Fond funciar. Decizia nr. 27/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 27/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 23-01-2013 în dosarul nr. 4569/55/2012
ROMANIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECTIA CIVILA
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.27 R
Ședința publică din data de 23 ianuarie 2013
Președinte: Ș. L.
Judecător: H. O.
Judecător: A. Ș.
Grefier: D. S.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta R. R.-Direcția Silvică A. în contradictoriu cu intimații M. H. B., C. Județeană de fond funciar A., C. L. de fond funciar Zădăreni și C. L. de fond funciar Pecica împotriva sentinței civile nr. 9498 din 23.10.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._ având ca obiect fond funciar.
La apelul nominal nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța, constatând că mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 16.01.2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, reține cauza în vederea soluționării.
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra recursului înregistrat la Tribunalul A. la data de 03.12.2012 constată că prin sentința civilă nr.9498 din 23.10.2012, pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._ :
- s-a respins plângerea formulată de petenta Regia Națională a Pădurilor R.- Direcția Silvică A., împotriva intimatelor M. H. B., C. locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Pecica, C. locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Zădăreni și C. județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor A., cu sediul în A., ., județul A..
- s-a admis în parte acțiunea reconvențională formulată de intimata Sfânta M. H. B. în contradictoriu cu petenta Regia Națională a Pădurilor R. - Direcția Silvică A..
- a fost obligată petenta să pună la dispoziția intimatei C. locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Pecica suprafața de 270 ha teren forestier.
- a fost obligată petenta să plătească intimatei petente - reconvenționale suma de 5000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a reținut că prin Hotărârea nr.19 din 20.02.2012 a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor A. a fost admisă în parte cererea formulată de intimata Sfânta M. H. B. și s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafața de 270 ha teren cu vegetație forestieră, fiind respinsă solicitarea pentru reconstituirea dreptului cu privire la suprafața de 30 ha. De asemenea, s-a mai constatat că i s-a dispus Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Pecica să procedeze la punerea în posesie a petentei cu suprafața reconstituită, conform art. 5 din HG 890/2005. prima instanță a mai reținut că, în executarea celor dispuse, C. locală Pecica, prin adresa nr. 3492/07.03.2012, a solicitat petentei delimitarea suprafeței de 270 ha din fondul forestier național și a i se înainta documentația în vederea întocmirii procesului verbal de punere în posesie a intimatei (fila 271dosar) iar prin răspunsul transmis prin adresa nr.1827/26.03.2012 petenta a comunicat Comisiei locale Pecica că obligația sa legală este aceea de a pune la dispoziție terenul și că nu poate da curs acesteia întrucât nu i-a fost comunicat un plan parcelar elaborat pe baza măsurătorilor topografice și care să fi fost validat de C. județeană, anunțând-o totodată că a depus plângerea împotriva Hotărârii nr. 19/2012.
În raport de această stare de fapt, instanța de fond a constatat că prin plângerea formulată petenta a invocat, în esență, imposibilitatea punerii în aplicare a Hotărârii nr. 19/2012 și a prevederilor art. 29 din Legea 1/2000, astfel cum au fost modificate prin Legea 261/2008, urmare a faptului că nu s-a modificat HG 890/2005 considerând că procedura reglementată prin acest Regulament nu este aplicabilă și în ipoteza reconstituirii terenurilor în favoarea unităților de cult, conform art. 29 alin. 31 din Legea 1/2000, nefiind aplicabile prevederile din HG 890/2005 hotărârea Comisiei județene emise în temeiul acesteia este nelegală.
Analizând prevederile art. 29 alin. 31 din Legea 1/2000 astfel cum au fost modificate prin Legea 261/2008, prima instanță a statuat că potrivit acestui text de lege "Structurile de cult prevăzute la alin.(2), care au avut în folosință sau în înzestrare terenuri cu vegetație forestieră, potrivit prevederilor Legii nr. 61/1937 pentru înzestrarea unor mănăstiri ortodoxe din țară cu întinderi de păduri și alte terenuri, publicată în Monitorul Oficial, nr. 66 din 20 martie 1937, astfel cum a fost modificat prin Decretul-Lege nr. 47/1938, publicat în Monitorul Oficial nr. 74 din 30 martie 1938, cu modificările și completările ulterioare, dobândesc în proprietate respectivele suprafețe."
Pe de altă parte, judecătoria a subliniat că în cuprinsul Legii 261/2008 nu se face referire la momentul intrării în vigoare a respectivelor prevederi legale astfel că, în conformitate cu art. 78 din Constituție și art.12 alin. 1 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, acestea au devenit aplicabile la 3 zile după publicarea legii în Monitorul Oficial. Este adevărat că la art. II alin. 2 din Legea 261/2008 se instituie obligația ca în termen de 30 de zile guvernul să modifice Regulamentul privind procedura de aplicare a legilor fondului funciar aprobat prin HG 890/2005, însă, în aprecierea instanței de fond, aceasta nu echivalează cu amânarea intrării în vigoare a Legii 261/2008 sau cu suspendarea aplicării legii până la data adoptării respectivelor modificări. Pentru a fi așa, judecătoria a statuat că potrivit art. 78 din Constituție și art.12 alin. 1 din Legea 24/2000 era necesar să se prevadă expres în lege că aceasta se va aplica după adoptarea respectivelor modificări. De asemenea conform art. 66 din Legea 24/2000 aceeași prevedere expresă trebuia să se regăsească în lege dacă s-ar fi intenționat suspendarea aplicării acesteia.
Pe de altă parte, prima instanță a subliniat că modificările aduse articolului 29 alin. 31 prin Legea 261/2008 nu fac altceva decât să mărească limita suprafeței terenurilor cu vegetație forestieră ce poate fi reconstituită către unitățile de cult, prin eliminarea plafonului de 30 de ha, astfel că schimbarea legislativă adusă nu influențează cu nimic procedura de reconstituire reglementată deja prin HG 890/2005.
Față de considerentele expuse și de dispozițiile legale antemenționate, văzând că din actele dosarului rezultă că intimata, M. H. B., are calitate de persoană îndreptățită întrucât a fost înzestrată cu suprafața de 300 ha teren cu vegetație forestieră, potrivit prevederilor Legii nr. 61/1937, dintre care 30 ha i-au fost anterior reconstituite, instanța, în baza art. 54 din Legea 18/1991 a respins plângerea formulată.
În privința acțiunii reconveționale, instanța a apreciat-o parțial întemeiată. În această privință, judecătoria a reținut că prin adresa nr.3492/07.03.2012 C. locală Pecica a solicitat petentei delimitarea suprafeței de 270 ha din fondul forestier național și a i se înainta documentația în vederea întocmirii procesului verbal de punere în posesie a intimatei. În aprecierea instanței de fond această solicitare excede obligațiilor ce îi revin petentei, ca unitate deținătoare a suprafeței forestiere și care conform 24 alin. 4 din Legea 1/2000 și art. 71 alin. 2 din HG 890/2005 are doar obligația de "a pune la dispoziție".
Din coroborarea prevederilor art. 72-73 și a prevederilor art. 5 lit. c), f) și h) din HG 890/2005, judecătoria a conchis că obligația identificării terenului, a delimitării acestuia pe baza planurilor amenajistice și a măsurătorilor topografice, revine comisiei locale iar după ce a fost exact identificat terenul pe care urmează să se realizeze punerea in posesie petentei îi revine obligația de „a pune la dispoziție", astfel că până în prezent nu se poate considera că aceasta a refuzat să își îndeplinească vreuna dintre obligațiile ce îi incumbau.
Comparând suprafețele de teren identificate în Titlul de proprietate nr. 1 din 20.01.2000 și în procesul verbal de punere în posesie din 20.11.2000 prin care intimatei i s-a reconstituit anterior dreptul de proprietate cu privire la suprafața de 30 ha teren (filele 71-73), cu terenul descris în schița de identificare efectuată de . (filele 80-85) instanța de fond a constatat că nu există vreo suprapunere de terenuri astfel ca să se poată ajunge la concluzia că din cele 300 de ha identificate prin schiță 30 au fost predate intimatei prin procesul verbal de punere în posesie, iar restul de 270 sunt precis identificate. Dimpotrivă, judecătoria a statuat că trebuiesc delimitate care 270 ha, din cele 300 ce au aparținut anterior intimatei și identificate prin schiță, urmează să facă în concret obiectul punerii în posesie spre a putea fi „puse la dispoziție" de către petentă. În acest context s-a reținut că acțiunea reconvențională nu este întemeiată pentru capetele de cerere vizând punerea în posesie cu suprafața de 270 de ha evidențiate prin schița de identificare efectuată de . întrucât nu se știe care sunt acestea din totalul de 300 de ha, și pentru capătul de cerere vizând obligarea petentei la daune cominatorii întrucât nu s-a reținut în sarcina acesteia vreo culă în îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau.
În baza art. 274 Cod procedură civilă instanța a obligat petenta să plătească intimatei petente - reconvenționale suma de 5000 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Regia Națională a Pădurilor, prin Direcția Silvică A., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate ca fiind netemeinică și nelegală, în sensul admiterii cererii introductive.
În motivele de recurs, recurenta, raportat la excepția de neconstituționalitate ridicată în fața primei instanțe, respinsă la termenul din 25.07.2012, a arătat și a probat că la termenul antemenționat nu a fost prezentă și reprezentată, consilierul juridic fiind în concediu în afara țării. Având în vedere că pe portalul instanțelor de judecată la termenul din 25.07.2012 nu figurează respingerea excepției, ci dimpotrivă introducerea în cauză a unei noi intimate, respectiv C. L. Pecica, pentru termenul din 03.09.2012, precum și dispozițiile art.29 alin.4, privind obligativitatea precizării poziției față de excepția invocată de către toate părțile, a dedus în mod eronat că nici la termenul din 03.09.2012 nu se va purcede la dezbaterea excepției și nu a fost reprezentată nici la acest termen, având o altă cauză pe rolul Judecătoriei L.. Ca urmare, la termenul din 24.09.2012 la care s-au prezentat, au fost puși în fața faptului împlinit, fiind lipsiți de posibilitatea de a uzita de prevederile art.29 alin.5 din Legea nr.47/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cât și de prevederile art.103 alin.2 Cod procedură civilă. În prezenta speță, recurenta consideră a fi întrunite condițiile enumerate la art.29 alin.1, 2 și 3, astfel încât este netemeinică soluția dată de instanța de fond cu privire la inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate. Pe cale de consecință, recurenta a solicitat instanței să se pronunțe și asupra excepției de neconstituționalitate așa cum a fost formulată, să constate că sunt întrunite condițiile prevăzute de art.29 alin.1, 2 și 3 și pe cale de consecință să o trimită spre soluționare Curții Constituționale.
Cu privire la fondul cauzei, recurenta arată că plângerea formulată este întemeiată sub aspectul inoperabilității hotărârii atacate. Învederând că instanța de fond a motivat aplicabilitatea HG nr.890/2005 în prezenta speță, astfel că, recurenta înțelege să nu stăruie sub aspectul inaplicabilității actului normativ raportat la Legea nr.261/2008, recurenta a susținut totuși că hotărârea Comisiei Județene A. nr.19/20.02.2012 de validare a suprafeței de 270 hectare teren cu vegetație forestieră este incompletă și inoperabilă sub aspectul amplasamentului celor 270 de hectare cu motivarea că intimata C. Județeană A., în concordanță cu obligațiile legale ce îi revin, trebuia să valideze și planul parcelar aferent, plan ce trebuia întocmit de C. locală Pecica.
Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta a solicitat modificarea sentinței atacate sub aspectul obligării la plata de 5000 lei reprezentând cheltuieli de judecată având în vedere art.276 Cod procedură civilă, ori reducerea acestora, având în vedere art.274 alin.3 Cod procedură civilă.
În drept recurenta a invocat prevederile Legii nr.261/2008, ale Legii nr.1/2000 cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr.47/1992 și ale Legii nr.61/1937 și Decretul-Lege nr.1340/1938.
Prin notele scrise intimata C. L. de fond funciar Zăbrani a arătat că lasă la aprecierea instanței soluționarea recursului promovat de reclamantă, fără cheltuieli de judecată.
Prin notele de ședință intimata Sfânta M. H. B. a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la reiterarea în motivele de recurs a criticilor de neconstituționalitate respinse în mod irevocabil de prima instanță, intimata a solicitat respingerea acestui motiv de recurs ca nefondat, calea legală de atac împotriva încheierii prin care excepția a fost respinsă ca inadmisibilă fiind numai recursul împotriva respectivei încheieri, invocând în acest sens dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, cu modificările și completările ulterioare. Pe de altă parte, intimata a solicitat respingerea ca inadimisibilă a cererii recurentei de sesizare a Curții Constituționale, cerere reiterată în motivele de recurs, întrucât dezlegarea acestei cereri a fost făcută în mod irevocabil de prima instanță, așa-zisele argumente ale recurentei referitoare la alte atribuții sau îndatoriri pe care le-a avut consilierul juridic puteau să fie valorificate printr-o eventuală repunere în termenul de recurs - cerere pe care Direcția Silvică A. nu a înțeles să o formuleze.
Referitor la motivul de recurs privind „inoperabilitatea" hotărârii de validare atacate și la „inaplicabilitatea" Legii 261/2008, intimata a susținut că argumentele primei instanțe cu privire la acest aspect sunt sintetice și fără vreo fisură în construcția logică și, mai ales, juridică, motiv pentru care le reiterează la rândul său, fiind și argumentele sale consemnate în încheierea de amânare a pronunțării. Reluând întreaga argumentație juridică a instanței de fond, privind aplicabilitatea Legii nr.261/2008, în raport de prevederile constituționale, intimata a subliniat că recurenta nu aduce argumente juridice noi față de cele invocate în cererea de chemare în judecată și nu reușește să identifice un text al unui act normativ care să-i susțină afirmațiile. Nu exista de altfel niciun temei legal pentru ca Legea nr. 261/2008 să nu se aplice decât după adoptarea normelor de aplicare, intimata arătând că alte motive de nelegalitate recurenta nu a invocat nici în acțiune, nici în cerere de recurs, instanța de fond și cea de recurs fiind învestite doar cu aceste aspecte, orice altă analiză încălcând principiul disponibilității în procesul civil.
Intimata a subliniat că hotărârea de validare contestată poate să fie pusă în executare și că schița de identificare efectuată de „." i-a fost solicitată de C. Județeană A. si face parte integrantă din documentația de validare.
Sub un alt aspect, intimata a arătat că cererea de reconstituire a fost adresată, conform legii, direct Comisiei Județene A., aceasta analizând în primă instanță îndreptățirea sa la reconstituire - astfel că nu era necesară o propunere de validare din partea vreunei comisii locale.
Cu privire la cheltuielile de judecată, intimata a solicitat respingerea și a acestui motiv de recurs ca nefondat, apreciind că onorariul avocatului nu este exagerat, raportat la munca depusă de reprezentantul convențional, timpul necesar pentru apărarea intereselor intimatei (mai multe deplasări București - A. și retur), complexitatea cauzei și miza procesului pentru pârâta-reclamantă reconvențional, faptul că argumentele juridice ale avocatului au fost însușite și de prima instanță, respingerea acțiunii reclamantei și admiterea cererii noastre reconvenționale, faptul că onorariul a inclus și cheltuielile de deplasare, scăzând astfel taxele care se plătesc la Barou sau la Stat câștigul avocatului este mai mult simbolic; prezenta avocatului la majoritatea termenelor; deși este membru al Baroului București, a fost prezent în instanță de mai multe ori decât consilierul juridic al recurentei.
Cu privire la justețea soluției primei instanțe asupra sale reconvenționale, intimata a susținut că prin hotărârea nr. 19 din 20 februarie 2012 a Comisiei Județene A. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate al Sfintei Mănăstiri H. B. pentru suprafața de 270 hectare teren cu vegetație forestieră pe raza Comisiei locale Pecica. Invocând prevederile art. 66 alin. (5) din HG 890/2005, cu modificările si completările ulterioare, intimata a susținut că punerea in posesie trebuia făcuta in termen de 30 de zile de la validare, însă pârâta refuză să pună la dispoziție amplasamentul validat de C. Județeană A., deși a fost notificată de noi prin adresa nr. 30 din 7 martie 2012, fiind astfel pusă în întârziere în condițiile art. 1516 alin. (1) cod civil si art. 1523 alin. (2) Cod civil.
În susținerea legalității hotărârii instanței de fond, recurenta a apreciat incidente și prevederile art.24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare, art.26 alin. (2) și art.71 alin.2 din Regulamentul Legilor fondului funciar, aprobat prin HG 890/2005, concluzionând asupra caracterului nefundat al recursului declarat în cauză și în raport de practica administrativă și judecătorească dezvoltată în toate județele țării cu privire la proprietatea forestieră a mănăstirilor înzestrate.
Intimatele C. Județeană de fond funciar A. și C. L. de fond funciar Pecica nu au formulat apărări scrise și nu au avut reprezentanți în instanță.
Analizând sentința atacată în raport de criticile aduse prin motivele de recurs și ale prevederilor art.304 și art.3041 Cod proc.civ., tribunalul apreciază că recursul nu este fondat, soluția judecătoriei fiind legală și temeinică.
Critica privitoare la modalitatea în care instanța de fond a soluționat excepția de neconstituționalitate nu este fondată și relevă mai degrabă culpa procesuală exclusivă a recurentei, fără a pune în lumină vreun aspect de nelegalitate al încheierii judecătoriei. Împrejurarea că recurenta nu a fost reprezentat în fața instanței de fond datorită faptului că propriul consilier juridic ar fi fost plecat în afara țării, iar mai apoi a găsit de cuviință să susțină o altă cauză la nivelul Judecătoriei L., nu poate conduce la constatarea nelegalității soluției primei instanțe, participarea la proces fiind o facultate iar nu o obligație. În aceeași ordine de idei, recurenta a omis să își recapituleze propriile obligații procesuale pe care, așa cum rezultă din susținerile din recurs, nu le-a respectat, și anume cele cuprinse în art.129 alin.1 Cod proc.civ., conform căruia „părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. 1, precum și să-și probeze pretențiile și apărările”.
Așa fiind, tribunalul constată, pe de altă parte, că legalitatea încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale nu mai poate fi analizată în prezentul recurs, atâta vreme cât potrivit art.29 din Legea nr.47/1992, recurenta avea la dispoziție calea de atac separată a recursului în termen de 48 de ore de la pronunțare, termen pe care l-a lăsat să treacă fără a acționa. Or, în aceste condiții, în raport de prevederile art.103 alin.1 Cod proc.civ. a intervenit sancțiunea decăderii, recurenta neputând să mai supună instanței de control judiciar legalitatea încheierii din 25 iulie 2012 a Judecătoriei A. și nici să reitereze excepția de neconstituționalitate în fața instanței de recurs, câtă vreme admisibilitatea sesizării Curții Constituționale a fost deja tranșată printr-o încheiere dată în acest dosar, rămasă irevocabilă prin neatacarea în termen. De altfel, solicitarea de sesizare a Curții Constituționale, formulată în fața instanței de recurs a fost respinsă prin încheierea din 16 ianuarie 2012, pronunțată de Tribunalul A. în prezentul recurs, prin aceeași încheiere prin care a fost amânată pronunțarea hotărârii asupra recursului declarat.
Nici celelalte două motive de recurs nu sunt fondate. Împrejurarea relevată de către recurentă, legată de obligația comisiei județene de a valida un anume plan parcelar, nu înlătură obligația recurentei de a pune la dispoziția comisiei locale o suprafață de 270 ha. de teren forestier, așa cum, în mod corect a dispus instanța de fond, în temeiul hotărârii anterioare de validare a reconstituirii dreptului de proprietate a intimatei Sfânta M. H.-B. (hotărârea nr.19/20.02.2012 a Comisiei județene de fond funciar A.). Se cuvine a menționa că instanța de fond nu a dispus predarea unei suprafețe anume de teren, cum de altfel nici prin hotărârea de validare nu s-a dispus decât reconstituirea unei suprafețe de 270 ha., fără indicarea amplasamentului, ci a lăsat la dispoziția instituțiilor însărcinate de lege (comisia locală, comisia județeană și recurenta Direcția Silvică A.), în raport de atribuțiile specifice ale fiecăreia precizate de lege, să procedeze la realizarea efectivă a dreptului recunoscut anterior intimatei Sfânta M. H.-B., adică la predarea către aceasta a suprafeței de 270 ha. de teren forestier.
Cât privește motivul de recurs privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de fond, tribunalul constată în primul rând că recurenta nu aduce niciun fel de argumente de fapt care să probeze existența unui cuantum exagerat al onorariului avocațial. Analizând din oficiu cuantumului onorariului avocațial, în sumă de 5.000 de lei, tribunalul apreciază că această sumă nu este disproporționat de mare în raport de munca depusă de avocat și complexitatea cauzei. Este necesar a se ține seama de faptul că dosarul a parcurs 10 termene de judecată în fața primei instanțe, dezbaterile au purtat atât asupra unei acțiuni principale cât și asupra unei cereri reconvenționale și că avocatul intimatei s-a prezentat la majoritate acestor termene, deplasându-se din București. Aceleași sunt argumentele care justifică acordarea în întregime și a cheltuielilor de judecată avansate de intimată și în recurs, urmare a respingerii căii de atac în prezentul dosar.
Având în vedere aceste argumente de fapt și de drept, în temeiul art.312 alin.1 Cod proc.civ., tribunalul va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta Regia Națională a Pădurilor, prin Direcția Silvică A. în contradictoriu cu intimații M. H. B., C. județeană de fond funciar A., C. locală de fond funciar Zădăreni și C. locală de fond funciar Pecica, împotriva sentinței civile nr.9498/23 octombrie 2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, având ca obiect plângere împotriva hotărârii de reconstituire a dreptului de proprietate privată.
Urmare a respingerii recursului și apreciind că recurenta R.A. R. prin Direcția Silvică A. este partea căzută în pretenții în sensul art.274 Cod proc.civ., tribunalul va obliga recurenta să plătească intimatei M. H. B. suma de 5.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depusă la dosar, cuantum apreciat ca fiind rezonabil în raport de complexitatea cauzei și în condițiile în care acesta include și cheltuielile de deplasare ale avocatului de la București la sediul instanței de recurs.
Pentru aceste motive;
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta Regia Națională a Pădurilor, prin Direcția Silvică A. în contradictoriu cu intimații M. H. B., C. județeană de fond funciar A., C. locală de fond funciar Zădăreni și C. locală de fond funciar Pecica, împotriva sentinței civile nr.9498/23 octombrie 2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, având ca obiect plângere împotriva hotărârii de reconstituire a dreptului de proprietate privată.
Obligă recurenta să plătească intimatei M. H. B. suma de 5.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23 ianuarie 2013.
Președinte, Judecători:
Ș. L. H. O. A. Ș.
Grefier,
D. S.
Red.ȘL, Thred.DS
2 ex- 07.02.2013
Nu se comunică părților
Prima instanță: Judecătoria A., jud.F. V. B.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 600/2013. Tribunalul ARAD | Întoarcere executare. Hotărâre din 18-06-2013, Tribunalul ARAD → |
|---|
