Contestaţie la executare. Decizia nr. 54/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 54/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 29-01-2013 în dosarul nr. 14409/55/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ARADOperator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 54 R
Ședința publică din 29 ianuarie 2013
Președinte L. B.
Judecător Ș. V.
Judecător O. Ș. S.
Grefier A. C.
S-a luat în examinare recursul formulat de recurentul-contestator S. C. Județean de Urgență A. în contradictoriu cu intimații H. A. L. și B. E. Judecătoresc B. C. împotriva sentinței civile nr._/22.11.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta recurentului – avocat L. V. din Baroul A. precum și reprezentantul intimatei H. A. L. – avocat I. A. din Baroul A., absenți fiind intimata H. A. L. și reprezentantul intimatului B. E. Judecătoresc B. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este legal scutit de la plata taxelor de timbru, în baza art. 15 lit. a din Legea nr.146/1997 modificată și art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995 modificată.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanta recurentului depune împuternicire avocațială.
Reprezentantul intimatei depune la dosar împuternicire avocațială și concluzii scrise.
Reprezentanții părților arată că nu au cereri de formulat.
Nemaifiind formulate alte cereri și apreciind recursul în stare de soluționare, instanța acordă cuvântul în susținerea căii de atac.
Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile, în sensul exonerării recurentului de la plata cheltuielilor de executare, fără cheltuieli de judecată. Invocă art. 2 din OG nr. 22/2002 și consideră că nu este vinovat recurentul pentru neachitarea creanței salariale scadente în 2012.
Reprezentantul intimatei H. A. L. solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată, sens în care depune la dosar factura de plată a onorariului avocațial. Reiterează pe scurt motivele prezentate în concluziile scrise.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 7 ianuarie 2013, constată că prin sentința civilă nr._/20.11.2012 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria A. a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Biroului E. Judecătoresc B. C. și a respins contestația față de acest intimat, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
A admis în parte contestația la executare formulată de contestatorul S. C. Județean de Urgență A., în contradictoriu cu intimata H. A. L..
A anulat în parte somația emisă la data de 14.09.2012 în dosar de executare nr. 80/2012 și procesul-verbal întocmit la aceeași dată, în sensul că a redus cheltuielile de executare, de la suma de 970,40 lei la suma de 79,9 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt în ceea ce privește formularea contestației în contradictoriu cu B. B. C., aceasta este greșită, executorul judecătoresc neavând calitate procesuală pasivă în cadrul contestației la executare, potrivit celor ce urmează :Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății. În cazul contestațiilor la executare, raportul juridic dedus judecății este cel de executare silită, în cadrul căruia părți sunt creditorul și debitorul, executorul neavând calitatea de subiect pasiv.
Executorul nu realizează actele de executare silită în considerarea unui drept personal, ci acționează ca o persoană special abilitată prin Legea nr. 188/2000, care prevede la art. 1 și 2 că executarea silită a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii se efectuează de către executorii judecătorești, dacă legea nu prevede altfel, că executorii judecătorești îndeplinesc și alte atribuții date prin lege în competența lor și că executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public.
Ca urmare, executorul judecătoresc nu poate fi chemat în judecată în calitate de intimat, întrucât recunoașterea dreptului dedus judecății nu îi poate fi opusă, neexistând nici un raport juridic între executor și debitorul contestator.
Pe fond, instanța a reținut că prin decizia civilă nr. 477/10.03.2010 pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 4044._ s-a modificat în parte sentința civilă nr. 1603/2009 pronunțată de Tribunalul A., contestatorul fiind obligat la plata către reclamanți și intervenienți – printre care se afla și intimata din prezenta cauză - a diferențelor dintre drepturile salariale ce li se cuveneau potrivit salarizării din unitățile clinice și salariile efectiv plătite în varianta ,,neclinic” pe perioada 01.02._08, precum și în favoarea intervenientelor pentru perioada 26.03._08, cu efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă, precum și la plata tichetelor de masă (20/lună), sau a contravalorii acestora în lei, aferent perioadei mai sus menționată, până la data pronunțării deciziei.
În baza titlului executoriu constând în decizia indicată anterior s-a pornit executarea silită împotriva contestatorului, la cererea intimatei, executare ce face obiectul dosarului nr. 80/ 2012 al B. C. B.. Prin decizia civilă nr. 891/07.06.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ s-a admis încuviințat executarea silită pentru 1,25 % din creanța reprezentând drepturi salariale.
La data de 19.03.2012, creditoarea a depus la executorul judecătoresc o precizare a cererii de executare silită prin care a indicat suma pe care o solicită a fi pusă în executare, respectiv suma de_ lei, luând în considerare sumele indicate chiar de debitor. Ulterior, la data de 12.09.2012, creditoarea a depus o altă precizare prin care a indicat valoarea de 269 lei reprezentând creanța exigibilă pe semestrul I al anului 2012, conform deciziei civile nr. 891/07.06.2012 pronunțată de Tribunalul A..
La data de 14.09.2012 executorul judecătoresc a emis somația prin care i se solicita contestatorului ca în termen de o zi de la primirea acesteia să achite creditoarei suma de 1239,4 lei reprezentând creanță și cheltuieli de executare.
Prin procesul-verbal întocmit la aceeași dată s-au stabilit cheltuielile de executare la valoarea de 970,40 lei, formate din: onorariu executor – 74,40 lei, cheltuieli de executare – 372 lei, onorariu avocat – 310 lei, onorariu expertiză – 202 lei, taxă de timbru - 12 lei.
Prin prezenta contestație la executare, contestatorul a solicitat anularea somației de executare și a procesului-verbal privind cheltuielile de executare, invocând următoarele: titlul executoriu - decizia civilă nr. 477/2010 a Curții de Apel Timișoara -cade sub incidența OG nr.22/2002, astfel încât creditoarea, în termenul de 6 luni prevăzut de ordonanță nu poate efectua niciun act de executare; cuantumul cheltuielilor de executare este nejustificat raportat la actele de executare efectiv îndeplinite și, de asemenea, nu era necesară efectuarea unei expertize contabile pentru determinarea cuantumului creanței deoarece calculul diferențelor salariale a fost efectuat de către debitor în cursul judecării litigiului, iar expertul a folosit acest calcul la efectuarea expertizei.
Cu privire la primul motiv de nelegalitate invocat de către contestatoare, instanța reține că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 1 si 2 din OG nr. 22/2002 de care se prevalează contestatoarea prevăd într-adevăr că, în cazul creanțelor stabilite prin titluri executorii in sarcina instituțiilor publice acestea se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă, iar in ipoteza in care executarea creanței nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de șase luni de la data la care a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată.
Însă, prin O.U.G. nr. 71/2009 s-a stabilit o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun în materia executării de către instituțiile publice a titlurilor executorii privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, în sensul că a fost amânată și eșalonată plata drepturilor salariale pe parcursul a 4 ani, în anul 2012 urmând a se plăti 5% din creanță. (art. 1 lit. a)
Astfel, prevederile O.G. nr. 22/2002 invocate de contestator reprezintă dreptul comun în materia executării silite a instituțiilor publice, iar dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 sunt derogatorii, aplicându-se cu prioritate, în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De altfel, chiar în preambulul O.U.G. nr. 71/2009 s-a specificat că dispozițiile acestei ordonanțe sunt speciale, derogatorii de la executarea silită de drept comun (dreptul comun în materia executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii fiind O.G. nr. 22/2002), având aplicabilitate limitată în timp. Aceasta este și opinia Curții Constituționale care, în decizia nr. 605/2011, respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 22/2002 și ale O.U.G. nr. 71/2009, a reținut în considerente că “în anumite situații extreme, precum în cea de față, implicațiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătorești se pot constitui într-o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție, în măsura în care asemenea măsuri sunt motivate, în mod fundamentat, de apărarea stabilității economice a statului român. O atare situație extraordinară, în mod evident, are un caracter temporar, regula în această materie fiind executarea hotărârilor judecătorești în conformitate cu dreptul comun în materie, respectiv codul de procedură civilă sau Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, după caz, chiar dacă debitor este statul.”
În consecință, instanța reține că în speță sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 și nu cele ale O.G. 22/2002, prin urmare, nici termenul de 6 luni prevăzut de aceasta.
Pe de altă parte, instanța a reținut că de la data pronunțării deciziei civile nr. 477 au trecut mai bine de doi ani, perioadă de timp în care debitorul contestator nu a întreprins nici un demers pentru îndeplinirea obligației stabilite în sarcina sa deși termenul acordat prin OUG nr. 71/2009 era clar determinat și previzibil și nici nu a făcut dovada că intenționează să întreprindă astfel de acțiuni, ori că are un plan ce îi va permite plata creanțelor.
În lipsa unor astfel de probe instanța a constatat că prezumția culpei debitorului contestator în neexecutarea de bună voie a obligației persistă si ca atare creditoarea este îndreptățită sa uzeze de procedura executării silite prevăzute de art. 371² Cod procedură civilă.
În ce privește susținerea contestatorului potrivit căreia în temeiul art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2009 se suspendă orice executare silită pe parcursul anului 2012, instanța a reținut că această dispoziție trebuie interpretată prin coroborare cu art. 43 alin. 1 din Legea nr. 293/2011 privind bugetul de stat pe anul 2012 (în anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale), în sensul că executarea silită se suspendă pe fiecare tranșă în parte, respectiv pentru câte 3 luni o dată și nu până la finele anului 2012 astfel cum a susținut contestatorul. În ceea ce privește critica contestatoarei privind cuantumul cheltuielilor de executare instanța a apreciat ca fondată pentru următoarele considerente:
Astfel, sub un prim aspect se constată că onorariul executorului judecătoresc nu a fost stabilit în conformitate cu dispozițiile Legii nr.188/2000.
Potrivit art. 37 alin. 1 lit. a din Legea nr. 188/2000 modificată, onorariul maxim al executorului judecătoresc, în cazul executării silite a creanțelor având ca obiect plata unei sume de bani în valoare de până la 50.000 lei inclusiv este de 10% din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite.
Creanța supusă executării silite este de 269 lei din care 10% reprezintă 26,9 lei, iar onorariul executorului judecătoresc este în cuantum de 74,40 lei. Așadar, instanța reține că onorariul executorului judecătoresc a fost stabilit cu depășirea cuantumului maxim prevăzut de lege de 10 % din creanța supusă executării, motiv pentru care va dispune reducerea acestuia de la suma de 74,40 lei la suma maximă prevăzută de lege, respectiv 26,9 lei.
În ceea ce privește suma datorată de contestator cu titlu de contravaloare onorariu de avocat în faza de executare silită:
Potrivit art. 274 alin.3 Cod procedură civilă, aplicabil și în cazul executării silite, aceasta fiind parte integrantă a procesului civil, instanța este îndreptățită să aprecieze in ce măsură onorariul pentru apărătorul ales, plătit de partea care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor si complexitatea cauzei, întrucât prin angajarea unui apărător nu trebuie să se urmărească împovărarea părții căzute in pretenții, scopul exercitării dreptului la apărare fiind acela de valorificare a pretențiilor.
Astfel, instanța a reținut că, așa cum rezultă din dosarul de executare silită atașat, în cadrul executării silite apărătorul ales a redactat doar cererea de executare silită prin care solicita executorului judecătoresc punerea în executare a titlului executoriu față de debitoare precum și 2 precizări privind cuantumul creanței, or acestea nu justifică un onorariu în valoare de 310 lei, instanța apreciind că un onorariu de 31 de lei este rezonabil, având în vedere și faptul că valoarea creanței urmărite este de doar 269 lei.
De asemenea, instanța a reținut întemeiată critica contestatoarei referitoare la includerea în cheltuielile de executare a sumei de 202 lei reprezentând costul unei expertize contabile extrajudiciare, care nu era necesară.
Astfel, deși intimata a susținut necesitatea efectuării unei astfel de expertize, din raportul de expertiză depus la dosar rezultă că expertul contabil s-a raportat doar la actele puse la dispoziție de către debitoare în dosarul nr. 4044._ . Or, stabilirea echivalentului procentului aferent semestrului I al anului 2012 (2,5%), din suma totală datorată de contestator nu este un calcul elaborat, putând fi realizat de către executorul judecătoresc, nefiind necesară efectuarea unei expertize contabile în acest sens.
În ceea ce privește restul cheltuielilor de executare (372 lei) stabilite în baza Hot. UNEJ nr. 2/2007, instanța le va reduce la suma de 10 lei, aceasta fiind rezonabilă raportat la actele de executare efectuate (emiterea a 4 adrese de înființare a popririi), de altfel fiind de precizat că aceste cheltuieli – pentru înregistrare dosar, formare dosar, redactare adresă, consultații date de executor, emitere somație, redactare proces-verbal de constatare etc. – ar trebui să fie incluse în onorariul executorului judecătoresc, nejustificându-se perceperea lor separată.
Astfel, față de cele de mai sus, cheltuielile de executare vor fi: 26,9 lei – onorariul executorului judecătoresc, 12 lei – taxa de timbru pentru executare, 31 lei – onorariu de avocat pentru faza de executare, 10 lei – cheltuieli de executare stabilite în baza Hot. UNEJ nr. 2/2007, în total: 79,9 lei.
Pentru aceste considerente, găsind întemeiată contestația la executare, în baza art. 399 Cod procedură civilă, instanța a admis-o în parte.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatoarea S. C. județean de Urgență A., solicitând instanței de control judiciar, în urma admiterii căii de atac, modificarea sentinței recurate în sensul exonerării S. C. județean de Urgență A. în totalitate de la plata cheltuielilor de executare.
În motivele de recurs a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 309 pct.9 Cod procedura civilă și că instanța de fond în mod greșit a reținut că executarea creanței trebuia făcută conform procedurii reglementată de O.G nr. 71/2009, apreciind că nu mai sunt incidente dispozițiile O.G 22/2002. De altfel, O.G nr. 71/2009 eșalonează plata creanței și nu o exclude de la procedura de executare prev. de O.G nr. 22/2002. În motivarea hotărârii, judecătoria a analizat temeiul de legalitate fără aține cont de starea de fapt, astfel nu a reținut că potrivit art. 1 din OG nr. 22/2002 plata creanțelor se face strict din fonduri alocate cu această destinație, iar potrivit art. 4 din Legea finanțelor publice, fondurile publice alocate nu pot fi cheltuite decât strict potrivit destinației lor. În motivare face trimitere și la plata benevolă dar nu arată posibilitatea achitării benevole, în lipsa fondurilor necesare care nu au fost alocate și nici nu indică temeiul de drept care să reglementeze o asemenea posibilitate.
OG nr. 22/2002 reglementează situația lipsei fondurilor bugetare necesare plății creanței și procedura de urmat tocmai pentru a nu crea o situație și mai grea instituțiilor publice în legătură cu executarea creanței, dar instanța a socotit nejustificat că aceste prevederi legale nu sunt incidente în speță.
Conform art. 7 din OG nr. 22/2002 „Cererile, indiferent de natura lor, formulate de instituțiile și autoritățile publice în cadrul procedurii de executare silită a creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestora sunt scutite de plata taxelor de timbru, timbru judiciar și a sumelor stabilite cu titlu de cauțiune” recurenta învederează că este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru inclusiv a sumelor stabilite cu titlu de cauțiune.
În drept, a invocat art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă și art. 7 din OG nr. 22/2002.
Intimata H. A. L. a solicitat, prin concluzii scrise, respingerea recursului și menținerea sentinței civile nr._/20.11.2012 a Judecătoriei A., cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că s-a adresat organului de executare pentru a da eficacitate celor dispuse prin decizia 477/2010 a Curții de Apel Timișoara - secția litigii de muncă și asigurări sociale (dosar 4044._ ), în condițiile în care angajatorul S. C. Județean de Urgență A. nu a întreprins nici o măsură pentru punerea în executare a acesteia. Din contră debitorul a refuzat orice plată benevolă, prevalându-se în mod repetat de prevederile O.U.G. 71/2009, în condițiile în care posibilitatea intimatei de a uza de mijloacele specifice de valorificare a drepturilor recunoscute printr-o hotărâre intrată în putere de lucru judecat, pe calea executării silite, a fost suprimată, cel puțin în privința executării imediate, prin actul normativ antemenționat. Mai mult, în pofida acordării beneficiului eșalonării sumelor conform OUG 71/2009, debitorul nu a înțeles să achite benevol sumele pe care i le datorează, nici măcar în cuantumul aferent anului 2012, contestând demararea executării silite pe motivul inexigibilității creanței, invocând de altfel și lipsa de certitudine a creanței întrucât „nu este calculată conform legii”. În acest context Tribunalul A., analizând situația litigioasă, a statuat în mod irevocabil că debitorul S. C. de Urgență A. are obligația ca, pe parcursul anului 2012, să achite la sfârșitul fiecărui trimestru o cotă procentuală de 1,25% din valoarea drepturilor salariale recunoscute intimatei și colegilor săi prin decizia 477/2010 a Curții de Apel Timișoara. A invocat art. 43 alin. 1 din Legea bugetului de stat pe anul 2012, nr. 293/2011, arătând că sumele datorate de contestatorul debitor în baza unei hotărâri din 2010 trebuiau cuprinse, conform legii, în bugetul pe anul curent, esența eșalonării instituite prin O.U.G. 71/2009 fiind aceea că, degrevând instituțiile publice de povara imediată a unor datorii, să asigure o plată treptată a acestora, la termene bine determinate, ceea ce implică inclusiv caracterul previzibil al acestor plăți. Or, situația de fapt, demonstrează că, deși a beneficiat în mod cert de clemența legiuitorului prin stabilirea eșalonărilor la plată, clemență de care debitorii persoane private nu au avut niciodată parte, contestatorul debitor nu a înțeles să respecte termenele de plată instituite ex lege, neachitând nici procentul modic al debitului actualmente scadent, în condițiile în care creditorii acestor obligații au o . obligații de plată pentru care nu au beneficiat și nu beneficiază de nici un termen de grație. Se mai invocă și prevederile art. 20 din Constituție, respectiv art. 6 alin. l din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, care prevede dreptul persoanelor fizice sau juridice la un proces echitabil, Hotărârea pronunțată în cauza Homsby contra Greciei din 19.03.1997, hotărârea pronunțată în cauza Cauza Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, respectiv cauza A. împotriva României (2009), cauza T. împotriva României (2005), cauza R. Trading c. României (2007), cauza C. c. României (2005): De asemenea, potrivit hotărârii pronunțate în cauza S. contra României din 24.03.2005 (în același sens a se vedea Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Sacaleanu împotriva României etc), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că este excesiv și prin urmare contrar dreptului la un proces echitabil să se pretindă unui creditor al statului să recurgă la o procedura de executare silită pentru a-și realiza dreptul de creanță stabilit printr-o procedura judiciară, în situația în care administrația refuză sau omite punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, garanțiile conferite de art. 6 din CEDO, de care beneficiază justițiabilul pe parcursul etapei judiciare, își pierd orice rațiune de a exista. Chiar în situația în care neexecutarea obligațiilor datorată unor dificultăți financiare ar putea justifica, până la un punct, întârzierea în punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, este imperativ a nu se aduce atingere substanței dreptului, deoarece, tot in jurisprudența sa, Curtea a reținut că statul și instituțiile sale nu pot invoca lipsa fondurilor ca motiv de neexecutare a hotărârilor prin care s-au stabilit creanțe împotriva lor. Totodată, prin Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, apreciind aceasta chestiune drept una dintre deficientele naționale majore și sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de Curtea Europeana. Având în vedere existenta conflictului între dispozițiile art. 2 din OG nr. 22/2002, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 110/2007 și prevederile art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturile Omului și a Libertăților Fundamentale, în baza art. 11 și 20 din Constituție, ținând cont de forța superioară a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în raport de dispozițiile cuprinse în dreptul intern, se impune constatarea preeminenței dispozițiilor CEDO, urmând a înlătura de la aplicare prevederile art.2 din OG nr.22/2002, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 110/2007.
În drept se invocă prevederile art. 115, 274, 399 și urm. Cod procedură civilă.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, tribunalul constată că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Deși în obiectul recursului, contestatorul a cerut modificarea sentinței civile în sensul exonerării sale de plata integrală a cheltuielilor de executare, în dezvoltarea motivelor de nelegalitate, conform art. 3021 alin. 1 lit. c din Codul de procedură civilă, recurentul a invocat doar critica privitoare la aplicarea OG nr. 22/2002 concomitent cu OUG nr. 71/2009.
Tribunalul reține că petentul nu atacă sentința civilă sub aspectul modalității de reducere a cheltuielilor de executare, nu contestă obligația sa de plată a creanței ce reprezintă 1,25% din totalul creanței salariale, ci doar soluția primei instanțe de admitere în parte a contestației la executare cu consecința continuării executării silite ca urmare a înlăturării dispozițiilor O.G nr. 22/2002, recurentul considerând că nu datorează cheltuielile de executare.
Contrar susținerilor acestuia, este corectă concluzia primei instanțe privitor la faptul că OUG nr. 71/2009 a stabilit o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun în materia executării de către instituțiile publice a titlurilor executorii privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, reținând cu nu sunt aplicabile, în speță, prevederile OG nr. 22/2002, mai precis a art. 2, căci acesta este textul de lege de care este interesat debitorul.
Recurentul nu mai poate invoca O.G nr. 22/2002 (mai precis, art. 2 referitor la termenul de amânare a executării cu 6 luni de la comunicarea somației), în contextul în care prin OUG nr. 71/2009 s-a amânat, deja, și eșalonat plata creanțelor salariale. Cele două acte normative nu se aplică concomitent, ci cel de al doilea îl exclude pe primul.
Critica recurentului privitoare la lipsa culpei sale în nealocarea fondurilor bugetare necesare plății datoriei în raport de prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice nu este întemeiată din moment ce debitorul avea obligația efectuării demersurilor necesare alocării fondurilor bugetare destinate achitării procentului de 5% din creanțele salariale prin procedura reglementată de Ordinul Ministerului Sănătății nr. 833/2011.
În acest sens, art. 6 din Ordinul nr. 833/2011 reglementa procedura de obținere a fondurilor bugetare în scopul plății în anul 2012 a sumei ce reprezintă procentul de 5% prevăzut de art. 1 alin. 1 lit. a din OUG nr. 71/2009 modificată, și anume: în termen de 10 zile lucrătoare de la data publicării ordinului în Monitorul Oficial al României, Partea I, structurile financiar-contabile constituite la nivelul ordonatorilor terțiari de credite aveau obligația de a transmite datele aferente plății tranșei stabilite potrivit art. 1 alin. (1) lit. a) din ordonanța de mai sus ordonatorilor de credite care le asigură finanțarea. În termen de 17 zile lucrătoare de la data publicării ordinului în Monitorul Oficial al României, structurile financiar-contabile constituite la nivelul ordonatorilor secundari de credite trebuiau să centralizeze datele primite de la ordonatorii terțiari de credite, precum și pe cele reprezentând necesarul propriu și să le vor transmită Direcției generale economice din cadrul Ministerului Sănătății. În termen de 25 de zile lucrătoare de la data aceleași publicări, Direcția generală economică urma să centralizeze datele primite de la ordonatorii secundari și terțiari de credite din finanțare, precum și pe cele reprezentând necesarul propriu de fonduri publice și va propune Ministerului Finanțelor Publice modificările corespunzătoare pentru proiectul de buget.
Art. 4 din Ordinul nr. 833/2011 prevedea că fondurile publice necesare pentru plata sumelor aferente tranșelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din OUG nr. 71/2009 modificată se alocă de la bugetul de stat pentru anii 2012, 2013 și 2014, iar art. 43 alin. 1 din Legea bugetului de stat pe anul 2012 nr. 293/2011 stabilea că: ,,În anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale.”
Așadar, în acord cu prevederile art. 4 alin. 1 – 4 din Legea nr. 500/2002 (ce prevăd înscrierea în legea bugetară anuală a veniturile și cheltuielile bugetare, cu consecința că sumele aprobate, la partea de cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite, și că angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare aprobate, fiind interzisă utilizarea în alte scopuri a acestora), contestatorului i s-a pus la dispoziție procedura de obținere a fondurilor necesare plății procentului de 5% din creanțele salariale constatate prin titlurilor executorii scadente la 31.12.2010, prin Ordinul nr. 833/2011, procedură ce avea ca scop tocmai includerea în Legea bugetului de stat pe anul 2012 (Legea nr. 293/2011) a sumelor necesare acoperirii acestor creanțe, conform art. 1 alin. 1 lit. a din OUG nr. 71/2009 modificată.
Așadar, în mod greșit invocă recurentul absența culpei sale în nealocarea fondurilor necesare plății creanței urmărite, astfel cum a fost determinată de prima instanță raportat la limitele încuviințării executării silite și a ne formulării unei noi cereri de încuviințare a executării silite pentru diferența de la 1,25% la 5% din creanțele stabilite prin titlul executoriu. Datoria urmărită a avut scadența în anul 2012, iar pentru sumele ce trebuiau achitate în anul respectiv, conform art. 1 alin. 1 lit. a din OUG nr. 71/2009, debitoarea a avut obligația de a urma procedura reglementată de Ordinul nr. 833/2011 pentru obținerea fondurilor necesare achitării procentului de 5% din creanțele salariale, în sensul includerii în bugetul de stat a sumelor necesare plății lor. Debitoarea nu a respectat această procedură, acesta fiind unicul motiv al neachitării datoriei, conduită care a determinat începerea executării silite, procedură de a ocazionat cheltuielile de executare efectuate de creditoare și reținute de prima instanță în cuantum redus, ce nu a fost contestat de aceasta.
În plus, o nouă amânare de 6 luni a executării silite ar contraveni principiului soluționării în termen rezonabil a litigiilor, având în vedere că titlul executoriu a fost pronunțat la 10.03.2010 și privește drepturi salariale din perioada 2005 – 2008, ce au avut scadența la 31.03.2012 (în procent de 1,25% astfel cum s-a reținut și prin decizia civilă a Tribunalului A. prin care a fost încuviințată executarea silită), 30.06.2012, 30.09.2012 și 31.12.2009, fiind executate abia în luna ianuarie 2013, astfel cum au recunoscut reprezentanții părților, în prezentul recurs.
Art. 2 din OG nr. 22/2002 nu suspendă de drept executarea silită în cazul instituțiilor publice – debitoare, ci le obligă să facă demersurile necesare pentru obținerea fondurilor necesare achitării datoriilor, acordându-se în acest sens un termen de 6 luni de la data comunicării somației, termen de care beneficiază doar dacă nu pot realiza sau nu pot continua executarea silită din lipsă de fonduri. Chiar dacă textul legal nu prevede expres lipsa culpei debitorului în acest sens, din coroborarea textului legal cu principiul de drept comun nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obține admiterea cererii sale) rezultă fără echivoc faptul că debitorul – instituție publică beneficiază de amânarea executării silite pe o durată de maximum 6 luni pentru obținerea fondurilor necesare plății datoriei doar dacă nu se face vinovată de provocarea incapacității de plată a datoriei respective. Or, debitorul S. C. Județean de Urgență A. se află în această situație, ca urmare a nerespectării ordinului nr. 833/2011 al Ministerului Sănătății, astfel că nu poate beneficia de o nouă amânare a executării silite de 6 luni.
Pentru aceste considerente, tribunalul constată că sentința civilă nr._/20.11.2012 a fost pronunțată de Judecătoria A. cu aplicarea corectă a legii, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, dar nici cele ale art. 3041 din același cod, așa încât, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul.
Văzând că recurentul a căzut în pretențiuni, fiind respinsă calea de atac a acestuia, tribunalul, în baza art. 274 din Codul de procedură civilă, îl va obliga să achite intimatei suma de 200 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta S. C. Județean de Urgență A. în contradictoriu cu intimații H. A. L. și B. executorului judecătoresc B. C. împotriva sentinței civile nr._ din 20.11.2012 pronunțată de Judecătoria A..
Obligă recurentul la plata către intimată a sumei de 200 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29 01 2013.
Președinte Judecători
L. B. Ș. V. O. Ș. S.
Grefier
A. C.
Red.: jud. ȘV /AC
2 ex./07.02.2013
Nu se comunică părților
- recurenta contestatoare S. C. județean de Urgență A., cu sediul în A., ..2-4, jud. A.
- intimata H. A. L., domiciliul ales în A., ., .> - B. E. Judecătoresc B. C., cu sediul în A., ., nr. 41, județul A.
Primă instanță: Judecător - A. N. - Judecătoria A.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 986/2013. Tribunalul ARAD | Contestaţie la executare. Decizia nr. 55/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
