Pretenţii. Decizia nr. 1225/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1225/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 13-11-2013 în dosarul nr. 1287/55/2013
ROMANIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECTIA CIVILA
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1225
Ședința publică din data de 13 noiembrie 2013
Președinte A. Ș.
Judecător H. O.
Judecător L. L.
Grefier D. S.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta I.I. D. C. în contradictoriu cu intimatul O. D. S., împotriva sentinței civile nr. 4164 din 10.06.2013 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, constatând că mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 6 noiembrie 2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, instanța reține cauza în vederea soluționării.
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra recursului înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 25.07.2013, constată că prin sentința civilă nr. 4164 din 10.06.2013 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, s-a admis, în parte, acțiunea civilă, având ca obiect pretenții, formulată de reclamanta I.I. D. C., în contradictoriu cu pârâtul O. D. S. și, pe cale de consecință a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1800 lei, cu titlu de pretenții, constând în investiții neachitate și dobânda legală asupra sumei de 1800 lei, de mai sus. S-a admis, în parte, cererea reconvențională, formulată de pârâtul-reclamant reconvențional O. D. S., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențional I.I. D. C. și, pe cale de consecință s-a dispus rezoluțiunea contractului de închiriere nr.190/23.08.2011 încheiat între părți și a fost obligată reclamanta – pârâtă reconvențional la plata către pârâtul-reclamant reconvențional a sumei de 2000 lei reprezentând lipsa de folosință a imobilului proprietatea pârâtului-reclamant reconvențional, începând luna iunie 2012 și până în prezent. A fost obligată reclamanta-pârâtă reconvențional la plata către pârâtul-reclamant reconvențional a dobânzii legale aferente sumei de 2000 lei; s-a dispus evacuarea reclamantei-pârâte reconvențional din imobilul proprietatea pârâtului-reclamant reconvențional, situat în A., ., jud. A. și predarea către pârâtul-reclamant reconvențional a cheilor de la casă și de la poarta de intrare în curte și s-a respins cererea pârâtului-reclamant reconvențional de evacuare a subchiriașilor din imobilul proprietatea sa.
Totodată a fost obligată reclamanta-pârâtă reconvențional, la plata sumei de 200 lei/lunar, către pârâtul-reclamant reconvențional, reprezentând chirie, începând cu luna aprilie 2013 și în continuare, până la evacuarea din imobilul proprietatea acestuia din urmă și la plata dobânzii aferente sumei de mai sus, reprezentând chirie începând cu luna aprilie 2013 și până la data plății efective.
S-a respins cererea de compensare a creanțelor, ce formează obiectul atât a cererii principale cât și a cererii reconvenționale, formulată de reclamanta principală. Au fost compensate parțial cheltuielile de judecată efectuate de părți.
De asemenea a fost obligată reclamanta I.I. D. C. la plata către pârâtul O. D. S. a cheltuielilor de judecată parțiale, în cuantum de 739,5lei, reprezentând onorariu de avocat și la plata cheltuielilor parțiale către stat, în sumă de 157,41 lei, acordate cu titlu de ajutor public pârâtului.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță asupra cererii principale, în baza motivelor formulate și a probelor administrate, a reținut următoarele:
Prin contractul de închiriere nr. 190/23.08.2011, pârâtul a închiriat reclamantei, începând cu data de 01.09.2011, pentru o perioadă nedeterminată, un număr de 3 camere, din imobilul proprietatea sa, situat în A., ., județul A., contra unei chirii, în sumă de 200 lei/lună. Contractul a fost încheiat în scopul ca reclamanta, să deschidă un punct de lucru, respectiv, o alimentară. La data de 25.10.2011 părțile au stabilit că reclamanta poate subînchiria spațiul unor persoane fizice sau juridice. Pârâtul a fost de acord ca reclamanta să facă o . lucrări ce îi erau necesare desfășurării activității sale comerciale. Aceste lucrări urmau să fie executate și să se scadă din chiria lunară.
Reclamanta a solicitat, prin precizarea de acțiune de la fila 88 dosar, ce modifică cererea de chemare în judecată, obligarea pârâtului la plata sumei de_,73 lei, cu dobânzile legale aferente, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate la imobilul proprietatea pârâtului.
Acțiunea reclamantei este întemeiată doar în parte. În primul rând, instanța de fond a reținut că reclamanta trebuia să-și dovedească acțiunea printr-o expertiză de specialitate, pentru a se putea determina exact lucrările efectuate și valoarea acestora. Ori, cu toate că i s-a pus în vedere acest lucru, reclamanta, prin reprezentant, a refuzat solicitarea probei cu expertiza, menționând că pârâtul este cel obligat să ceară administrarea probei. În aceste condiții, în lipsa unei expertize judiciare, instanța de fond s-a raportat la înscrisurile aflate la dosar. Analizând însă aceste înscrisuri, s-a reținut că acestea cuprind pretinse obligații unilaterale ale pârâtului, fără să îndeplinească condițiile probei cu înscrisuri, reglementate de art.1180 din Codul civil de la 1864, aplicabil în cauză, dat fiind momentul încheierii contractului, 23.08.2011. Astfel, înscrisurile nu sunt semnate toate de pârât și, în toate cazurile, acestea nu cuprind mențiunea „bun și aprobat” sau cel puțin sumele în litere, în condițiile în care sunt tehnoredactate. Prin urmare, ele nu pot constitui înscrisuri probatorii ci doar un început de dovadă scrisă, ce necesită completarea cu martori și prezumții.
Din aceste motive, instanța de fond a procedat la analiza depozițiilor martorilor, propuși de părți. Din declarațiile tuturor martorilor audiați, propuși atât de reclamantă cât și de pârât, rezultă un singur aspect comun, anume faptul că reclamanta a efectuat investiții la imobilul pârâtului, constând în renovarea unui perete și montarea de gresie și șapă. Martorii audiați nu cunosc exact suma investită, singurul martor care poate preciza această sumă, fiind martorul Podhora O., propus de reclamantă. Acesta relevă o sumă de 1600 lei, cu care susține că ar fi fost plătit de reclamantă. De asemenea, martorul susține că nu cunoaște ce reprezintă suma de 13.000 lei, conținută într-unul din înscrisurile prezentate de reclamantă, un motiv în plus pentru instanță de a nu lua în considerare înscrisurile „declarații”, depuse de reclamantă la dosar, care, așa cum s-a arătat mai sus, nici nu îndeplinesc condiția de înscris probator sau instrumentum probationis.
Văzând depoziția martorului Podhora O. și întâmpinarea pârâtului, prin care acesta arată că este de acord că investițiile făcute de reclamantă au fost în cuantum de 1800 lei și nemaiexistând alte probe concludente la dosar din partea reclamantei (cu excepția chitanțelor și facturilor ce nu pot fi luate în considerare în lipsa coroborării lor cu alte probe din care să rezulte la ce au servit materialele cumpărate și înscrise în aceste documente), instanța de fond având în vedere principiul îmbogățirii fără justă cauză, potrivit căruia, pârâtul trebuie să plătească reclamantei contravaloarea investițiilor aduse imobilului său și de care se va bucura în viitor, a admis, în parte, acțiunea civilă, având ca obiect pretenții, formulată de reclamanta I.I. D. C., cu sediul în A., ./7, înregistrata la Registrul Comerțului cu nr. F_, în contradictoriu cu pârâtul O. D. S., cu domiciliul procesual ales în A., Aleea Saturn ., . și, pe cale de consecință a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1800 lei, cu titlu de pretenții, constând în investiții neachitate și dobânda legală asupra sumei de 1800 lei, de mai sus.
Asupra cererii reconvenționale, instanța de fond, în baza motivelor formulate și a probelor administrate,a reținut următoarele:
Cu privire la cererea, vizând rezoluțiunea contractului de închiriere nr. 190/23.08.2011 încheiat între părți, instanța de fond a considerat-o admisibilă. Astfel, potrivit art.24 lit.b din Legea nr.114/1996, Legea locuinței, neplata chiriei pe trei luni consecutive duce la rezoluțiunea contractului de închiriere. Art. 24 din Legea Locuinței este aplicabil în cauză, datorită faptului că, la momentul încheierii contractului de închiriere între părți, respectiv la data de 23.08.2011, nu intrase în vigoare Noul Cod Civil, ce a abrogat acest articol de lege.
Raportând aceste dispoziții legale, incidente în cauză, la starea de fapt, instanța de fond, văzând că reclamanta-pârâtă reconvențional nu a mai achitat chiria pârâtului - reclamant reconvențional încă din luna iunie a anului 2012, mai precis nu a plătit chiria pe o perioadă mai mare de trei luni consecutive, fapt recunoscut și de reclamanta - pârâtă reconvențional, a dispus rezoluțiunea contractului de închiriere nr. 190/23.08.2011 încheiat între părți.
Din aceleași considerente de mai sus, instanța de fond, văzând că reclamanta-pârâtă reconvențional a ocupat imobilul pârâtului-reclamant reconvențional, fără a-i plăti chiria, în temeiul art.969 cod civil de la 1864, raportat la contractul de închiriere dintre părți, încheiat cu titlu oneros, ce nu permite folosința gratuită a imobilului, proprietatea pârâtului - reclamant reconvențional, a obligat reclamanta – pârâtă reconvențional la plata către pârâtul - reclamant reconvențional a sumei de 2000 lei reprezentând lipsa de folosință a imobilului proprietatea pârâtului-reclamant reconvențional, începând luna iunie 2012 și până în prezent.
De asemenea, instanța de fond a obligat reclamanta-pârâtă reconvențional la plata către pârâtul-reclamant reconvențional a dobânzii legale aferente sumei de 2000 lei de mai sus.
D. fiind faptul că s-a dispus rezoluțiunea contractului de închiriere nr. 190/23.08.2011 încheiat între părți și că, din acest motiv, reclamanta-pârâtă reconvențional nu mai are niciun titlu pentru a putea ocupa imobilul proprietatea pârâtului - reclamant reconvențional, instanța de fond, în baza art.480 C.civ. de la 1864, a dispus evacuarea reclamantei-pârâte reconvențional din imobilul proprietatea pârâtului - reclamant reconvențional, situat în A., ., jud. A. și predarea către pârâtul-reclamant reconvențional a cheilor de la casă și de la poarta de intrare în curte .
În schimb, instanța de fond a respins cererea pârâtului - reclamant reconvențional de evacuare a subchiriașilor din imobilul proprietatea sa. Aceasta întrucât, pe de o parte, subchiriașii nu au fost individualizați de către pârâtul reclamant reconvențional, iar pe de altă parte, aceștia nici nu au fost introduși în proces pentru a se putea apăra sau pentru ca hotărârea judecătorească să le fie opozabilă. În regimul vechiului cod civil și de procedură civilă, hotărârea judecătorească nu este opozabilă decât între părți și, în atare situație, persoanele ce se solicită a fi evacuate, trebuie introduse în proces pentru ca hotărârea judecătorească să le fie opozabilă, în caz contrar, nu numai că hotărârea nu produce niciun efect față de aceștia, dar se încalcă și dreptul acestora la apărare și la un proces echitabil. Din aceste motive, s-a respins acest capăt de cerere reconvențională.
În ce privește capătul de cerere vizând obligarea reclamantei - pârâtă reconvențional la plata chiriei către pârâtul - reclamant reconvențional până la evacuarea din imobil, instanța de fond l-a apreciat ca fondat și l-a admis. Astfel, potrivit art.25 alin.2 din Legea nr.114/1996, chiriașul este obligat la plata chiriei până la evacuarea efectivă din imobil. Ori, în cauză, dat fiind faptul că, instanța de fond a dispus evacuarea reclamantei-pârâte reconvențional din imobilul proprietatea pârâtului-reclamant reconvențional, raportat la prevederile legale menționate și a fost obligată reclamanta-pârâtă reconvențional, la plata sumei de 200 lei/lunar, către pârâtul-reclamant reconvențional, reprezentând chirie, începând cu luna aprilie 2013 și în continuare, până la evacuarea din imobilul proprietatea acestuia din urmă.
Văzând creanța constatată mai sus, în cuantum de 200lei/lunar, instanța de fond a apreciat că aceasta este purtătoare de dobânzi legale, datorate, potrivit art.1088 din Codul civil de la 1864, din ziua introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plății efective, astfel că a fost obligată reclamanta-pârâtă reconvențional, la plata dobânzii aferente sumei de mai sus, reprezentând chirie începând cu luna aprilie 2013 și până la data plății efective.
Instanța de fond a respins cererea de compensare a creanțelor, ce formează obiectul atât a cererii principale cât și a cererii reconvenționale, cerere formulată de reclamanta principală. Aceasta întrucât, deși s-a cerut compensația, părțile nu au încheiat o tranzacție extrajudiciară sau judiciară în formă scrisă, mai precis un contract prin care să precizeze cu exactitate sumele ce doresc a fi compensate convențional. În lipsa unui contract între părți, care să facă operațională compensația convențională, nu poate opera vreo compensație, cea legală fiind, în această cauză inadmisibilă. Astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 1145 din Codul civil de la 1864, compensația legală nu poate opera decât între două creanțe reciproce, ce sunt certe, lichide și exigibile. Ori, în cauză, ambele părți au pretins și dobânzi legale, accesorii creanței principale, ce nu au fost determinate și, prin urmare nu au un caracter cert pentru a fi compensate. Mai mult, unele dintre aceste dobânzi vor curge și după momentul pronunțării hotărârii judecătorești, până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor, așa încât, la momentul pronunțării hotărârii aceste creanțe nu au un caracter cert pentru a fi compensate, compensația putându-se efectua abia la momentul executării silite și nicidecum la momentul pronunțării hotărârii, în lipsa unei convenții privind compensația convențională.
În temeiul art.276 C.pr.civ., instanța de fond a compensat parțial cheltuielile de judecată efectuate de părți, a obligat reclamanta I.I. D. C. la plata către pârâtul O. D. S. a cheltuielilor de judecată parțiale, în cuantum de 739,5lei, reprezentând onorariu de avocat și la plata cheltuielilor parțiale către stat, în sumă de 157,41 lei, acordate cu titlu de ajutor public pârâtului.
Împotriva acestei soluții a formulat apel, recalificat în recurs în ședința publică din 16.10.2013,reclamanta I.I. D. C., solicitând admiterea acestuia, arătând că apreciază că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, solicitând în principal casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar schimbarea acesteia, invocând în drept dispozițiile art. 282-298 Cod procedură civilă .
În motivarea căii de atac, reclamanta a arătat că la data de 17 Aug. 2011, a încheiat cu intimatul Contractul de închiriere, ce a fost înregistrat la Direcția Finanțe A. sub nr. 190/23.08. 2011, a cărui obiect era închirierea unui imobil din A., ., proprietar fiind D-l. O. D. S.. Întrucât imobilul era într-o stare deplorabila, neputându-se locui, sporadic fiind gazda unor „boschetari*", ( mizerie, șoareci, pereți crăpați, instalația electrică distrusă, fără apă trasă în casă, fără canalizare, uși, geamuri distruse, etc. ) a convenit, cu acordul proprietarului să facă unele investiții, în vederea obținerii autorizațiilor de funcționare pentru a putea deschide punct de lucru „ M. alimentar”. La data de 10.10.2011, cu acordul proprietarului, erau deja investiții efectuate la acel imobil, ce însumau 13.000 lei așa cum rezultă din prima declarație semnată de către intimat. Declarația a fost încheiată ulterior intrării în vigoare a Noului Cod civil și ca atare nu se impunea ca declarația să cuprindă mențiunea de „ bun și aprobat ", cu atât mai mult cu cât investiția este recunoscută și de 2 martori, semnatari ai declarației. De la data de 10.10.2011, și până la 03.11. 2011, s-au mai făcut investiții cu acordul proprietarului de încă 899,53 lei, sumă însușită și recunoscută de către proprietar prin cea de-a doua declarație. Întrucât imobilul închiriat avea 3 camere, recurenta a dorit ca în a 3-a cameră, cea din spate, să deschidă un bar, ( a compartimentat această ultimă cameră, ridicând doi pereți, pentru a obține zona fumători și zona nefumători, astfel rezultând 2 subâncăperi + o baie ).Astfel tot cu acordul intimatului, în cursul anului 2011- 2012, recurenta a făcut investițiile necesare, investiții ce se ridică la suma de 3.192,2 lei sumă ce se compune din fact._/01.11.2012, fact. nr._/30.09.2012, fact. nr._/17.09.2012 și fact._/28.11.2012. Pârâtul după ce și-a dat acordul ca recurenta să renoveze și partea din spate, întrucât avea închiriat tot imobilul, compus din 3 camere plus anexe, acesta văzându-și casa renovată în întregime s-a răzgândit, „întors”.
Recurenta arată că dacă instanța de fond a motivat că există un dol,( dolul trebuie dovedit, și nu doar afirmat ). Recurenta afirmă cu toată convingerea că I.I. D. C. este cea înșelată, cea care cu bună credință a făcut investiții în acel imobil și căreia, pe toată această perioadă din august 2011 și până în prezent, i-a fost tulburată zilnic folosința de către intimat, fiind nevoiți a sesiza organele de ordine( adresa nr._/11.07.2012 ). Aceste investii s-au făcut atât în regie proprie cât și cu persoane autorizate (calificate) cât și cu persoane mai puțin calificate (plătiți cu ziua). Însumând cele 3 acte doveditoare purtând denumirea de DECLARAȚII s-a ajuns ca valoarea investițiilor să se ridice la suma de 17.091,73 lei. Recurenta solicită a se reține că pârâtul - reclamant nu a contestat semnătura de pe cele 2 declarații și nici nu a cerut primei instanțe constatarea nulității acestora, iar în ceea ce privește a treia declarație semnată doar de martori, sunt chitanțe și facturi justificative.
Având în vedere comportamentul pârâtului - reclamant care tulbură folosința imobilului închiriat, în sensul că atribuia cuvinte jignitoare atât personalului din magazin cât și clienților, ba mai mult, acesta urina pe pereți, recurenta fiind nevoită a închide punctual alimentar și a subînchiria pentru a scoate investiția. Întrucât comportamentul pârâtului reclamant a continuat și vis-a-vis de subchiriași, acesta venind frecvent cu „prietenii de pahar" la acel imobil, tulburând folosința, deranjând vecinii și subchiriașii, a fost nevoită a sesiza poliția, deoarece mereu avea sesizări atât de la vecinii imobilului cât și de la cei doi chiriași, care amenințau că nu mai pot locui acolo, dovada contractele depuse la dosar, care sunt pe o perioadă mică de timp, urmare căruia a fost nevoită a sesiza organele de ordine, respectiv Politia Municipiului A.. Se solicită a se vedea adresa nr._/1 1.07.2012 care arată „În urma verificărilor efectuate s-a constatat că cele reclamate se confirmă iar numitul O. D. S. și-a luat angajamentul în scris, ca pe viitor să nu mai meargă pe ., până la recuperarea integrală a investițiilor făcute la deschiderea punctului alimentar. " Astfel că intimatul recunoaște și față de organele de ordine investițiile făcute. În cursul lunii ianuarie 2013, a găsit de cuviința a acționa pârâtul intimat în instanță, a scoate investiția, datorită comportamentului acestuia vis-a-vis de cei doi subchiriași ( magazinul fiind deja închis ) . Astfel la data de 31. 01. 2013, a introdus cererea de chemare in judecată, solicitând instanței a admite acțiunea și a obliga intimatul la plata sumei de 15.291,73 lei + dobânzile aferente, arătatul instanței că a înțeles de cuviință a scădea suma de 1.800 lei ( chiria de 200 lei/ luna pe perioada cât a funcționat magazinul sept. 2011 - mai. 2012 ) din totalul investițiilor de 17.091,73 lei. Instanța a reținut greșit a acorda suma de 1.800 lei, sumă ce era scăzută din investiții la data introducerii acțiunii. Acțiunea nu era o acțiune în constatare ci una în pretenții, întemeiată pe dispozițiile art.1345 n.c.civ., art.1788 și 1823 n.c.civ., intenția recurentei fiind aceea de a recupera investiția și a elibera imobilul, datorită comportamentului D-lui. O. D. S., comportament care influențează în mod negativ orice fel de activitate ar dori să desfășoare . Afirmația instanței că acțiunea este neîntemeiată, întrucât sunt depuse la dosar doar chitanțe si bonuri de 5391,97 nu este reală. În acel tabel întocmit de către reprezentata intimatului nu sunt cuprinse toate chitanțele, facturile si bonurile fiscale, cum ar fi: - factura nr._/01.11.2012( perioada de lucru 10.09._11 ); chitanța nr._/30.09.2012; factura nr._/30.09.2012 ; chitanța nr._/01.11.2012; chitanța nr._/28.11.2012; factura nr._/28.11.2012; factura nr._/17.09.2012 ; chitanța nr._/17.09.2012 și multe altele .
Mai mult decât atât, facturile, chitanțele si bonurile depuse la dosar sunt cu titlu exemplificativ. Pârâtul prin reprezentanta sa pentru a induce instanța în eroare face referire la linoleu, (linoleul era necesar întrucât deschiderea magazinului alimentar, necesită o autorizație DSV și pentru a obține această autorizație i s-a pus în vedere ca peste parchetul tot distrus să lipim linoleu, fapt ce s-a executat cu acordul intimatului), apa Bucovina, 4 polite, bec, voal mov, baterii, trafalet, pensule, priza, fără a face referire că pe acele bonuri existau și alte materiale. Starea de fapt dacă s-au înregistrat sau nu în contabilitate toate investițiile nu exonerează de plată pe proprietarul imobilului. Cum ține I.I. D. C. contabilitatea este de competența Ministerului Finanțelor și nu a beneficiarului acestor investiții.
Deși s-a arătat instanței de fond că I.I. D. C. este plătitoare de T.V.A., și că în registru de intrare - ieșiri se regăsesc sumele investite fără TVA instanța de fond nu a ținut cont de acest fapt. Clientul Ristin Z. A. era o persoană cu care urma ca recurenta să se asocieze, existând în acea perioadă o înțelegere între ei în acest sens, urmând a veni și el cu un capital, însă din cauza investițiilor prea mari acesta a refuzat în final. Tabelul depus de către reprezentanta intimatului nu poate ține loc de o expertiză în domeniu. Dacă există dubii privind modul de înregistrare a documentelor în contabilitate, intimatul are posibilitatea de a cere efectuarea unei expertize contabile. Faptul că unele chitanțe sau bonuri fiscale se regăsesc sau nu în registrul de intrări - ieșiri este o chestiune strict contabilă și nu privește intimatul sau reprezentanta acestuia.
Ulterior pronunțării instanței de fond, recurenta arată că a avut surpriza neplăcuta, urmare unei sesizări ( reclamații )" și a fost verificată ca întreprindere de către Ministerul Finanțelor A., referitor la contractul de închiriere, referitor la funcționarea ca și subînchirieri 6820 Cod CAEN, referitor la Autorizația de funcționare ( subînchirieri ), vizată pe anul 2013, referitor la contractele de subînchiriere și la modul de înregistrare în contabilitate a tuturor documentelor referitoare la închiriere și subînchiriere. Au fost verificați anii 2011- 2012, din punct de vedere contabil . Astfel, se solicită a se vedea procesul verbal din 17 iunie 2013 .
Recurenta solicită a se reține că reprezentanta intimatului nu este expert contabil și nici un expert în construcții. În cauză intimatul nu a solicitat efectuarea nici unei expertize, știind că valoarea investițiilor în fapt este mult mai mare. Dacă instanța dorește să clarifice valoarea lucrărilor care ține de investiția făcută de recurentă în imobilul din A. .,recurenta nu se opunea ca la solicitarea intimatului instanța să o încuviințeze, dar pe cheltuiala acestuia. Martorul PODHORA O., singurul martor la care face referire instanța, arată că pe lângă el, au mai lucrat și alte echipe, nu a fost el singurul muncitor. Suma de 1.600 lei la care face referire reprezintă contravaloarea manoperei pentru lucrările executate de el. Faptul ca unele facturi și chitanțe datează ulterior anotimpului de vara 2012( când s-au finalizat investițiile), nu este un argument împotriva recurentei. Termenul de prescripție este de 3 ani ori, ori dacă comerciantul partener și P.F. PODHORA O. au înțeles de cuviință a aștepta la plată nu este nici o contravenție și nici o decădere din dreptul de a recupera investiția. Mai mult decât atât, toate materialele, au fost cumpărate în prezența pârâtului, acesta cunoscând foarte bine prețul și modul de achiziționare. Îmbunătățirile aduse imobilului din A., ., au fost efectuate în perioada imediată încheierii contractului și au durat până în vara anului 2012, fiind realizate cu acordul proprietarului fapt recunoscut de către acesta în interogatoriu, și au constat în zugrăveli, betonari, izolat casa cu amporă, vopsit uși, geamuri, poartă, tras canalizare (imobilul este situat în cartierul B. și ulterior încheierii contractului s-a tras canalizarea stradala), schimbat toată instalația electrică, compartimentarea unei camere, făcut două băi, cumpărat instalațiile sanitare, gresie, faianță, boilere electrice, wc, chiuvetă, tras apa curenta în casă, etc…
Recurenta solicită instanței de control judiciar să rețină că temeiul acțiunii îl constituie cele 3 declarații și nu Contractul de închiriere. Deși a răspuns la interogatoriu, așa cum a considerat recurenta de cuviință, instanța a considerat răspunsul ei ca un refuz, făcând referire la art. 225 c.p.civ. și astfel pretențiile recurentei nedovedite, cu toate ca intimatul,la interogatoriu, recunoaște că investițiile au fost făcute cu acordul său ( după ce și-a văzut casa renovată în totalitate, i se pare investiția prea mare), așa cum recunoaște și că a făcut mutație unei persoane la acel imobil, peste contactul de închiriere în vigoare. Recurenta arată că, a considerat că nu se impune să solicite efectuarea unei expertize în cauză, având cele 3 Declarații, a căror semnătură ( primele 2 ) nu a fost contestată de către intimat, și nici nu s-a cerut în instanță constatarea nulității acestor înscrisuri.
Prin întâmpinarea depusă la Cererea reconvențională deși s-a cerut disjungerea de cererea inițială, instanța nu a luat în vedere această cerere nefăcând nici o mențiune nici verbal și nici în scris la cererea recurentei. Tot prin întâmpinare a fost de-acord cu compensarea sumei de 2.000 lei, astfel înțelegând să-i micșoreze pretențiile la 13.291,73 lei. Instanța neadmițând cererea nu înseamnă că și-a micșorat pretențiile. Pretențiile fiind cele din cererea inițială, de_,73 lei plus dobânzile aferente.
Cu privire la rezoluțiunea contractului de închiriere, recurenta solicită să se respingă acest capăt de cerere întrucât instanța de fond, a reținut greșit admisibilitatea acesteia. În speță nu își face aplicabilitatea dispozițiile art. 24 din Legea 114/1996 ( neplata chiriei pe 3 luni, duce la rezoluțiunea contractului de închiriere). Potrivit înțelegerii cu intimatul așa cum rezultă și din documentele de la dosar ce poartă denumirea de Declarații, chiria urma să se scadă din investițiile făcute. În lipsa unor procese verbale de compensare, chiria s-a scăzut prin Dispoziții de plată, semnate de către intimat. Ultima dispoziție de plată este din decembrie 2012, întrucât în ianuarie 2013 recurenta a acționat pârâtul O. D. S. în instanță. Astfel contactul fiind încheiat pe o perioadă nedeterminată, iar rezoluțiunea lui se face doar cu acordul părților și neexistând o culpă din partea recurentei, consideră Contractul nr. 190/2011 în vigoare.
Cu privire la plata către intimat a sumei de 2000 lei ( 200, lei chirie pe perioada iunie 2012- martie 3013), recurenta a solicitat compensarea ( a recunoscut creanța ) întrucât avea acele dispoziții de plată până în decembrie 2012 inclusiv, urmând să emită dispoziții de plată pe lunile ian., febr, mart., 2013. Greșit a reținut instanța de fond obligarea recurentei la această sumă cum incorect a obligat-o și la plata cheltuielilor de judecată ( onorar avocat 739,5 lei, taxă judiciară de timbru de 157, 41 lei ). Instanța putea să o oblige doar din ianuarie 2013 și până în prezent la plata chiriei de 200 1ei / lună .
D. fiind faptul că nu se poate reține rezoluțiunea contractului de închiriere nr. 190/23.08.2011 încheiat între recurentă și intimat, nu se poate dispune nici evacuarea sa din imobil, întrucât are un titlu, ocupă acel imobil din punct de vedere juridic legal, nefiind aplicabil art. 480 c.civ. Corect a reținut prima instanța cu privire la evacuarea subchiriașilor că aceștia nu au fost introduși în cauză, pentru a se putea apăra, sau pentru ca hotărârea judecătorească să le fie opozabilă.
Prin serviciul registratură al instanței la data de 11 septembrie 2013 intimatul O. D. S. a depus întâmpinare, prin care a solicitat recalificarea căii de atac din apel în recurs invocând dispozițiile art.282 ind. 1 C.pr.civ. și respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de instanța de fond, cu cheltuieli de judecată conform chitanței privind onorariul avocațial.
În motivarea poziției sale intimatul arată că, invocă excepția de nulitate a recursului și solicită admiterea acestei excepții, întrucât în conformitate cu art. 305 C.pr. civ., solicită a se constata că recursul este nul deoarece nu este motivat în drept în termenul legal, și să se dispună anularea acestuia.
Recurenta, în drept, își întemeiază cererea pe art. 282-298 Cpr. civ., iar față de motivele invocate în cererea de apel recalificată în cerere de recurs, intimatul consideră că niciunul dintre motivele cererii recurentei nu poate fi încadrat în motivele prevăzute art. 304 C. pr. civ. care cuprinde atât motive de casare cât și de modificare ce trebuie respectate și indicate cu strictețe, întrucât recursul vizează doar legalitatea hotărârii atacate nu și netemeinicia acesteia. Cu alte cuvinte, calea de atac a recursului nu provoacă "un control complet asupra hotărârii atacate", astfel că instanța de recurs nu este obligată să cerceteze motivele de netemeinicie ale hotărârii a cărei casare / schimbare, se cere.
Cu privire la fondul cauzei se arată că față de obiectul cererii de recurs formulat ca și capăt principal în calea de atac, prin care recurenta reclamantă pârâtă reconvențională solicită instanței să dispună casarea hotărârii - Sentința civilă nr. 4164/2013 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._ - cu trimitere spre rejudecare, se solicită a se observa că aceasta nu indică care ar fi motivul pentru care instanța este chemată să dispună casarea hotărârii și trimiterea spre rejudecare.
Din cuprinsul cererii, deși solicită casarea cu trimitere spre rejudecare, recurenta I.I. "D. C." nu indică nici unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 1,2,3,4,5 C. pr. civ., astfel că intimatul solicită respingerea recursului. Recurenta I.I. " "D. C." nu critică hotărârea instanței, ci doar apărarea vis-a-vis de probele pe care aceasta le-a depus la dosar. Față de acțiunea principală cât și față de cererea în calea de atac promovată, intimatul consideră că recurenta I.I. D. C. nu a probat pretențiile sale, astfel încât instanța de fond a admis în parte acțiunea doar pentru suma de 1800 lei, recunoscută de intimat. Tot astfel, privind cererea reconvențională sub aspectul cererii de rezoluțiune a contractului de închirierii, obligația recurentei de plată a chiriei nu a fost dovedită. Hotărârea instanței de fond este legală, deoarece a arătat atât motivele de fapt cât și cele de drept care au stat la baza convingerii sale, în baza probelor depuse de reclamantă la dosar. În fapt, între intimat și pârâtă Întreprinderea Individuală D. C. s-a încheiat contractul de închiriere nr. 190/23 august 2011, cu începere de la 1 septembrie 2011 pentru o perioadă nedeterminată, pentru 3 camere, pentru suma modică de 200 lei/ lună, urmând ca în spațiul închiriat reclamanta pârâtă reconvențională să deschidă un punct de lucru, respectiv o alimentară. Temeiul pretențiilor recurentei îl reprezintă contractul de închiriere, iar nu cele 3 declarații ale intimatului (dintre care doar 2 poartă semnătura acestuia), pe care le contestă și al căror conținut nu reflectă realitatea și corectitudinea datelor acolo menționate cât și a sumei de_,73 lei. Arată că suma de_ lei urma să fie afectată lucrărilor din perioada următoare, după . contractului de închiriere prin care se stabilesc obligații reciproce între părțile din acest litigiu, cheltuieli care însă nu au mai fost efectuate.
În considerarea raportului de locațiune se pune în discuție natura lucrărilor efectuate de locatar (chiriaș) ca fiind necesare și utile și cele care să sporească gradul de utilitate și valoarea imobilului proprietatea intimatului. Astfel, așa cum arată reclamanta și martorul Padhora O., lucrările efectuate de aceasta au fost necesare în vederea obținerii autorizațiilor și desfășurării activității sale de comerciant (alimentară), a utilizării spațiului închiriat. De altfel, reclamanta nu precizează care au fost investițiile aduse și perioada în care au fost efectuate, iar răspunsul său la interogatoriu, în mod corect a fost apreciat de către instanța de fond ca un refuz al reclamantei și a făcut aplicarea art.225 Cpr. civ., socotind împrejurările expuse ca fiind pe deplin mărturisite și astfel, pretențiile reclamantei nedovedite. Recurenta reclamantă a refuzat în fața instanței să solicite proba cu o expertiză în domeniu considerând că intimatul trebuie să îi conteste printr-o lucrare de specialitate lucrările pretinse a fi fost executate. Or, în condițiile art.1169 Cod civil din 1864 (vechi) cu corespondență în reglementarea Noului Cod de procedură civilă art. 249 privitor la sarcina probei, reclamanta recurentă trebuie să își dovedească pretențiile și să indice probele care susțin aceste pretenții. Având în vedere cele de mai sus, în condițiile căii de atac a recursului, în art.305 C.pr.civ. în care se prevede expres că nu pot fi admise ca și probe decât înscrisurile noi, reclamanta nu mai poate reveni asupra probei cu expertiza pentru a-și fundamenta pretențiile cu probe la care a renunțat în fața primei instanțe. Faptul că reclamanta a constituit probe "pro causa", intenția acesteia de a prejudicia prin dol rezultă și din faptul că după doar o lună de la . contractului de închiriere, aceasta i-a și solicitat să recunoască valoarea unor investiții pe care nu le-a realizat la imobilul său și nici nu avea de gând, de altfel, să le realizeze. În repetate rânduri aceasta l-a servit cu alcool pe intimat (fapt de care s-a și folosit, ulterior, în proces) și poate fi admisibil și faptul că în aceste împrejurări a semnat declarații cu bună credință, în considerarea unui început de relație contractuală, în care era de acord ca prețul închirierii să fie scăzut din investiții. Voința părților aceasta a și fost, din investițiile ce urmau a fi efectuate (și care nu au mai fost realizate) să fie scăzută chiria. Acțiunea premeditată în defavoarea intimatului este dovedită și de faptul că, fără a avea la bază un deviz de lucrări și fără a cunoaște valoarea totală a investițiilor necesare, reclamanta a indicat totuși, fără nici un calcul, că valoarea investițiilor ce urmează a fi făcute este cea menționată în declarațiile pe care l-a pus să le semneze, ca să-și asigure aparența legalității unui drept de creanță.
În calea de atac, recurenta reclamantă depune în probațiune alte înscrisuri pe care le consideră ca fiind probe "pro causa", și pe care solicită ca instanța de control judiciar să nu le ia în considerare ca și probe în susținerea cererii sale. Aceste "dispoziții de plată" prin care se arată că intimatul ar fi primit sume de bani care reprezintă plata chiriei, nu poartă semnătura sa. Contestă semnătura deoarece se poate observa că există diferență ce reiese din compararea cu alte înscrisuri care poartă .. Recurenta, dacă a avut în posesie aceste înscrisuri, putea să conteste în instanță de fond faptul că i-a achitat chiria, dar nu le-a indicat și nici nu a înțeles să se folosească de acestea ("deoarece nu le confecționase încă"). Din cuprinsul tuturor înscrisurilor depuse la dosar reiese că recurenta nu a contestat, ci dimpotrivă a recunoscut că nu i-a achitat intimatului chiria și că sumele de bani ce reprezentau plata chiriei urmau să se scadă din investiții. De altfel, la o simplă analiză de pe celelalte înscrisuri, pe care intimatul le-a depus la dosar, denumite "dispoziții de plată" prin care sublocatarii (chiriașii I.I. D. C.), și achită chiria către recurentă, se poate ușor observa că numărul "dispoziției de plată" se repetă, același nr.15 este înscris de 2 ori pe acte diferite. În mod logic, în același registru de astfel de înscrisuri ordinea dispozițiilor de încasare și a celor de plată trebuie să fie cronologică și fără ca numerele date să fie aceleași.
În fine intimatul arată că recurenta depune în calea de atac, în probațiune, factura nr. DRAR_ și chitanța nr. DRAR_ din 28 noiembrie 2012 în valoare de 721,20 lei precum și factura și chitanța nr. DRAR_ chitanța nr. DRAR_ din 17 septembrie 2012 în valoare de 979 lei, înscrisuri care nu se dovedesc a fi înregistrate în registru de încasări și plăți și care nu pot fi luate în considerare deoarece vizează o perioadă de executare a lucrărilor, ulterioare perioadei de început a executării contractului de închiriere. Reclamanta singură se contrazice, deoarece afirmă că a executat lucrări în perioada imediat următoare a începerii contractului ( august - decembrie 2011) pentru ca, apoi, să solicite instanței să dea o hotărâre bazată pe probe (înscrisuri) din anul 2012. Toate înscrisurile depuse în calea de atac nu au fost înregistrate în registru de încasări și plăți ale I.I. D. C., astfel că intimatul solicită să nu fie luate în considerare. Legea contabilității nr. 82/1991 prevede în art.6 alin.(1) că "Orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ, alin. (2) "Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz."
Recurenta prin serviciul registratură al instanței, la data de 11.10.2013, a depus răspuns la întâmpinare prin care arată că, prima instanță corect a indicat că hotărârea este atacabilă cu apel, întrucât art.2 pct.2 din vechiul c.pr.civ. arată că tribunalul judecă ca instanță de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.
Recurenta arată că prin cererea reconvențională s-a solicitat de către intimatul O. D. S., rezoluțiunea contractului de închiriere nr. 190/2011, precum și evacuarea sa și a subchiriașilor din acel imobil. Acțiunea de evacuare nu este inclusă între cele enumerate în art. 282 (1) c.p.civ. și pentru care singura cale de atac împotriva primei instanțe este recursul și nu are caracter patrimonial, prin urmare, calea de atac împotriva Sent. civ. nr. 4164/10.06. 2013, este apelul, iar nu direct recursul. În cauza dedusă judecății, câtă vreme instanța de fond, nu a considerat necesar să afle care este valoarea obiectului cererii, dedus judecății, și nu s-a pus în vedere această obligație pârâtei reclamante, consideră că, calea de atac ce urmează a fi dată în cauză este aceea a apelului și nu a recursului, un argument suplimentar al acestui raționament, fiind acela al rațiunii legii ( ratio legis ), în sensul în care art. 282 (1) c.p.civ. se referă în mod evident la cereri cu o complexitate redusă, ce nu trebuie să parcurgă gradele de jurisdicție ale apelului, și a recursului. Căile de atac, sunt stabilite de către lege, iar nu de către părți sau instanță. Criticile invocate de către reprezentanta intimatului, referitor la motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 și 3 sunt nefondate, întrucât în mod corect instanța de fond a calificat calea de atac cu care este investită, prin raportare la obiectul cererii reconvenționale. În consecință, instanța investită este competentă să judece apelul iar compunerea completului este corect realizată, de 2 judecători.
În fine, în răspunsul la întâmpinare recurenta arată că solicită în principal casarea Sentinței civ. nr. 4164/10.06.2013, cu trimitere spre rejudecare în baza art. 297 c.pr.civ. și nu a art. 304 c.p.civ., iar în subsidiar, schimbarea sentinței atacate (art. 296 c.p.civ, reiterând motivele expuse deja în cererea introductivă și în calea de atac.
De asemenea, la data de 18.10.2013 și în ședința publică din 06.11.2013, reclamanta a depus note de ședință, prin care reiterează starea de fapt expusă deja și solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, și, pe fond admiterea în totalitate a acțiunii introductive de instanță și obligarea pârâtului la plata sumei de_,73 lei actualizată cu dobânda aferentă, sumă ce reprezintă contravaloarea investițiilor efectuate de către I.I. D. C. la imobilul situat în A., ., in temeiul art.304 pct 7-9 C.pr.civ., iar în ceea ce privește cererea reconvențională solicită respingerea acesteia ca fiind nefondată.
Tribunalul analizând recursul în condițiile art.312 Cod procedură civilă și prin prisma motivelor scrise, constată că este fondat.
Prima instanță atunci când a pronunțat hotărârea trebuia să aibă în vedere și alte aspecte.
Astfel din declarațiile semnate de pârâtul – reclamant reconvențional filele 10-12 dosar recurs filele 7-8 dosar fond rezultă că pârâtul arată că, este de acord ca suma de 13.000 lei, respectiv 899,53 lei investită în imobilul proprietatea sa să se scadă din chiria lunară până la acoperirea întregii sume. Aceste declarații sunt datate 10 octombrie 2011, respectiv 3 noiembrie 2011.
De remarcat este faptul că, între părți contractul de închiriere s-a încheiat la 17 august 2011, chiria lunară fiind stabilită la 200 Ron. La data de 17 mai 2012, deci după 9 luni punctul de lucru a fost închis. Dacă suma de_,53 lei - investiții, reprezintă chiria, înseamnă că aceasta s-a plătit în avans pentru circa 6 ani.
Motivarea făcută de prima instanță cu privire la faptul că declarațiile semnate de pârât nu reprezintă probe, nu sunt juste, câtă vreme acestea nu au fost contestate de pârât, nici în conținut și nici cu privire la semnătură.
De asemenea este evident că pentru a deschide în condiții legale o alimentară sunt necesare investiții într-o casă obișnuită, investiții de igienă, siguranța alimentelor, condiții de depozitare, cu asigurarea anumitor temperaturi, elemente fără de care nici o unitate de acest gen nu ar primi autorizațiile de funcționare .
În consecință, pârâtul va plăti reclamantei suma de_,53 lei conform celor două declarații semnate, pe lângă suma de 1800 lei stabilită de prima instanță, deci în total_,53 lei, cu titlu de taxa de timbru aferentă, suma de 836,94 lei și 1800 lei onorariu avocațial.
Față de împrejurarea că sumele inițiale care potrivit declarațiilor pârâtului valorează chirie, acestea fiind mult peste cuantumul stabilit, problema rezoluțiunii contractului pentru neplata chiriei nu se poate pune, astfel încât acțiunea reconvențională va fi respinsă în totalitate, celelalte petite decurgând din desființarea contractului de închiriere.
Față de aceste considerente în baza art. 312 Cod procedură civilă recursul se va admite iar hotărârea primei instanțe va fi modificată în sensul celor de mai sus.
Pentru aceste motive
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul reclamantei I.I. D. C. în contradictoriu cu pârâtul intimat O. D. S. împotriva sentinței civile nr. 4164/2013 pronunțată în dosarul civil nr._ .
Modifică sentința în sensul că admite în parte acțiunea reclamantei I.I. D. C. împotriva pârâtului O. D. S..
Obligă pârâtul la plata sumei de 12.099,53 lei pretenții și cheltuieli de judecată în primă instanță, 836,94 lei taxă timbru și 1800 lei onorariu avocațial.
Respinge acțiunea reconvențională a pârâtului intimat O. D. S..
Obligă intimatul să plătească recurentei 557 lei taxă timbru și 800 lei onorariu de avocat, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 13 noiembrie 2013.
Președinte Judecători
A. Ș. H. O. L. L.
Grefier
D. S.
Red. H.O.; Tred.S.D.
2 ex- 13.12.2013
Nu se comunică părților
Judecător primă instanță C. C. A.-Judecătoria A.
| ← Contestaţie la executare. Hotărâre din 28-03-2013, Tribunalul... | Pretenţii. Decizia nr. 1299/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
