Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 544/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 544/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 22-04-2013 în dosarul nr. 271/210/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 544
Ședința publică din 22 aprilie 2013
Președinte D. M.
Judecător M. A.
Judecător B. T.
Grefier V. M.
S-a luat în examinare recursul exercitat de recurenta - reclamantă M. V. în contradictoriu cu intimata - pârâtă D. E. împotriva Sentinței civile nr.106/12.02.2013 pronunțată de Judecătoria Chișineu Criș în dosar nr._, având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic .
La apelul nominal se prezintă reprezentanta recurentei, avocat N. Vucoiev din Baroul A., lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat cu 4,00 lei taxă judiciară de timbru și 0,3 lei timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanta recurentei depune la dosar împuternicire avocațială și dovada achitării taxei judiciare de timbru conform mențiunii de pe citație.
Nemaifiind formulate alte cereri ori necesare alte probe instanța constatând recursul în stare de soluționare acordă cuvântul reprezentantei recurentei.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate, reiterând motivele expuse în cererea de recurs, precizând faptul că prima instanță, în mod greșit, s-a pronunțat pe excepția prescripției, fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului, înregistrat la această instanță la data de 01.04.2013, constată că prin Sentința civilă nr.106/12.02.2013 pronunțată de Judecătoria Chișineu-Criș în dosar nr._ s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta M. V., cu domiciliul procesual ales în mun. A., .. C, ., județul A., în contradictoriu cu pârâta D. E., cu domiciliul în Zărand, nr.244, județul A., având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță în temeiul art.137 Cod procedură civilă, a analizat excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu.
Astfel, s-a reținut că între părți a fost încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la o suprafață de teren arabil extravilan din Zărand, în anul 2000, iar terenul a fost dat în arendă de către promitenta-cumpărătoare, pentru perioada 2000-2002.
După anul 2002 însă, nici promitenta cumpărătoare și nici o altă persoană fizică sau juridică – împuternicită de aceasta – nu au mai exploatat terenul și nici nu au plătit impozitele.
Prima instanță a reținut că, dispozițiile legale aplicabile în cauză sunt cele ale Codului civil de la 1864 și ale actelor normative valabile la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare în speță, întrucât actul juridic dedus judecății a fost încheiat înainte de . noului Cod civil, iar potrivit art.6 alin.2 din Noul Cod Civil: ˝Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor˝.
Înscrisul sub semnătură privată încheiat reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, cunoscută în practica judiciară sub denumirea de antecontract, având ca obiect o obligație de „a face”, adică de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare autentic, și nu o obligație de „a da”, adică de a transfera proprietatea asupra lucrului vândut, întrucât transferul proprietății se poate face doar prin act autentic.
S-a apreciat, în continuare, de prima instanță că, fiind vorba de o promisiune bilaterală de a contracta, în caz de neexecutare a obligației asumate, răspunderea este contractuală, iar executarea silită în natură, a obligației de a face, se asigură prin acțiunea personală având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act de vânzare-cumpărare, supusă termenului de prescripție prevăzut de art.3 din Decretul nr. 167/1958.
Termenul prescripției curge din momentul încheierii contractului, însă atunci când promitentul-cumpărător a preluat imobilul, deținerea lui, cu acordul promitentului-vânzător, echivalează cu recunoașterea dreptului acestuia, în sensul art.16 lit.a din Decret.
Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă în momentul în care promitentul-cumpărător pierde posesia asupra imobilului în discuție, ori promitenta- cumpărătoare a pierdut posesia terenului încă din anul 2002, aspect relatat de martorul audiat în cauză și necontestat de către reclamantă.
Promisiunea fiind un contract distinct de acela de vânzare-cumpărare, nu dă naștere prin ea însăși obligației de plată a prețului și nu transferă dreptul de proprietate către promitenta cumpărătoare.
Este vorba despre o obligație de a face (a semna actul autentic), iar nu de a contracta (a consimți la vânzare), consimțământul de a vinde și de a cumpăra dându-se încă de la încheierea promisiunii. Totodată, este o obligație cu conținut patrimonial, această caracterizare având importante consecințe juridice legate de transmisiunea drepturilor și obligațiilor decurgând din promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare și de prescripția extinctivă, situația juridică născută din acordul de voințe al părților și care are ca scop perfectarea contractului de vânzare-cumpărare translativ de proprietate în formă autentică neputându-se eterniza astfel că, fie se execută promisiunea și se realizează vânzarea, fie încetează efectele promisiunii (prin acordul părților ori prin prescripție).
Această promisiune cuprinde consimțământul ferm și neafectat de modalități, al ambelor părți – promitentul-vânzător și promitentul-cumpărător – de a încheia în viitor un contract translativ de proprietate, dată la care, în mod necesar va fi exprimat un nou consimțământ, și care, la rândul lui, va putea sau nu fi afectat de modalități, cu alte cuvinte, consimțământul dat în această promisiune nu este susceptibil de a transfera proprietatea.
Obiectul acestei promisiuni îl constituie chiar contractul translativ de proprietate, ce se va încheia în viitor pe baza unui nou consimțământ exprimat în acest sens.
Cauza acestei promisiuni reprezintă contraprestația urmărită de părți, și anume, executarea de către fiecare promitent a obligației de a face – de a încheia în viitor un contract translativ de proprietate.
Din interpretarea dispozițiilor art.7 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, rezultă că, în principiu, obligațiile asumate printr-un contract sunt exigibile imediat, afară de cazul în care părțile nu au prevăzut un termen suspensiv sau condiție suspensivă, situații în care obligațiile devin exigibile la împlinirea termenului sau condiției, după caz.
Art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 stipulează că, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. În speță, părțile nu au prevăzut un termen suspensiv pentru perfectarea vânzării terenului însă prescripția a început să curgă la momentul pierderii posesiei asupra terenului de către reclamantă, dată la care obligația semnării actului autentic era în sarcina părților și s-a împlinit în anul 2005.
Prescripția extinctivă sancționează pasivitatea titularului unui drept, adică tocmai neexercitarea dreptului înlăuntrul termenului legal. Termenele de prescripție se înfățișează astfel ca limite ale exercițiului normal al dreptului la acțiune.
Principiul în această materie este acela prevăzut de art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958 care statuează că „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită„.
Potrivit art.7 alin. 2 din același act normativ, în obligațiile al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, aspect ce poate identificat –întrucât așa cum se poate observa din înscrisul sub semnătură privată nu prezintă o dată certă până la care să se întocmească, în formă autentică, contractul de vânzare – cumpărare.
Mai mult, potrivit art.16 din Decretul nr.168/1958, cazurile de întrerupere a prescripției extinctive sunt limitativ prevăzute de textul indicat.
Instanța de fond a reținut ca termen al întreruperii prescripției, perioada de doi ani de folosire a terenului de către reclamantă și comportarea acesteia ca proprietar, respectiv între anii 2000-2002. După anul 2002 însă, când reclamanta a pierdut posesia asupra terenului, a început să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.
A fost înlăturată de prima instanță susținerea reclamantei din notele de ședință, depuse la termenul de judecată din 16.01.2013, potrivit căreia, în speță, ar fi vorba despre o revendicare imobiliară care este imprescriptibilă.
Prima instanță a apreciat că, prin antecontractul părților nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenului, ci doar o obligație de a face, adică de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare autentic. Prin acțiunea în revendicare, proprietarul care a pierdut posesia lucrului, poate cere restituirea acesteia de la cel la care se găsește; altfel spus, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea lucrului. Acțiunea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic nu este o formă particulară a revendicării imobiliare, așa cum susține reclamanta, ci sunt două acțiuni distincte, supuse unor norme legale diferite.
Instanța de fond a constatat că reclamanta nu a uzat de căile puse la dispoziția sa de lege de a-și apăra posesia în anul 2002 sau înăuntrul termenului de prescripție al dreptului la acțiune, lăsând să treacă un termen foarte lung până la introducerea prezentei acțiuni. În acest sens, cu titlu exemplificativ, instanța amintește acțiunile posesorii prevăzute de art.674 și următoarele Cod procedură civilă, în situația în care reclamanta ar fi redobândit posesia asupra terenului, termenul de prescripție al dreptului la acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic ar fi fost întrerupt.
În raport de cele reținute, în temeiul art.1, art.3, art.7, art.16 și art.18 din Decretul nr.168/1958, constatându-se intervenită prescripția dreptului material la acțiune, cererea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a fost respinsă de către prima instanță, iar în temeiul dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, instanța de fond a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei soluții a formulat recurs, recurenta-reclamantă solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare în fața primei instanțe, invocând în drept dispozițiile art. 312 al.5 Cod procedură civilă .
În motivarea cererii de recurs recurenta a arătat că, instanța de fond a admis excepția prescripției invocate din oficiu, după un an de judecată și administrare de probe pe fondul cauzei, apreciind că prezenta acțiune este o acțiune patrimonială, având ca obiect o obligație de a face, respectiv de a încheia în viitor un contract de vânzare - cumpărare autentic, nu o obligație de a da, adică de a transfera proprietatea asupra lucrului vândut, ori cele două noțiuni sunt sinonime deoarece încheierea contractului autentic înseamnă tocmai transferul proprietății asupra unui imobil.
Recurenta susține că, instanța de fond a reținut eronat că, neexecutarea obligației asumate de către pârâtă prin promisiune, îi antrenează acesteia răspunderea contractuală, acțiune care este de asemenea prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, în opinia recurentei, s-a apreciat tot eronat termenul de la care curge prescripția, adică termenul curge în mod normal din momentul încheierii contractului, dar atunci când promitenta – cumpărătoare a preluat imobilul în posesie, termenul curge de la eventuala pierdere a posesiei. Această a doua situație a apreciat-o instanța de fond ca fiind incidentă în cauză și raportat la depoziția martorului C. P. care a declarat că reclamanta a pierdut posesia în 2002, a considerat împlinit termenul de prescripție în 2005.
Cu privire la calificarea juridică a acțiunii, recurenta apreciază că instanța a greșit calificând-o ca fiind o acțiune personală deoarece în cazul promisiunilor având ca obiect imobile, acțiunea în prestație tabulară este o modalitate a revendicării imobiliare și dobândește toate caracteristicile acestei acțiuni, cea mai importantă fiind imprescriptibilitatea.
Pe aceeași linie a fost instituit probabil de către legiuitor în mod expres principiul imprescriptibilității în prestație tabulară ce au ca obiect terenuri agricole, prin Legea 247/2005.Această lege reprezentând cadrul special de reglementare a situației juridice a terenurilor agricole, este actul normativ aplicabil în prezenta cauza, pe care instanța nu l-a analizat, deși a invocat aplicabilitatea lui în speță.
Cu privire la momentul de la care ar începe să curgă prescripția, recurenta arată că, pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare, era necesară emiterea titlurilor de proprietate, predarea lor către reclamanta sau măcar înștiințarea acesteia că au fost emise și e posibilă încheierea actului autentic, însă în cauză, nu s-a făcut dovada predării titlului original către reclamantă, aceasta deținând în acest moment doar niște copii simple cu care în nici un caz nu s-ar putea prezenta la notar pentru încheierea contractului, iar în ce privește pierderea posesiei în anul 2002, martorul a declarat că reclamanta a fost deposedată în mod violent de posesie, dar instanța nu a avut în vedere acest aspect, aceasta neanalizând declarația martorului în ansamblu.
Intimata deși legal citată nu s-a prezentat în fața instanței și nici nu a depus vreun act procesual în apărare.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și având în vedere dispozițiile art.304 și art.304 ind.1 Cod procedură civilă, instanța constată că acesta este nefondat și urmează a-l respinge pentru următoarele considerente:
Față de prevederile art.6 alin.1 și 2 NCC rezultă că, în privința dispozițiilor de ordin material pentru actele și faptele încheiate sau produse înainte de . legii noi sunt aplicabile vechile reglementări.
În privința prescripțiilor începute și împlinite la data intrării în vigoare a NCC, art.223 din Legea nr.71/2011 prevede că „ Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului Civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.”, ceea ce înseamnă că, vechile reglementări sunt aplicabile inclusiv sub aspect procedural.
Cu privire la motivul de recurs ce vizează împrejurarea că, în mod greșit, instanța de fond a calificat acțiunea ca fiind personală, deoarece în cazul promisiunilor având ca obiect imobile, acțiunea în prestație tabulară este o modalitate a revendicării imobiliare fiind imprescriptibilă, Tribunalul A. îl va respinge ca nefondat întrucât, în cauză, în raport cu probele administrate, susținerile părților, la data formulării cererii, care are ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, dreptul la acțiune al reclamantei era într-adevăr prescris.
Astfel, din actul de la fila 5 din dosar fond, se reține că, între părți s-a încheiat, la data de 07 martie 2000, un antecontract prin care acestea s-au angajat să încheie ulterior contractul de vânzare-cumpărare, asumându-și obligația de a face.
Deoarece antecontractul este o promisiune bilaterală de a contracta, în caz de neexecutare a obligației asumate, răspunderea este contractuală, iar executarea silită în natură a obligației de a face, se asigură prin acțiunea personală având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act de vânzare-cumpărare, supusă termenului de prescripție, prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958.
Acest termen curge din momentul încheierii convenției, însă atunci când promitentul-cumpărător a preluat imobilul, deținerea lui cu acordul promitentului-vânzător, echivalează cu recunoașterea dreptului acestuia, în sensul art.16 lit.b) din Decretul nr.167/1958, asa cum s-a statuat și prin Decizia nr.1212/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Secția Civilă si de Proprietate Intelectuală .
Cu privire la motivul de recurs ce vizează, momentul de la care ar începe să curgă prescripția, Tribunalul A. reține următoarele:
În prezenta cauză, reclamanta-recurentă a formulat acțiunea la data de 01 martie 2012.
Aceasta a preluat bunul imobil odată cu încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, având stăpânirea lui timp de 2 ani, însă prescripția dreptului la acțiune începe să curgă în momentul în care promitenta-cumpărătoare a pierdut posesia asupra imobilului, ori reclamanta-recurentă a pierdut posesia terenului în anul 2002, așa cum rezultă din declarația martorului C. P., de la fila 28 din dosarul Judecătoriei Chișineu-Criș, an din care a început să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.
Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de recurs prev. de art.304 și art.304 ind.1 Cod procedură civilă, în baza art.312 al.1 Codul de procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă M. V., cu domiciliul ales în ..C, . în contradictoriu cu intimata -pârâtă D. E., dom. în loc. Zărand,nr.244 împotriva Sentinței civile nr.106/12.02.2013 pronunțată de Judecătoria Chișineu Criș în dos.nr._ .
Văzând că nu se pune problema cheltuielilor de judecată;
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă M. V. - dom. ales în ..C,. în contradictoriu cu intimata - pârâtă D. E., domiciliată în loc. Zărand nr.244, împotriva Sentinței civile nr.106/12.02.2013, pronunțată de Judecătoria Chișineu-Criș în dos.nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22 aprilie 2013.
Președinte Judecător Judecător
D. M. M. A. B. T.
Grefier
V. M.
Red.M.D./Tehnored. M.V.
2 ex./ 13.05.2013
Nu se comunică părților
Primă instanță - Judecătoria Chișineu Criș, judecător N. I.
| ← Expropriere. Sentința nr. 545/2013. Tribunalul ARAD | Expropriere. Sentința nr. 743/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
