Contestaţie la executare. Decizia nr. 199/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 199/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 14-02-2013 în dosarul nr. 14418/55/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr.14._
DECIZIA CIVILĂ NR. 199
Ședința publică din data de 14 februarie 2013
Președinte: S. C. Ș.
Judecător: S. N.
Judecător: N. C.
Grefier: G. S.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurentul S. C. Județean de Urgență A. în contradictoriu cu intimații S. A. D. și B. executor judecătoresc B. C., împotriva sentinței civile nr._/13.11.2012, pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr. 14._ având ca obiect contestație la executarea silită.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul intimatei S. A. D. - avocat I. A. din Baroul A. și reprezentanta recurentului – avocat L. V. din Baroul A., absent fiind reprezentantul intimatului B. executor judecătoresc B. C..
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, constatându-se că recursul a fost declarat și motivat în termen, fiind scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
Se constată că prin serviciul registratură la data de 05.02.2013, intimata M. A. E. a depus la dosar concluzii scrise.
Nemaifiind formulate alte cereri instanța, constatând cauza în stare de soluționare, acordă cuvântul în dezbaterea pe fond a recursului.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile, în sensul exonerării recurentului de la plata cheltuielilor de executare, fără cheltuieli de judecată. Invocă art. 2 din OG nr. 22/2002 și consideră că nu este vinovat recurentul pentru neachitarea creanței salariale scadente în 2012.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar chitanța și factura privind acest onorariu.
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra recursului înregistrat la Tribunalul A. la data de 12.01.2013 constată că prin sentința civilă nr._ din 13.11.2012 pronunțată de Judecătoria A., în dosar nr._ a admis în parte contestația la executare formulată de contestatorul S. C. Județean de Urgență A., în contradictoriu cu intimata S. A. D. și a redus cheltuielile de executare stabilite prin procesul verbal dresat la 14.09.2012 în dosarul ex. nr. 87/2012 al B.E.J. B. C. de la suma de 970,40 lei, la suma de 170,6 lei.
Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut în motivare faptul că prin dec. civ. nr. 753/R/2012 a Tribunalului A. s-a încuviințat în parte executarea silită a titlului executoriu constând în dec. civ. nr. 477/2010 a Curții de Apel Timișoara, titlu prin care i s-a recunoscut intimatei un drept de creanță de natură salarială asupra contestatoarei, în proporția admisă de OUG nr. 71/2009, în raport cu data pronunțării hotărârii (f. 17, dos. ex.). Ca urmare, a fost somată contestatoarea să plătească intimatei suma de 1 262, 40 lei (f. 29, dos. ex.), cu titlu de creanță (292 lei) și cheltuieli de executare silită (970, 40 lei).
Prima instanță a apreciat că, contestația la executare este fondată doar în parte, în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de executare silită.
Astfel, este exclus a se primi critica conform căreia este aplicabil în prezenta cauză termenul de grație stabilit de legiuitor pentru executarea creanțelor deținute asupra instituțiilor publice în OG nr. 22/2002. OG nr. 22/2002 reprezintă norma generală ce reglementează astfel de executări silite, dar pentru ipoteza executării unor creanțe salariale s-a edictat OUG. nr. 71/2009, care instituie o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun. Potrivit art. 1 alin. 1 din acest act normativ, „plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natura salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu”. Așa fiind, rezultă că sunt aplicabile doar termenele prescrise de acest din urmă act normativ, cu caracter special (specialia generalibus derogant).
În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de executare, s-a constatat necesitatea reducerii acestuia, în parte în considerarea caracterului nedatorat al unor sume, în parte în considerarea excesivității lor.
Astfel, potrivit art. 39 alin. 1 lit. a) din L. nr. 188/2000 coroborat cu OMJ nr. 2550/2006 (modificat prin OMJ nr. 2561/C/2012, publicat în Monitorul Oficial nr. 569 din 10 august 2012), onorariul maxim al executorului judecătoresc este de 10% din valoarea creanței ce face obiectul executării silite; prin urmare, raportat la suma de 292 lei, rezultă un onorariu maxim de 29, 2 lei.
În privința onorariului avocațial se constată că, pe lângă activitatea specifică, reprezintă un criteriu al aprecierii cuantumului acestuia și miza acestei activități; or, în cauză se tinde la executarea unei creanțe în cuantum de doar 292 lei. Este de remarcat și aceea că, la stabilirea onorariului avocațial, părțile au avut în vedere (f. 1, dos. ex.) desfășurarea executării silite pentru întreaga sumă acordată intimatei prin dec. civ. nr. 477/2010 a Curții de Apel Timișoara, or executarea silită s-a încuviințat doar pentru procentul scadent la data pronunțării hotărârii de încuviințare, urmând ca intimata să deruleze, eventual, alte executări silite. Așa, fiind, a fost redus onorariul avocațial la suma de 70 de lei.
De asemenea, a fost redus onorariul expertului, la 30 de lei, observându-se lipsa de complexitate a calculului ce s-a impus a fi efectuat, raportat la existența unor tabele referitoare la diferențele salariale, puse la dispoziție de către debitor, inclusiv în dosarul în care s-a pronunțat titlul executor.
S-a apreciat de către prima instanță că nu se justifică punerea în sarcina contestatoarei a unei sume de 372 lei, cu titlu de cheltuieli de executare silită, astfel cum au fost acestea detaliate de executorul judecătoresc (f. 6, 32). Din preambulul dispozițiilor Hot. nr. 2/2007 al UNEJ rezultă că au caracterul unor cheltuieli de executare sumele necesar a fi avansate unor terți în scopul desfășurării activității de executare. Au acest caracter cheltuielile poștale și taxele de timbru, în cuantum de 29, 40 lei, respectiv de 12 lei. În ceea ce privește restul sumelor, s-a constatat că motivul pentru care s-au solicitat rezidă tocmai în activități ce compun, exhaustiv, activitatea de executare silită, fiind de neînțeles, în aceste condiții, rațiunea perceperii unei alte sume cu titlu de onorariu, dar rămânând și fără finalitate intenția legiuitorului de a plafona sumele ce pot fi cerute de executorul judecătoresc.
Așa fiind, în baza art. 404 C. pr. civ., a fost admisă în parte prezenta contestație; vor fi reduse cheltuielile de executare stabilite prin procesul verbal dresat la 14.09.2012 în dosarul ex. nr. 72/2012 al B.E.J. B. C. de la suma de 970,40 lei, la suma de 170,6 lei.
În baza art. 274 C. pr. civ., s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatorul S. C. Județean de Urgenta A. solicitând instanței de control judiciar, în urma admiterii căii de atac, modificarea hotărârii atacate in sensul exonerării Spitalului C. Județean de Urgenta A. în totalitate de plata cheltuielilor de executare.
În motivele de recurs, invocând art.309 punctul 9 Cod procedura civila, recurentul a apreciat că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurentul a susținut că în motivarea hotărârii instanța fondului a reținut greșit că în măsura în care executarea creanței din speța trebuia făcuta conform procedurii reglementata de O.U.G. 71/2009, nu mai sunt incidente/nu mai operează dispozițiile O.G. nr. 22/2002. Recurentul a apreciat greșit acest punct de vedere deoarece OG nr.71/2009 nu reglementează restrângerea aplicării dispozițiilor OG nr.22/2002 și nici nu există un alt temei legal prin care să se facă această restrângere in situația in care creanța reprezintă drepturi salariale. OG nr.22/2002 reglementează modul de executare a tuturor creanțelor stabilite în sarcina instituțiilor publice iar nu selectiv, excluzând din acestea o anumită categorie de creanțe cum ar fi cele ce reprezintă drepturi salariale. În aprecierea recurentului, O.U.G. nr. 71/2009 eșalonează plata creanței dar nu exclude procedura de executare de executare reglementată de OG nr.22/2002
În aprecierea recurentului, în motivele hotărârii, instanța de fond a analizat temeiul de legalitate fără a ține cont de starea de fapt sau a analizat starea de fapt fără a ține seama de toate reglementările legale incidente. Astfel, instanța nu a reținut ca potrivit art.1 din OG 22/2002 plata creanțelor se face strict din fonduri alocate cu aceasta destinație iar potrivit art.4 din Legea finanțelor fondurile publice alocate nu pot fi cheltuite/utilizate decât strict potrivit destinației lor. Instanța a reținut procedura de executare/plata a creanțelor ce reprezintă drepturi de natura salarială conform procedurii reglementata de OG nr.71/2009 însă a omis rețină ca aceasta plată putea fi făcută numai in măsura in care au fost alocate fonduri bugetare pentru aceasta destinație. Făcând trimitere la plata benevola, instanța fondului nu a arătat posibilitatea achitării benevole câtă vreme fondurile necesare nu au fost alocate si nici nu indică temeiul de drept care să reglementeze o asemenea posibilitate. Alocarea fondurilor necesare nu a stat și nu stă in sarcina spitalului iar spitalul nu putea fi ținut răspunzător de nealocarea fondurilor bugetare necesare și în consecință nici de urmările acestor nealocări. În aceeași ordine de idei, recurenta a susținut că OG nr.22/2002 reglementează tocmai situația lipsei fondurilor bugetare necesare plății creanței și procedura de urmat tocmai pentru a nu crea o situație și mai grea instituției publice in legătura cu executarea creanței, insa instanța nu a ținut seama de aceste reglementari socotind nejustificat ca în măsura in care se aplică dispozițiile OG nr.71/2009 nu ar mai fi incidente dispozițiile OG nr.22/2002 deși nu rezultă nicio reglementare în acest sens.
Intimata S. A. D. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Referitor la incidența și implicațiile prevederilor O.G. 22/2002 intimata a arătat că situația de fapt demonstrează că, deși a beneficiat în mod cert de clemența legiuitorului prin stabilirea eșalonărilor la plată, clemență de care debitorii persoane private nu au avut niciodată parte, contestatorul debitor nu a înțeles să se respecte termenele de plată instituite ex lege, neachitând nici procentul modic al debitului actualmente scadent, în condițiile în care creditorii acestor obligații au o . obligații de plată (rate, cheltuieli curente, taxe, impozite) pentru care nu au beneficiat și nu beneficiază de niciun termen de grație.
Cu privire la raportul dintre disp. OG nr.22/2002 și OUG nr.71/2009 intimata a arătat că, având în vedere disp. OUG 71/2009 completele învestite cu soluționarea în primă instanță a pricinii sale au apreciat în mod temeinic că o atare soluție vine să tranșeze raportul dintre prevederile OUG 71/2009, prin care, pe de o parte, s-a dispus suspendarea ex lege a exigibilității unor creanțe împotriva instituțiilor publice stabilite irevocabil prin hotărâri judecătorești, amânare ce operează până în 2012 (în cazul intimatei amânarea vizează un titlu executoriu din 2010 pentru creanțe mult anterioare - drepturi salariale din 2005— 2008), iar pe de altă parte au fost eșalonate plățile într-un interval de 5 ani de zile (2012-2016), tocmai pentru a se acorda posibilitatea unității debitoare de a bugeta sumele datorate, și prevederile OG 22/2002, care acordă la rându-i unele eșalonări în privința executării titlurilor împotriva instituțiilor publice pentru a se bugeta sumele ce fac obiectul executării silite.
În opinia intimatei, admițând că OUG nr. 71/2009, prin care se suprimă practic caracterul executoriu al unor hotărâri judecătorești, a avut în vedere o conjunctură de moment, nu este mai puțin adevărat că finalitatea actului normativ a fost tocmai aceea de a permite statului si instituțiilor/autorităților publice că, în intervalul de timp pentru care a operat amânarea obligației de plată să asigure bugetarea sumelor necesare acoperirii creanțelor ce fac obiectul O.U.G. 71/2009, cu atât mai mult cu cât pentru anul 2012 devenea exigibil doar 5% din totalul creanțelor.
Or, aceeași finalitate este vizată și de prevederile art. 2 din OG nr.22/2002, existând o suprapunere în ceea ce privește domeniul de legiferare, OG nr.22/2002 având însă un domeniu mai larg de aplicare.
Prin urmare, intimata a apreciat că în mod judicios, prima instanță a constatat caracterul special al reglementării cuprinse în O.U.G. 71/2009, reglementare oricum mai favorabilă și ca termene și ca finalitate decât cea din art. 2 OG 22/2002, constatând că debitorul fiind ținut de dispozițiile OUG 71/2009 și de termenele de plată prevăzute acolo, respectiv în Legea Bugetului de stat din 2012 (Lg. Nr.293/2011) nu mai poate invoca și prevederile art. 2 din OG 22/2002, trimiterea la un termen de grație de 6 luni fiind nefondată.
Referitor la aplicarea prevederilor OG nr.22/2002 din perspectiva dreptului european și tratatelor la care România este parte, intimata a precizat că dincolo de considerentele instanței de fond care au interpretat, în opinia sa, în mod temeinic incidența prevederilor OG 22/2002 în spețele deduse judecății, a înțeles să invoce și un alt aspect esențial întru soluționarea cauzei.
A considerat că eventuala aplicare a prevederilor art. 2 din OG 22/2002 de care debitorul se prevalează pentru a anihila pe deplin procedura execuțională, menită a asigura punerea în aplicare a celor dispuse prin Decizia 477/2010 a Curții de Apel Timișoara— peste dispozițiile OUG 71/2009, intră în contradicție vădită cu garanțiile recunoscute de art. 6 paragraful 1 din cadrul Convenției pentru apărarea drepturilor si libertăților fundamentale ale omului, prevederile art.l din cadrul Protocolului 1 adițional al Convenției, art.47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în condițiile în care debitorul a beneficiat și de un termen de grație extins și de o eșalonarea a datoriilor în baza OUG 71/2009, tocmai pentru a i se permite să aloce în bugetul instituției sumele necesare pentru acoperirea debitului datorat și pentru a plăti, la termenele stabilite de lege (31.03, 31.06, 30.09, 31.12) sumele datorate. Or, în condițiile în care debitorul nu s-a conformat obligațiilor legale, înăuntrul termenelor acordate expres, invocarea și recunoașterea unor noi termene pentru a-și îndeplini obligațiile, peste cele acordate de legiuitor, este de natură a leza iremediabil drepturile civile și cele procesuale ale creditorilor, cu trimitere la următorul cadru legal: Art.20 din Constituție și Art. 6 alin.l din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale.
Pe cale de consecința, având în vedere existenta conflictului între dispozițiile art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 110/2007 și prevederile art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturile Omului si a Libertăților Fundamentale, instanța în baza art. 11 si 20 din Constituție, ținând cont de forța superioara a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în raport de dispozițiile cuprinse în dreptul intern, este chemata să constate preeminența dispozițiilor CEDO, urmând a înlătura de la aplicare prevederile art.2 din Ordonanța Guvernului nr.22/2002, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 110/2007.
O atare soluție corespunde de altfel și Deciziei de îndrumare 1/2012 a ICCJ potrivit căreia "de altfel, instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directa a legislației comunitare, atunci când legislația naționala este în contradicție cu aceasta",
Deși considerentele respective vizează preeminenta dreptului comunitar, raționamentul este aplicabil mutatis mutandis si în materia drepturilor fundamentale ale omului, în considerarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicata, care prevăd aplicarea prioritara a reglementarilor internaționale, în cazul în care exista neconcordante între acestea si legile interne."
Soluția se impune cu atât mai mult cu cât omisiunea debitorului de a achita benevol sumele scadente, în cuantumul redus de 1,25%/ trimestru (în anul 2012), dincolo de termenele de gratie si eșalonările oferite de OUG 71/2009, pentru a invoca subsecvent în apărarea sa prevederile OG 22/2002 pentru a obține anularea unor forme de executare silita, constituie un veritabil abuz de drept.
Intimatul B. executor judecătoresc B. C. nu a formulat apărări scrise și nu a avut reprezentant în instanță.
Analizând sentința atacată în limitele învestirii prin criticile formulate în cuprinsul cererii de recurs și în considerarea dispozițiilor art.304 și art.3041 Cod proc.civ., tribunalul apreciază că recursul nu este fondat, soluția judecătoriei fiind legală și temeinică.
Întreaga dezbatere contradictorie a părților din fața instanței de recurs gravitează în jurul unei singure probleme de drept, respectiv: în ce măsură dispozițiile O.U.G. nr.71/2009 sunt speciale și derogatorii în raport de prevederile O.G. nr.22/2002, cu consecința inaplicabilității termenului 6 luni pentru efectuarea benevolă a plății de către instituția bugetară debitoare, termen calculat de la primirea somației de executare, dispoziție cuprinsă în art.2 din O.G. nr.22/2002.
O simplă lectură a dispozițiilor O.G. nr.22/2002 conferă cititorului, avizat din punct de vedere juridic, posibilitatea de a concluziona că acest act normativ reprezintă o încercare de a da eficiență principiului constituțional conform căruia creanțele asupra statului sunt garantate, înscris în art.44 alin.1 din Constituția României, dar în același timp de a evita executări silite intempestive a bunurilor ori fondurilor de care dispun autoritățile și instituțiile publice finanțate de la bugetul de stat, executări silite de natură a provoca consecințe nefaste și păguboase nu numai pentru instituția de stat debitoare dar și pentru interesul general al societății.
În considerarea acestui scop al legiuitorului, plecând de la premisa că sumele stabilite prin titluri executorii, din perspectiva instituției ori autorității publice finanțată de la bugetul de stat, reprezintă cheltuieli bugetare neprognozate și nebugetate, se poate afirma că dispoziția cuprinsă în art.2 din O.G. nr.22/2002 constituie măsura legislativă de oportunitate, menită a asigura debitorului răgazul de timp suficient pentru a cuprinde debitul în bugetul de cheltuieli și a asigura creditarea corespunzătoare a conturilor cu sumele necesare realizării efective a creanței creditorului prin plată.
Această procedură reglementată de O.G. nr.22/2002 reprezintă procedura de drept comun privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii iar termenul de 6 luni, reglementat de art.2 din acest act normativ, nu este altceva decât un termen general de plată a sumelor cuprinse în titlurile executorii prezentate la plată..
Din lectura O.U.G. nr.71/2009, cu modificările ulterioare, se poate constata că, în privința plății sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, legiuitorul a stabilit termene de plată speciale. Astfel, conform art.1 din acest act normativ, ținând seama și de toate modificările ulterioare ale acestuia:
(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Cu referire strictă la plata tranșei de 5% aferentă anului 2012, sunt incidente dispozițiile art.43 alin.1 din Legea bugetului de stat pe anul 2012 - nr.293/2011 – lege organică, care stipulează că: ,,În anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale.”
Este în afara oricărui dubiu că legiuitorul, prin O.U.G. nr.71/2009 și art.43 alin.1 din Legea nr.293/2011 a stabilit termene speciale de plată în privința plății sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, legiuitorul a stabilit termene de plată speciale.
Previzibilitatea plății tranșei de 5% în cursul anului 2012, în 4 tranșe trimestriale, precum și existența unor termene speciale de plată a acestor categorii de creanțe, reprezintă elementele de diferență dintre creanțele obișnuite asupra statului la care se referă art.1 din O.G. nr.22/2002 și categoria de creanțe cu privire la care s-a adoptat O.U.G. nr.71/2009.
Acestea sunt în aprecierea tribunalului argumentele de text și de interpretare a legii care converg înspre concluzia că termenul general de 6 luni, prevăzut de art.2 din O.G. nr.22/2002 pentru plata creanțelor obișnuite asupra statului, cuprinse în titluri executorii nu este incident în speță, câtă vreme pentru creanțele constatate prin titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, legiuitorul a stabilit cu anticipație, prin O.U.G. nr.71/2009 și Legea nr.293/2011, termene speciale de plată și care se aplică cu prioritate în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art.312 alin.1 Cod proc.civ. tribunalul a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul S. C. Județean de Urgență A. în contradictoriu cu intimații S. A. D. și B. executor judecătoresc B. C., împotriva sentinței civile nr._/13.11.2012, pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, având ca obiect contestație la executarea silită.
Urmare a respingerii recursului, în considerarea dispozițiilor art.274 Cod proc.civ., tribunalul va obliga recurentul să plătească intimatei S. A. D. suma de 200 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depusă la dosarul cauzei.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorul S. C. Județean de Urgență A. împotriva sentinței civile nr._ din 13.11.2012, pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei A. .
Obligă recurentul să plătească intimatei S. A. D. suma de 200 de lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14 februarie 2013.
Președinte Judecător Judecător
S. C. Ș. S. N. N. C.
Grefier
G. S.
Red. SN. Tred.GS
2 ex- 28 02 2013
Nu se comunică părților
Prima instanță: Judecătoria A., jud.A. O.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1082/2013.... | Termen de graţie/eşalonare plată obligaţie. Încheierea nr.... → |
|---|
