Contestaţie la executare. Decizia nr. 55/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 55/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 29-01-2013 în dosarul nr. 14416/55/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ARADOperator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 55 R
Ședința publică din 29 ianuarie 2013
Președinte L. B.
Judecător Ș. V.
Judecător O. Ș. S.
Grefier A. C.
S-a luat în examinare recursul formulat de recurentul-contestator S. C. Județean de Urgență A. în contradictoriu cu intimații S. E. și B. E. Judecătoresc B. C. împotriva sentinței civile nr._/13.11.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta recurentului – avocat L. V. din Baroul A. precum și reprezentantul intimatei S. E. – avocat I. A. din Baroul A., absenți fiind intimata S. E. și reprezentantul intimatului B. E. Judecătoresc B. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este legal scutit de la plata taxelor de timbru, în baza art. 15 lit. a din Legea nr.146/1997 modificată și art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995 modificată.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanta recurentului depune împuternicire avocațială.
Reprezentantul intimatei depune la dosar împuternicire avocațială și concluzii scrise.
Reprezentanții părților arată că nu au cereri de formulat.
Nemaifiind formulate alte cereri și apreciind recursul în stare de soluționare, instanța acordă cuvântul în susținerea căii de atac.
Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile, în sensul exonerării recurentului de la plata cheltuielilor de executare, fără cheltuieli de judecată. Invocă art. 2 din OG nr. 22/2002 și consideră că nu este vinovat recurentul pentru neachitarea creanței salariale scadente în 2012.
Reprezentantul intimatei S. E. solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată, sens în care depune la dosar factura de plată a onorariului avocațial. Reiterează pe scurt motivele prezentate în concluziile scrise.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 7 ianuarie 2013, constată că prin sentința civilă nr._/13.11.2012 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria A. a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului B. E. Judecătoresc B. C..
A admis în parte contestația la executare formulată de contestatorul S. C. Județean de Urgență A., în contradictoriu cu intimații S. E. și B. E. Judecătoresc B. C..
A redus cheltuielile de executare stabilite prin procesul verbal din data de 14.09.2012 întocmit în dosarul execuțional nr. 92/2012 al B. B. C., de la suma de 970,40 lei la suma de 60,9 lei; fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt că, dosarul execuțional susmenționat are ca obiect cererea formulată de creditoarea intimată S. E. împotriva debitorului contestator S. C. Județean de Urgență A., pentru executarea silită a titlului executor constituit din decizia civilă nr. 477/10.03.2010, pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 4044._, prin care debitorul a fost obligat la plata către creditoare a diferențelor dintre drepturile salariale ce li se cuveneau potrivit salarizării din unitățile clinice și salariile efectiv plătite în varianta ,,neclinic” pe perioada 1.02.2005 - 1.04.2008, cu efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă, precum și la plata tichetelor de masă (20/lună), sau a contravalorii acestora în lei, aferent perioadei mai sus menționată, până la data pronunțării deciziei.
Prin cererea înregistrată la executorul judecătoresc, creditoarea a solicitat executarea silită a creanței de 12.553 lei, actualizată cu rata inflației, iar executorul a solicitat instanței de executare – Judecătoria A., conform art. 3711 al. 1 Cod de procedură civilă, încuviințarea executării silite.
Prin încheierea nr. 1194/2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, cererea de încuviințare a fost respinsă, reținându-se incidența prevederilor OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, conform cărora plata acestor sume a fost eșalonată pe un termen de 5 ani, în perioada 2012 – 2016, iar suma aferentă anului 2012 era scadentă doar la sfârșitul anului.
Prin decizia civilă nr. 729/R/22.05.2012 a Tribunalului A., a fost admis recursul creditoarei și a fost modificată în parte încheierea recurată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de încuviințare a executării silite, pentru 1,25 % din creanța reprezentând drepturi salariale, reținându-se că, potrivit art. 43 al. 1 din Legea nr. 293/2011 – Legea bugetului de stat pe anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin OUG nr. 71/2009, în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale.
În urma acestei decizii, creditoarea a solicitat în cadrul dosarului execuțional efectuarea unei expertize contabile în vederea determinării sumei corespunzătoare procentului indicat de tribunal, iar după efectuarea expertizei, creditoarea a precizat că solicită punerea în executare a sumei exigibile în cuantum de 289 lei.
Ulterior, prin somația la executare emisă în dosarul execuțional, debitorului i s-a pus în vedere să achite suma de 1.259,40 lei, reprezentând creanță – 289 lei, și cheltuieli de executare silită – 970,40 lei, compuse, conform procesului verbal din data de 14.09.2012, din onorariu executor - 74,40 lei, cheltuieli de executare - 372 lei, onorariu avocat - 310 lei, onorariu expert - 202 lei și taxă de timbru - 12 lei.
Prin prezenta contestație, contestatorul solicită anularea somației, întrucât nu au fost respectate prevederile OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, precum și procesul verbal privind cheltuielile de executare, apreciate ca nejustificate și nedatorat pretinse.
În acest context, instanța a apreciat că, fiind în discuție cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc, inclusiv legalitatea onorariului acestuia, este justificată calitatea procesuală pasivă a B., astfel că va fi respinsă excepția invocată de intimata creditoare.
Cu privire la incidența OG nr. 22/2002:
Această ordonanță prevede, în esență, că în cazul creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice acestea se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă, iar in ipoteza in care executarea creanței nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, in termen de șase luni de la data la care a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată.
În speță însă, a apreciat incidente dispozițiile speciale și derogatorii prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009, referitoare la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, în baza cărora instituția debitoare beneficiază termene de grație și eșalonări într-un grad evident extins față de dispozițiile generale ale OG nr. 22/2002.
A reține, cum susține contestatorul, că acesta beneficiază atât de prevederile OUG nr. 71/2009 – eșalonare a creanței pe 5 ani, cât și de cele ale OG nr. 22/2002, înseamnă practic a lipsi de efecte prevederile art. 43 din Legea nr. 293/2011, afectând nejustificat dreptul de creanță al creditorului, cu atât mai mult cu cât prevederile OUG nr. 71/2009 erau cunoscute de o perioadă de timp suficientă pentru ca instituția debitoare să fi făcut demersurile necesare achitării drepturilor de natură salarială către creditoare.
Cu privire la cheltuielile de executare:
Instanța a constatat în primul rând că onorariul executorului judecătoresc – de 74,40 lei – nu respectă prevederile art. 39 al. 1 lit. a din Legea nr. 188/2000 și nici ale Ordinului nr. 2550/2006 emis de Ministrul Justiției (modificat prin Ordinul nr. 2561/C din 30 iulie 2012, publicat în Monitorul Oficial nr. 569 din 10 august 2012), conform cărora onorariul maxim este de 10% din valoarea creanței ce face obiectul executării silite; prin urmare, raportat la suma de 289 lei, rezultă un onorar maxim de 28,9 lei.
În ceea ce privește onorariul de avocat în faza de executare silită, în cuantum de 310 lei, în mod evident și acesta trebuie raportat la valoarea creanței ce face obiectul executării silite.
În condițiile în care în faza de executare rolul principal îi revine executorului judecătoresc, instanța a avut în vedere onorariul acestuia, astfel că, în temeiul art. 274 al. 3 din Codul de procedură civilă, a redus onorariul de avocat la suma de 20 lei.
Referitor la onorariul pentru expert, în cuantum de 202 lei, instanța a apreciat că în dosarul de executare nu era necesară efectuarea unei asemenea expertize, cu consecința că onorariul pentru expert nu poate fi pus în sarcina contestatorului.
Rezultă cu claritate din dosarul execuțional, că expertiza s-a raportat la tabelele puse la dispoziție de către debitor, inclusiv în dosarul de fond în care s-a pronunțat titlul executor. Faptul că în dosarul execuțional a fost necesară calcularea unui procent din întreaga creanță nu justifică în nici un fel necesitatea efectuării unei expertize de specialitate.
Instanța a înlăturat și cheltuielile de executare, în sumă de 372 lei, apreciind că, deși s-a făcut dovada efectuării unor asemenea cheltuieli, prin trimiterea mai multor adrese de înființare a popririi la mai mulți terți popriți, creditoarea și executorul judecătoresc aveau posibilitatea evitării sau reducerii drastice a acestor cheltuieli, astfel că este nerezonabil a le imputa debitorului.
Instanța a avut în vedere că pe rolul executorului s-au înregistrat un număr de aproximativ 60 de dosare execuționale, cu 60 de creditori și un singur debitor (angajatorul creditorilor), toate în baza aceluiași titlu executoriu. Or, dacă în faza de judecată reclamanții au constituit un consorțiu procesual, fiind reprezentați de un avocat, era firesc ca și în faza de executare să fie păstrat același consorțiu, ceea ce ar fi dus la evitarea unor cheltuieli inutile, disproporționate cu valoarea creanței puse în executare silită.
În fine, având în vedere și taxa de timbru aferentă cererii de executare silită, în cuantum de 12 lei, instanța a dispus reducerea cheltuielilor de executare, de la suma de 970,40 lei la suma de 60,9 lei.
Pentru aceste considerente, găsind întemeiată contestația la executare, în baza art. 399 Cod procedură civilă, instanța a admis-o în parte.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatoarea S. C. județean de Urgență A., solicitând instanței de control judiciar, în urma admiterii căii de atac, modificarea sentinței recurate în sensul exonerării S. C. județean de Urgență A. în totalitate de la plata cheltuielilor de executare.
În motivele de recurs a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 309 pct.9 Cod procedura civilă și că instanța de fond în mod greșit a reținut că executarea creanței trebuia făcută conform procedurii reglementată de O.G nr. 71/2009, apreciind că nu mai sunt incidente dispozițiile O.G 22/2002. De altfel, O.G nr. 71/2009 eșalonează plata creanței și nu o exclude de la procedura de executare prev. de O.G nr. 22/2002. În motivarea hotărârii, judecătoria a analizat temeiul de legalitate fără aține cont de starea de fapt, astfel nu a reținut că potrivit art. 1 din OG nr. 22/2002 plata creanțelor se face strict din fonduri alocate cu această destinație, iar potrivit art. 4 din Legea finanțelor publice, fondurile publice alocate nu pot fi cheltuite decât strict potrivit destinației lor. În motivare face trimitere și la plata benevolă dar nu arată posibilitatea achitării benevole, în lipsa fondurilor necesare care nu au fost alocate și nici nu indică temeiul de drept care să reglementeze o asemenea posibilitate.
OG nr. 22/2002 reglementează situația lipsei fondurilor bugetare necesare plății creanței și procedura de urmat tocmai pentru a nu crea o situație și mai grea instituțiilor publice în legătură cu executarea creanței, dar instanța a socotit nejustificat că aceste prevederi legale nu sunt incidente în speță.
Conform art. 7 din OG nr. 22/2002 „Cererile, indiferent de natura lor, formulate de instituțiile și autoritățile publice în cadrul procedurii de executare silită a creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestora sunt scutite de plata taxelor de timbru, timbru judiciar și a sumelor stabilite cu titlu de cauțiune” recurenta învederează că este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru inclusiv a sumelor stabilite cu titlu de cauțiune.
Intimata S. E. a depus la termenul de pronunțare, concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că prima instanță în mod judicios a constatat caracterul special al reglementării cuprinse în OUG nr. 71/2009, reglementarea oricum mai favorabilă și ca termene si ca finalitate decât cea din art. 2 din OG nr. 22/2002, constatând că debitorul fiind ținut de disp. OUG nr. 71/2009 si de termene de plată prevăzute, respectiv în Legea Bugetului de Stat nr. 392/2011 și prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002, trimiterea la din termen de grație de 6 luni fiind nefondată.
Împotriva acestei încheieri în termen legal a declarat recurs contestatorul S. C. Județean de Urgență A., solicitând modificarea sentinței civile, în sensul exonerării sale de la plata în totalitate a cheltuielilor de executare, cu motivarea că executarea silită se face conform procedurii prevăzute de OUG nr. 71/2009, nemaifiind incidente dispozițiile OG nr. 22/2002. Însă, OUG nr. 71/2009 nu restrânge aplicarea celui de al doilea act normativ, ce reglementează modul de executare a tuturor creanțelor stabilite în sarcina instituțiilor publice, iar nu selectiv, excluzând drepturile salariale. Prima instanță nu a analizat temeinic motivul de nelegalitate invocat de contestator referitor la aplicabilitatea OG nr. 22/2002, omițând dispozițiile Legii finanțelor publice 500/2002. Nu a ținut cont de faptul că plata creanțelor se face strict din fondurile alocate cu această destinație, iar potrivit art. 4 din Legea finanțelor publice fondurile publice nu pot fi cheltuielile/utilizate decât strict potrivit destinației lor. Prima instanță face referire la plata benevolă și reține că procedura de executare a drepturilor salariale urmează regulile stabilite de OUG nr. 71/2009 și că omițând că această plată poate fi făcută numai în măsura în care sunt alocate fonduri bugetare pentru această destinație. Alocarea acestor fonduri nu stă în sarcina spitalului, astfel că acesta nu poate fi ținut răspunzător de nealocarea lor și nici de urmărire acestei omisiuni. OG nr. 22/2002 reglementează situația lipsei fondurilor bugetare necesare plății creanței și procedura de urmat tocmai pentru a nu crea o situație și mai grea instituției publice în legătură cu executarea creanței.
În drept, a invocat art. 304 pct. 9 din codul de procedură civilă și art. 7 din OG nr. 22/2002.
Intimata a solicitat, prin concluzii scrise, respingerea recursului și menținerea sentinței civile nr._/15.11.2012 a Judecătoriei A., cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că s-a adresat organului de executare pentru a da eficacitate celor dispuse prin decizia 477/2010 a Curții de Apel Timișoara - secția litigii de muncă și asigurări sociale (dosar 4044._ ), în condițiile în care angajatorul S. C. Județean de Urgență A. nu a întreprins nici o măsură pentru punerea în executare a acesteia. Din contră debitorul a refuzat orice plată benevolă, prevalându-se în mod repetat de prevederile O.U.G. 71/2009, în condițiile în care posibilitatea intimatei de a uza de mijloacele specifice de valorificare a drepturilor recunoscute printr-o hotărâre intrată în putere de lucru judecat, pe calea executării silite, a fost suprimată, cel puțin în privința executării imediate, prin actul normativ antemenționat. Mai mult, în pofida acordării beneficiului eșalonării sumelor conform OUG 71/2009, debitorul nu a înțeles să achite benevol sumele pe care i le datorează, nici măcar în cuantumul aferent anului 2012, contestând demararea executării silite pe motivul inexigibilității creanței, invocând de altfel și lipsa de certitudine a creanței întrucât „nu este calculată conform legii”. În acest context Tribunalul A., analizând situația litigioasă, a statuat în mod irevocabil că debitorul S. C. de Urgență A. are obligația ca, pe parcursul anului 2012, să achite la sfârșitul fiecărui trimestru o cotă procentuală de 1,25% din valoarea drepturilor salariale recunoscute intimatei și colegilor săi prin decizia 477/2010 a Curții de Apel Timișoara. A invocat art. 43 alin. 1 din Legea bugetului de stat pe anul 2012, nr. 293/2011, arătând că sumele datorate de contestatorul debitor în baza unei hotărâri din 2010 trebuiau cuprinse, conform legii, în bugetul pe anul curent, esența eșalonării instituite prin O.U.G. 71/2009 fiind aceea că, degrevând instituțiile publice de povara imediată a unor datorii, să asigure o plată treptată a acestora, la termene bine determinate, ceea ce implică inclusiv caracterul previzibil al acestor plăți. Or, situația de fapt, demonstrează că, deși a beneficiat în mod cert de clemența legiuitorului prin stabilirea eșalonărilor la plată, clemență de care debitorii persoane private nu au avut niciodată parte, contestatorul debitor nu a înțeles să respecte termenele de plată instituite ex lege, neachitând nici procentul modic al debitului actualmente scadent, în condițiile în care creditorii acestor obligații au o . obligații de plată pentru care nu au beneficiat și nu beneficiază de nici un termen de grație. Se mai invocă și prevederile art. 20 din Constituție, respectiv art. 6 alin. l din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, care prevede dreptul persoanelor fizice sau juridice la un proces echitabil, Hotărârea pronunțată în cauza Homsby contra Greciei din 19.03.1997, hotărârea pronunțată în cauza Cauza Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, respectiv cauza A. împotriva României (2009), cauza T. împotriva României (2005), cauza R. Trading c. României (2007), cauza C. c. României (2005): De asemenea, potrivit hotărârii pronunțate în cauza S. contra României din 24.03.2005 (în același sens a se vedea Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Sacaleanu împotriva României etc), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că este excesiv și prin urmare contrar dreptului la un proces echitabil să se pretindă unui creditor al statului să recurgă la o procedura de executare silită pentru a-și realiza dreptul de creanță stabilit printr-o procedura judiciară, în situația în care administrația refuză sau omite punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, garanțiile conferite de art. 6 din CEDO, de care beneficiază justițiabilul pe parcursul etapei judiciare, își pierd orice rațiune de a exista. Chiar în situația în care neexecutarea obligațiilor datorată unor dificultăți financiare ar putea justifica, până la un punct, întârzierea în punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, este imperativ a nu se aduce atingere substanței dreptului, deoarece, tot in jurisprudența sa, Curtea a reținut că statul și instituțiile sale nu pot invoca lipsa fondurilor ca motiv de neexecutare a hotărârilor prin care s-au stabilit creanțe împotriva lor. Totodată, prin Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, apreciind aceasta chestiune drept una dintre deficientele naționale majore și sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de Curtea Europeana. Având în vedere existenta conflictului între dispozițiile art. 2 din OG nr. 22/2002, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 110/2007 și prevederile art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturile Omului și a Libertăților Fundamentale, în baza art. 11 și 20 din Constituție, ținând cont de forța superioară a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în raport de dispozițiile cuprinse în dreptul intern, se impune constatarea preeminenței dispozițiilor CEDO, urmând a înlătura de la aplicare prevederile art.2 din OG nr.22/2002, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 110/2007.
În drept se invocă prevederile art. 115, 274, 399 și urm. Cod procedură civilă.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, tribunalul constată că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Deși în obiectul recursului, contestatorul a cerut modificarea sentinței civile în sensul exonerării sale de plata integrală a cheltuielilor de executare, în dezvoltarea motivelor de nelegalitate, conform art. 3021 alin. 1 lit. c din Codul de procedură civilă, recurentul a invocat doar critica privitoare la aplicarea OG nr. 22/2002 concomitent cu OUG nr. 71/2009.
Tribunalul reține că petentul nu atacă sentința civilă sub aspectul modalității de reducere a cheltuielilor de executare, nu contestă obligația sa de plată a creanței ce reprezintă 1,25% din totalul creanței salariale, ci doar soluția primei instanțe de admitere în parte a contestației la executare cu consecința continuării executării silite ca urmare a înlăturării dispozițiilor O.G nr. 22/2002, recurentul considerând că nu datorează cheltuielile de executare.
Contrar susținerilor acestuia, este corectă concluzia primei instanțe privitor la faptul că OUG nr. 71/2009 a stabilit o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun în materia executării de către instituțiile publice a titlurilor executorii privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, reținând cu nu sunt aplicabile, în speță, prevederile OG nr. 22/2002, mai precis a art. 2, căci acesta este textul de lege de care este interesat debitorul.
Recurentul nu mai poate invoca O.G nr. 22/2002 (mai precis, art. 2 referitor la termenul de amânare a executării cu 6 luni de la comunicarea somației), în contextul în care prin OUG nr. 71/2009 s-a amânat, deja, și eșalonat plata creanțelor salariale. Cele două acte normative nu se aplică concomitent, ci cel de al doilea îl exclude pe primul.
Critica recurentului privitoare la lipsa culpei sale în nealocarea fondurilor bugetare necesare plății datoriei în raport de prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice nu este întemeiată din moment ce debitorul avea obligația efectuării demersurilor necesare alocării fondurilor bugetare destinate achitării procentului de 5% din creanțele salariale prin procedura reglementată de Ordinul Ministerului Sănătății nr. 833/2011.
În acest sens, art. 6 din Ordinul nr. 833/2011 reglementa procedura de obținere a fondurilor bugetare în scopul plății în anul 2012 a sumei ce reprezintă procentul de 5% prevăzut de art. 1 alin. 1 lit. a din OUG nr. 71/2009 modificată, și anume: în termen de 10 zile lucrătoare de la data publicării ordinului în Monitorul Oficial al României, Partea I, structurile financiar-contabile constituite la nivelul ordonatorilor terțiari de credite aveau obligația de a transmite datele aferente plății tranșei stabilite potrivit art. 1 alin. (1) lit. a) din ordonanța de mai sus ordonatorilor de credite care le asigură finanțarea. În termen de 17 zile lucrătoare de la data publicării ordinului în Monitorul Oficial al României, structurile financiar-contabile constituite la nivelul ordonatorilor secundari de credite trebuiau să centralizeze datele primite de la ordonatorii terțiari de credite, precum și pe cele reprezentând necesarul propriu și să le vor transmită Direcției generale economice din cadrul Ministerului Sănătății. În termen de 25 de zile lucrătoare de la data aceleași publicări, Direcția generală economică urma să centralizeze datele primite de la ordonatorii secundari și terțiari de credite din finanțare, precum și pe cele reprezentând necesarul propriu de fonduri publice și va propune Ministerului Finanțelor Publice modificările corespunzătoare pentru proiectul de buget.
Art. 4 din Ordinul nr. 833/2011 prevedea că fondurile publice necesare pentru plata sumelor aferente tranșelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din OUG nr. 71/2009 modificată se alocă de la bugetul de stat pentru anii 2012, 2013 și 2014, iar art. 43 alin. 1 din Legea bugetului de stat pe anul 2012 nr. 293/2011 stabilea că: ,,În anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale.”
Așadar, în acord cu prevederile art. 4 alin. 1 – 4 din Legea nr. 500/2002 (ce prevăd înscrierea în legea bugetară anuală a veniturile și cheltuielile bugetare, cu consecința că sumele aprobate, la partea de cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite, și că angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare aprobate, fiind interzisă utilizarea în alte scopuri a acestora), contestatorului i s-a pus la dispoziție procedura de obținere a fondurilor necesare plății procentului de 5% din creanțele salariale constatate prin titlurilor executorii scadente la 31.12.2010, prin Ordinul nr. 833/2011, procedură ce avea ca scop tocmai includerea în Legea bugetului de stat pe anul 2012 (Legea nr. 293/2011) a sumelor necesare acoperirii acestor creanțe, conform art. 1 alin. 1 lit. a din OUG nr. 71/2009 modificată.
Așadar, în mod greșit invocă recurentul absența culpei sale în nealocarea fondurilor necesare plății creanței urmărite, astfel cum a fost determinată de prima instanță raportat la limitele încuviințării executării silite și a ne formulării unei noi cereri de încuviințare a executării silite pentru diferența de la 1,25% la 5% din creanțele stabilite prin titlul executoriu. Datoria urmărită a avut scadența în anul 2012, iar pentru sumele ce trebuiau achitate în anul respectiv, conform art. 1 alin. 1 lit. a din OUG nr. 71/2009, debitoarea a avut obligația de a urma procedura reglementată de Ordinul nr. 833/2011 pentru obținerea fondurilor necesare achitării procentului de 5% din creanțele salariale, în sensul includerii în bugetul de stat a sumelor necesare plății lor. Debitoarea nu a respectat această procedură, acesta fiind unicul motiv al neachitării datoriei, conduită care a determinat începerea executării silite, procedură de a ocazionat cheltuielile de executare efectuate de creditoare și reținute de prima instanță în cuantum redus, ce nu a fost contestat de aceasta.
În plus, o nouă amânare de 6 luni a executării silite ar contraveni principiului soluționării în termen rezonabil a litigiilor, având în vedere că titlul executoriu a fost pronunțat la 10.03.2010 și privește drepturi salariale din perioada 2005 – 2008, ce au avut scadența la 31.03.2012 (în procent de 1,25% astfel cum s-a reținut și prin decizia civilă a Tribunalului A. prin care a fost încuviințată executarea silită), 30.06.2012, 30.09.2012 și 31.12.2009, fiind executate abia în luna ianuarie 2013, astfel cum au recunoscut reprezentanții părților, în prezentul recurs.
Art. 2 din OG nr. 22/2002 nu suspendă de drept executarea silită în cazul instituțiilor publice – debitoare, ci le obligă să facă demersurile necesare pentru obținerea fondurilor necesare achitării datoriilor, acordându-se în acest sens un termen de 6 luni de la data comunicării somației, termen de care beneficiază doar dacă nu pot realiza sau nu pot continua executarea silită din lipsă de fonduri. Chiar dacă textul legal nu prevede expres lipsa culpei debitorului în acest sens, din coroborarea textului legal cu principiul de drept comun nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obține admiterea cererii sale) rezultă fără echivoc faptul că debitorul – instituție publică beneficiază de amânarea executării silite pe o durată de maximum 6 luni pentru obținerea fondurilor necesare plății datoriei doar dacă nu se face vinovată de provocarea incapacității de plată a datoriei respective. Or, debitorul S. C. Județean de Urgență A. se află în această situație, ca urmare a nerespectării ordinului nr. 833/2011 al Ministerului Sănătății, astfel că nu poate beneficia de o nouă amânare a executării silite de 6 luni.
Pentru aceste considerente, tribunalul constată că sentința civilă nr._/13.11.2012 a fost pronunțată de Judecătoria A. cu aplicarea corectă a legii, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, dar nici cele ale art. 3041 din același cod, așa încât, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul.
Văzând că recurentul a căzut în pretențiuni, fiind respinsă calea de atac a acestuia, tribunalul, în baza art. 274 din Codul de procedură civilă, îl va obliga să achite intimatei suma de 200 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta S. C. Județean de Urgență A. în contradictoriu cu intimații S. E. și B. executorului judecătoresc B. C. împotriva sentinței civile nr._ din 13.11.2012 pronunțată de Judecătoria A..
Obligă recurentul la plata către intimată a sumei de 200 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29 01 2013.
Președinte Judecători
L. B. Ș. V. O. Ș. S.
Grefier
A. C.
Red.: jud. LB /AC
2 ex./07.02.2013
Nu se comunică părților
- recurenta contestatoare S. C. județean de Urgență A., cu sediul în A., ..2-4, jud. A.
- intimata S. E., domiciliul ales în A., ., .> - B. E. Judecătoresc B. C., cu sediul în A., ., nr. 41, județul A.
Primă instanță: Judecător - H. B. - Judecătoria A.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 54/2013. Tribunalul ARAD | Expropriere. Sentința nr. 1326/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
