic banca recunoaște că a schimbat doar numele unui comision (comision de risc - care nu mai este permis de OUG 50/2010) pentru a eluda astfel aplicarea OUG 50/2010. Așadar, ca și conținut, acest comision de administrare credit este identic cu fostul comision de risc, modificarea numelui fiind consecința încercării băncii de a legaliza un comision nelegal.
Apelanții arată că din punctul lor de vedere comisionul de administrare credit este un comision nou introdus în Convenție iar câtă vreme acesta nu a făcut obiectul unui act adițional din care să rezulte acordul ambelor părți asupra acestui nou comision, ele este nelegal și abuziv introdus, fiindu-ne impus forțat prin semnarea actului adițional la care au fost invitați privind modificarea dobânzii, din una variabila în una fixă.
În fine, apelanții arată că față de cele arătate rezultă că sunt incidente prevederile art. 4, alin. 1 din Legea 193/2000 întrucât este vorba despre o clauză nenegociată între părți, care creează un dezechilibru în obligațiile reclamanților (plata unei sume de bani pentru care nu și-au dat acordul) iar modul unilateral de introducere a comisionului arată nerespectarea cerințelor bunei-credințe în relația dintre părți, motiv pentru care solicită a se constata ca nelegal și abuziv acest comision și să se dispună restituirea sumelor de bani achitați sub acest titlu, începând cu data de 28.01.2011, până în prezent, și anume suma de 17.291,79 CHF (total comision de administrare încasat până la pronunțarea hotărârii primei instanțe).
De asemenea cu privire la clauzele privind scadența anticipată, pct.8.1 lit.a, liniuțele 2,3, apelanții consideră hotărârea primei instanțe netemeinică și nelegală întrucât creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Practic banca poate declara scadența anticipată în prezenta convenție de credit (ceea ce înseamnă încetarea contractului înainte de termen) pentru condiții, situații, fapte extracontractuale. Câtă vreme împrumutatul își respectă obligațiile asumate în convenția de credit (în primul rând de plată a ratelor creditului) nu interesează banca conduita împrumutatului în alte convenții. Cu atât mai mult cu cât banca are pentru acest credit și doua garanții imobiliare (ipoteci de rangul I) tocmai pentru a se proteja față de riscul nerabursării creditului.
Intimata prin întâmpinare a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică.
În motivarea poziției sale intimata a arătat că, Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei. În consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă
Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ" depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de supremație la încheierea contractului.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de dezechilibru-semnificația. Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală". Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.
Intimata arată că nu se pot reține afirmațiile conform cărora toate riscurile V. sunt acoperite de garanțiile reale imobiliare, deoarece noțiunea de risc în înțelesul reglementărilor din cuprinsul contractului de credit trebuie să fie acoperit prin derularea normală a contractului. Or, executarea garanțiilor se poate face numai în contextul unei neexecutări a contractului de către împrumutat. Riscul de credit este asumat în urma analizei económico-financiare a solicitantului de credit și se află în strânsă corelație cu riscul de diminuare a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 126 alin. (1) din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului. Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, care se regăsește în prețul creditului. Administrarea riscului este esențială în contractele de credit, astfel că acest efort suplimentar depus de creditor se regăsește într-un cost transparent asumat de consumator sub forma comisionului de risc. Asemeni celorlalte comisioane, comisionul de risc este un element al prețului creditului. Astfel cum s-a arătat, riscul bancar este un element de care intimata este obligată să țină cont. Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului. Tocmai de aceea, prin preluarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6), după cum urmează: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil." La rândul său, prevederea art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE are următorul conținut: „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, fată de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil. Prin această dispoziție se urmărește evitarea situației ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat. Așadar, clauzele privind comisionul de risc nu îndeplinesc condițiile cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a putea fi considerate clauze abuzive. Pe de o parte, comisionul de risc face parte din prețul contractului de credit, contraprestația consumatorilor neputând face obiectul analizei eventualului caracter abuziv. Pe de altă parte, dacă instanța ar considera că prețul contractului poate fi analizat din punct de vedere al caracterului abuziv al stabilirii lui, se va observa că reclamanții nu au dovedit că respectiva clauză a creat prin ea însăși sau împreună cu alte clauze contractuale un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, existent încă de la momentul contractului, chiar dacă s-a manifestat ulterior, sub acest aspect revenindu-i sarcina probei împrumutaților și nu este contrară bunei-credințe.
În concluzie, clauzele referitoare la dobândă și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului, împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, așa cum rezultă în cauză, în acest sens fiind și dispozițiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin. 5) care au transpus Directiva nr.93/13/C.E.E.
Analizând apelul, prin prisma motivelor invocate și a disp. art. 294 – 296 Cod procedură civilă tribunalul constată următoarele :
Astfel, reclamanții au încheiat cu banca pârâtă contractul de credit nr._/26.06.2008 prin care le-a fost acordat un împrumut în sumă de 286.000 CHF pentru refinanțarea creditului existent în sold la acea vreme la Banca Transilvania. În cadrul convenției de credit s-a prevăzut la art. 5 lit. a din Condiții Speciale, precum și în graficul de rambursare al creditului (unde s-a precizat suma ce trebuia plătită lunar) încasarea unui comision d e risc în procent de 0,22 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit. La data încheierii contractului de credit, reclamanții și-au însușit graficul de rambursare al creditului – anexat la contract – în cuprinsul căruia sunt inserate valoarea ratei lunare și sumele care compun această rată, respectiv: cât reprezintă dobândă, cât reprezintă comisionul de risc și cât se acoperă din credit.
Comisionul de risc a fost transformat în comision de administrare ca efect direct al aplicării OUG 50/2010, acesta fiind însușit de reclamanți prin semnarea actului adițional nr. 1/29.12.2010.
Conform art. 3 lit.g și i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE: (g) „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale…”; (i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului…”
Pe fiecare pagină a graficului este menționată valoarea reală a dobânzii anuale efectivă (D.) care se obține din însumarea tuturor costurilor creditului, conform dispozițiilor legale arătate anterior; de asemenea, definirea acesteia este cuprinsă și în cadrul convenției de credit.
Convenția de credit în litigiu reprezintă contract de credit bancar, ale cărui clauze intră sub incidența Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât pârâta are calitate de comerciant, iar reclamanții, în calitate de împrumutați, au calitatea de consumatori.
Conform art. 4 al.1 și 6 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Prin urmare conform acestor dispoziții legale, pentru a se putea aprecia că o clauză contractuală este abuzivă, este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiții și anume: 1) clauza contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; 2) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și 3) să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului în măsura în care acesta este clar definit.
Se observă că în speță clauza contractuală contestată de reclamanți este tocmai cea care se referă la prețul contractului, preț ale cărui elemente sunt clar definite și ușor inteligibile, comisionul de risc și cel de administrare reprezentând elemente care constituie prețul serviciilor prestate de bancă prin contractul de credit încheiat cu clienții, iar cuantumul și natura acestora rezultau foarte clar din contract.
O astfel de clauză ar putea fi considerată abuzivă doar în condițiile în care aceste comisioane ar fi fost ascunse, sau însăși clauza ar fi ambiguă dar în speță acest aspect nu subzistă.
Conform art. 6 al.1 lit.d din Legea nr. 363/2007, o practică comercială este considerată ca fiind acțiune înșelătoare dacă aceasta conține informații false sau, în orice situație, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl determină, fie este susceptibilă a-l determina pe consumator să ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o, chiar dacă informațiile sunt, în fapt, corecte în raport cu prețul sau modul de calcul al prețului.
Ori modul de redactare a convenției de credit precum și răspunsurile date de reclamanți la interogator, exclud incidența acestor dispoziții legale în speță.
În deplină cunoștință de cauză, părțile au încheiat contract de credit, fiecare urmărind propriile interese în cele mai avantajoase condiții existente pe piața bancară, interesul Băncii fiind acela de-a obține profit din activitatea de creditare, iar al reclamantului de-a refinanța niște credite anterioare care între timp deveniseră neperformane .
Așadar, concluzionând, instanța apreciază că, preluând dispozițiile art. 4.1 al Directivei nr. 93/13/CE legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea privind prețul contractului de la controlul de excesivitate prin art.4 al.6 din Legea 193/2000. Prin această dispoziție se urmărește evitarea ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pe un bun sau serviciu determinat. Prin urmare clauza contractuală privind dreptul băncii de a percepe comisionul de risc și cel de administrare – acestea fiind parte integrantă a prețului contractului de credit, nu poate fi anulată de către instanță ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să-i confere instanței de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.
Apelanții nu fac nicio referire la acest motiv de respingere a acțiunii – reținut în mod corect de către prima instanță. Se susține doar lipsa negocierii clauzelor contractuale, și existența dezechilibrului între drepturile și obligațiile părților, ori analiza acestor aspecte, în lipsa îndeplinirii cumulative a celor trei condiții redate anterior, nu are vreo relevanță.
Se apreciază însă a fi întemeiate susținerile apelanților referitoare la clauza privind scadența anticipată.
Clauza prevăzută la art. 8.1 lit.a din contract privind scadența anticipată ,nu definește obiectul principal al contractului și prin urmare, nu este exceptată analizei instanței.
Și a doua condiție este îndeplinită, având în vedere că banca pârâtă nu a adus probe prin care să dovedească că a negociat clauzele contractuale în discuție, deși sarcina probei incumbă acesteia conform art.4 al.3 din Legea 193/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Se constată îndeplinită și cea de a treia condiție, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe - și aceasta deoarece obligația de a restitui imediat o sumă de bani foarte mare pentru fapte extra contractuale este de natură a afecta extrem de negativ patrimoniul consumatorului.
Pe de altă parte, banca percepe un comision de risc, menit să acopere riscul neîndeplinirii obligațiilor și în situația în care creditul nu mai este garantat corespunzător.
Potrivit art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii iar sancțiunea încălcării unei norme juridice imperative este nulitatea.
Pentru aceste considerente, în baza art.296 Cod procedură civilă, apelul va fi admis, cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate.
Va fi admisă în parte acțiunea, respectiv instanța va anula ca abuzivă clauza privind scadența anticipată prevăzută la art. 8.1 lit.a liniuțele 2 și 3 din contract și va dispune eliminarea acesteia din contract .
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul exercitat de apelanții V. A. și V. S. D. în contradictoriu cu intimata Voksbank Romania SA împotriva sentinței civile nr.1848/5.03.2013 pronunțată de Judecătoria A. .
Schimbă în parte sentința arătată în sensul că admite în parte acțiunea.
Anulează ca abuzivă clauza privind scadența anticipată prevăzută la art. 8.1 lit.a liniuțele 2 și 3 din contract și dispune eliminarea acesteia din contract.
Menține în rest celelalte dispoziții.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 02.07.2013.
Președinte Judecători
T. B. M. A.
Grefier
V. M.
Red.B.T.
Tehnored/V.M.
2 ex/10.07.2013
Redactat Primă instanță Judecătoria A. – judecător F. V. B.
| ← Expropriere. Sentința nr. 2016/2013. Tribunalul ARAD | Expropriere. Sentința nr. 565/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
