Pretenţii. Hotărâre din 30-09-2014, Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 30-09-2014 în dosarul nr. 732/210/2010*
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator - 3207/2504
Secția I civilă
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 241
Ședința publică din 30 septembrie 2014
Președinte M. A.
Judecător R. M.
Judecător T. B.
Grefier M. C.
S-a luat în examinare, recursul exercitat de recurenta . în contradictoriu cu intimatul M. D. împotriva sentinței civile nr. 365/19.06.2014 pronunțată de Judecătoria Chișineu - Criș, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul intimatului – avocat A. I. din Baroul A., lipsă fiind intimatul și reprezentantul recurentei – avocat B. B. din Baroul A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat cu suma de 599 lei taxă judiciară de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, constatându-se că prin încheierea dată în camera de consiliu din data de 25.09.2014 s-a respins declarația de abținere formulată de d-na judecător R. M. în ședința publică din data de 02.09.2014. Totodată, se constată depusă prin serviciul registratură la data de 30.09.2014 chitanță de plată a taxei judiciare de timbru în sumă de 599 lei de către recurentă.
Reprezentantul intimatului depune factură de plată onorariu avocațial.
Nefiind alte cereri de formulat și alte probe de administrat, tribunalul acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul intimatului solicită în principal respingerea recursului cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe ca fiind temeinică și legală, iar în subsidiar, în situația admiterii recursului în sensul casării hotărârii urmare a respingerii excepției, în rejudecare, respingerea acțiunii ca nefondate.
TRIBUNALUL
Constată că prin sentința civilă nr. 365/19.06.2014 Judecătoria Chișineu – Criș a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei ., excepție invocată de către pârâtul M. D..
A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta ., împotriva pârâtului M. D. pe excepția prescripției dreptului la acțiune.
A obligat reclamanta . la plata sumei de 2.602,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul M. D..
Pentru a pronunța sentința, prima instanță în rejudecare, a reținut că instanța, în condițiile art. 137 Cod procedură civilă, este obligată a se pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de procedură și fond, care fac de prisos cercetarea fondului.
Excepția prescripției dreptului la acțiune, este o excepție de fond care privește dreptul la acțiune. Asupra acestei excepții, instanța de fond s-a pronunțat cu prioritate.
Astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta, a solicitat obligarea pârâtului la plata unei sume de bani pe considerentul că pârâtul nu și-a îndeplinit o obligație contractuală asumată printr-un proces verbal încheiat între părți în data de 2.08.2005.
Prin procesul verbal din 05.08.2005, părțile au constatat starea fizică a unor construcții și totodată de comun acord s-a stabilit ca „domnul M. D. să execute toate reparațiile necesare (montare uși, ferestre, geamuri, montat ușă metalică la intrare în incintă, montarea acoperișurilor la construcții, etc), pe cheltuiala sa, în termen de 15 zile (deci până la data de 17.08.2005), în caz contrar, aceste lucrări de aducere a imobilelor la starea inițială, deci de folosință, se vor executa de către . contul și pe cheltuiala domnului M. D.. Plata făcându-se în bani sau compensare a datoriilor între cele două părți”.
Procesul verbal în cauză, are natura unui act juridic bilateral/sinalagmatic și reprezintă un veritabil contract între părți a cărui clauze trebuie îndeplinite întocmai în condițiile art. 969 cod civil vechi. Neîndeplinirea obligațiilor de natură contractuală, atrage răspunderea civilă contractuală.
Procesul verbal în cauză, fiind încheiat în data de 2.08.2005, îi sunt aplicabile vechile reglementări ale Codului civil. Astfel, art.3 din Legea nr.71/2011, de punere în aplicare a Noului Cod civil, arată că, actele încheiate înainte de . Codului civil nou, nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii. Art.201 din Legea nr.71/2011, arată că, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil, sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
În condițiile vechilor reglementări, instanța de fond a reținut că un act juridic trebuie interpretat după voința internă a părților în acest sens este art. 977 Cod civil vechi. Clauzele îndoielnice, se interpretează în favoarea celui care s-a obligat, în acest sens este art. 983 Cod civil vechi.
În condițiile art. 1191 al. 2 Cod civil prevede că nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul și nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis, înaintea, în timpul sau în urma confecționării actului, indiferent de valoarea lui.
Prin prevederea într-un contract a unui termen suspensiv, așa cum este reglementat la art. 1022 și următoarele Cod civil vechi, termenul ca modalitate a actului juridic, afectează numai executarea actului juridic, nu și existența sa. Ca efect al termenului suspensiv, în condițiile art.1885 al. 1 Cod civil vechi și art. 7 al.3 din Decretul 167/1958, prescripția extinctivă începe să curgă numai de la împlinirea termenului suspensiv.
Totodată prima instanță a reținut că reclamantul, în prezenta cauză solicită un drept de creanță ce derivă dintr-o răspundere civilă contractuală. În acest caz, termenul de prescripție este de 3 ani, în condițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Această prescripție fiind născută sub vechile reglementări, are o natură de ordine publică ce poate fi invocată din oficiu de către instanță. În cazul de față, prescripția a fost invocată în condiții procedurale chiar de către pârât.
Instanța de fond a arătat că nu identifică vreo cauză care să afecteze cursul prescripției extinctive, respectiv de suspendare sau întrerupere. Prin procesul verbal din 2.08.2005, s-a stabilit un termen până la care pârâtul să-și îndeplinească obligațiile, respectiv până la data de 17.08.2005, după care, reclamanta a putut efectua reparațiile pe cheltuiala pârâtului.
Contrar susținerilor reclamantei, termenul de prescripție începe să curgă din data de 17.08.2005. El nu a fost prorogat. Respectiv nu se află în prezența unui termen suspensiv alternativ, până la data când pârâtul va vinde imobilul ce necesita reparații către reclamantă. Nu există un astfel de termen sau astfel de referiri în procesul verbal în cauză. Reglementarea transferului dreptului de proprietate nu a condiționat nașterea obligației pârâtului de a efectua reparațiile.
Dobândirea proprietății asupra imobilului la care s-au efectuat investițiile este o chestiune separată și independentă în același timp de obligația pârâtului de a efectua reparațiile la imobilul indicat în procesul verbal din 2.08.2005 încheiat între părți. Pretențiile reclamantei se bazează pe o răspundere civilă contractuală cum singura indicată și are ca fundament procesul verbal din 2.08.2005. Nu are la bază o răspundere civilă a proprietarului contra evicțiunii sau a viciilor bazate pe art. 1313 Cod civil. Chiar și în situația unei răspunderi civile pentru vicii ascunse a unei lucrări sau construcții, prescripția se calculează în condițiile art. 11 din Decretul lege nr. 11/1958, începând de la data descoperirii viciilor, ori în cazul de față, viciile au fost indicate în procesul verbal încheiat între părți.
Față de circumstanțele de mai sus, văzând că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la instanță în data de 9 iulie 2010, că obligația scadentă și neonorată a pârâtului datează din 17.08.2005, se constată că la data introducerii cererii de chemare în judecată, prescripția răspunderii civile contractuale, respectiv a dreptului la acțiune al reclamantei, intervenise cu mult timp în urmă, respectiv din luna august 2005. În această situație, instanța de fond a constatat prescris dreptul la acțiune al reclamantei și a respins cererea acesteia pe excepția prescripției.
Având în vedere admiterea excepției dreptului la acțiune, instanța de fond nu a mai analizat celelalte chestiuni de fond ale cererii, respectiv temeinicia pretențiilor.
În baza art. 274 Cod procedură civilă vechi, a obligat reclamanta ., la plata sumei de 2.602,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul M. D., reținând că reclamanta a căzut în pretenții, iar suma anterior menționată, reprezintă cheltuielile pârâtului cu onorariul avocat în dosarul finalizat cu Sentința nr. 321 din 9 mai 2013 al Judecătoriei Chișineu Criș; onorariu avocat și taxă de timbru în ciclul procesual al recursului care a fost admis de către Tribunalul A. și care însă nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, recurenta ., prin care a solicitat casarea hotărârii, deoarece instanța de fond a aplicat în mod greșit normele legale privitoare la prescripția dreptului la acțiune, și de asemenea a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății, pronunțând o hotărâre nelegală și netemeinică. A solicitat casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 312, alin. 5 Cod procedură civilă, deoarece prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului.
De asemenea, a arătat că, în conformitate cu art. 3041 C., din moment ce hotărârea recurată nu a putut fi atacată cu apel, nu sunt limitați la motivele de casare prevăzute la art. 304 Cod procedură civilă.
În motivare a arătat că a achiziționat de la pârât imobilul intitulat „Ferma C.". Contrar unor susțineri are pârâtului, niciodată nu a fost făcută o distincție între terenuri și clădiri, nici în cursul negocierilor de vânzare, și nici în cursul procesului care a urmărit trecerea în proprietatea sa a „Fermei C.”, văzută ca un ansamblu de teren și construcții. A subliniat că pârâtul a urmărit împiedicarea înstrăinării întregului imobil, atât a terenului cât și a construcțiilor.
Părțile nu au înstrăinat în mod valabil imobilul la data la care s-a realizat acordul de voință cu privire la aceasta, ci au încheiat un înscris care atesta intenția lor de a vinde, respectiv de a cumpăra, realizând o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare cu privire la imobil, care ulterior a fost dusă la îndeplinire prin forța coercitivă a instanțelor judecătorești.
În considerarea vânzării pe care părțile intenționau a o efectua, a fost încheiat și procesul-verbal din data de 05.08.2005, prin care s-a constatat starea fizică a unor construcții și totodată de comun acord s-a stabilit ca pârâtul să efectueze toate reparațiile necesare pe cheltuiala sa.
Principala eroare a instanței de fond în ceea ce privește acest act juridic este faptul că îl consideră cu totul separat de convenția părților cu privire la vânzarea-cumpărarea imobilelor.
Ori reparațiile pe care pârâtul se obligă a le efectua asupra fermei, așa cum se menționează în procesul-verbal din data de 05.08.2005 reprezintă tocmai o condiție a vânzării, o obligație corelativă obligației de a cumpăra.
De asemenea a arătat că instanța de fond, urmărind interpretarea actului dedus judecății, respectiv procesul-verbal din data de 05.08.2005, avea ca primă obligație stabilirea intenției comune a părților contractante conform art. 977 Cod Civil. Această intenție comună a părților rezultă atât din cele consemnate în înscris, cât și din totalitatea actelor sau faptelor juridice care au legătură cu înscrisul.
Privind acest proces-verbal complet separat de toate celelalte fapte sau acte juridice, așa cum în mod eronat a făcut instanța de fond, a arătat că ajunge la o concluzie absurdă, ceea ce evidențiază eroarea în care s-a aflat instanța de fond.
Conform clauzelor stipulate, singura parte care se obligă este pârâtul, identificat ca proprietar al imobilelor, iar beneficiarul nu are o calitate prevăzută în mod expres în acest înscris. Conform acestei interpretări lacunare, rezultă că pârâtul a avut intenția de a se gratifica pe sine însuși, asumându-și față de un terț o obligație de a repara construcții aflate în proprietatea sa.
În situația de mai sus actul juridic nu produce nici un fel de efecte, ori clauzele trebuie interpretate, conform codului civil, în sensul în care produc efecte.
Corelând procesul-verbal din data de 05.08.2005 cu promisiunea părților de a vinde și de a cumpăra imobilele, a subliniat că apare evident faptul că intenția comună a părților nu a fost ca pârâtul să se gratifice pe sine, sau să îl gratifice cu valoarea reparațiilor, ci asumarea obligației de a aduce construcțiile într-o stare în care pot fi utilizate, reprezenta o condiție esențială a vânzării.
A menționat că instanța de fond, prin sentință constată că „Procesul-verbal în cauză are natura unui act juridic bilateral/sinalagmatic și reprezintă un veritabil contract între părți [...]", iar totalitatea motivărilor eronate încep cu o observație reală, care mai apoi este ignorată.
Totodată a subliniat că procesul-verbal este un act juridic sinalagmatic, deoarece corelat cu obligația pârâtului de a repara construcțiile există obligația sa de a achiziționa aceste construcții la prețul agreat de către părți.
Cu toate acestea, lecturând procesul-verbal și ignorând totalitatea relațiilor dintre părți, se poate observa că singura parte care se obligă este pârâtul.
Cu alte cuvinte, instanța de fond își contrazice toate motivările ulterioare prin această simplă observație. Promisiunea de vânzare-cumpărare și procesul-verbal din data de 05.08.2005 sunt în mod indisolubil legate, din moment ce obligația de a repara imobilele asumată de către promitentul-vânzător este corelativă obligației de a le cumpăra asumată de către promitentul-cumpărător.
Orice altă interpretare adusă acestui proces-verbal îl face să rămână complet lipsit de efecte, transformându-l într-un act unilateral, a cărui existentă nu poate fi susținută în cadrul relațiilor dintre părți.
Conform celor de mai sus, a învederat că devine evident faptul că dreptul la acțiune s-a născut odată cu finalizarea transferului de proprietate, din moment ce repararea construcțiilor era o condiție a vânzării.
Într-adevăr, având posesia imobilelor, a procedat la repararea acestora ca o măsură de conservare, anterior finalizării dosarului în care s-a cerut ducerea la îndeplinire a promisiunii de vânzare-cumpărare.
Cu toate acestea, a considerat că prezenta acțiune în pretenții nu putea fi înaintată la acea dată, din moment ce dreptul de proprietate se afla în litigiu. Obligația asumată de către pârât față de aceasta, fiind corelată obligației de a cumpăra și achita la prețul convenit imobilele, nu ar mai fi existat în condițiile în care vânzarea-cumpărare efectivă nu ar fi avut loc. Ori vânzarea - cumpărare efectivă s-a realizat prin efectul deciziei emisă la data de 12.11.2008, dată la care instanțele au recunoscut în mod irevocabil dreptul la proprietate asupra imobilului amintit mai sus prin decizia civilă nr. 1430/R/2008 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul_ .
În cazul în care instanțele s-ar fi pronunțat în mod contrar, ar fi avut la dispoziție o acțiune pentru îmbogățire fără justă cauză împotriva proprietarului intimat care a beneficiat de reparațiile efectuate.
Contestarea transferului de proprietate asupra imobilelor, efectuată de către pârât fără succes, a pus în litigiu totalitatea drepturilor și obligațiilor cu privire la vânzare-cumpărarea imobilelor, inclusiv obligația de a repara aceste imobile cu ocazia vânzării lor. Astfel, în cursul procesului, termenul de prescripție a fost suspendat și în ceea ce privește obligația reparării imobilelor.
Pentru cele expuse, a considerat că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data de 12.11.2008, dată la care a fost recunoscută obligația sa de a cumpăra și achita imobilele, acesta fiind momentul în care și obligația corelativă de a repara aceste imobile, asumată de către pârât, a încetat să fie litigioasă. Astfel, conform normelor legale în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, s-a aflat în termen pentru promovarea acțiunii, motiv pentru care excepția prescripției dreptului la acțiune a fost în mod nelegal și netemeinic reținută.
Intimatul M. D. a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea recursului declarat în cauză ca netemeinic și nelegal, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe ca fiind temeinică și legală; iar în subsidiar, în situația în care se va admite recursul în sensul casării hotărârii urmare a respingerii excepției invocate și reținute de instanța de fond (Judecătoria Chișineu Criș) - prescripția acțiunii, în rejudecare, respingerea acțiunii (în tot/parte) ca nefondată.
În motivare a arătat că prin acțiunea introductivă de instanță introdusă la data de 09.07.2013 reclamanta a solicitat obligarea sa la contravaloare unor pretinse lucrări de reparații efectuate la imobilul denumit generic „ferma 9 C.".
A arătat că premisa acțiunii este una contractuală, avându-și fundamentarea în obligațiile pe care și le-ar fi asumat prin înscrisul „Proces verbal" aspect învederat expres de reclamantă la termenul din 12 iunie 2014.
Raportat la susținerile reclamantei a invocat în principal, sub formă de excepție, prescripția dreptului la acțiune, iar, asupra fondului cauzei, netemeinicia pretențiilor reclamantei.
A învederat că în cauză Tribunalul A. a mai judecat o dată cauza și a casat Sentința 321/09 mai 2013 a Judecătoriei Chișineu Criș (pronunțată în primul ciclu procesual), ceea ce face ca, cererea recurentei de casare a pricinii cu trimitere spre rejudecare să fie inadmisibilă raportat la dispozițiile art. 312 alin. 7 Cod procedură civilă. Prin urmare, în lipsa unei cereri de casare cu menținerea cauzei spre rejudecare, recursul astfel declarat apare ca fiind inadmisibil.
Sub un alt aspect a învederat că cererea de recurs nu a fost timbrată, ceea ce impune anularea acesteia în temeiul dispozițiilor OUG 80/2013.
Sub un alt aspect a înțeles să invoce tardivitatea recursului, în condițiile în care acesta a fost declarat și înregistrat cu nerespectarea termenului de 15 zile prescris de lege. Astfel, hotărârea primei instanțe a fost comunicată recurentei la data de 26.06.2014, dată raportat la care recurenta era ținută să înregistreze recursul la instanța care a pronunțat hotărârea cu respectarea termenului legal sau eventual să expedieze recursul cu scrisoare recomandată în interiorul termenului de recurs (art. 104 Cod procedură civilă), ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Analizând motivarea recursului declarat în cauză a constatat că recurenta contestă legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în ceea ce privește modul de soluționare a excepției prescripției (excepție invocată și susținută de pârât).
În acest sens a învederat instanței că, independent de modalitatea în care reclamanta a dobândit ferma pretențiile invocate în această cauză au ca temei raportul obligațional (convențional) rezultând din așa zisul proces verbal datat 02.08.2005 (sens în care sunt și precizările făcute în instanță de reprezentantul reclamantei), script prin care se prevede că pârâtul s-ar fi obligat la unele lucrări care trebuiau finalizate până la data de 17.08.2005, în caz contrar lucrările urmând a fi executate de reclamantă pe seama și în contul pârâtului.
A subliniat că se află în prezența unei obligații principale afectate de termen (17.08.2005). Prin ajungerea la termen se naște dreptul invocat de reclamantă de a realiza lucrări pe cheltuiala pârâtului.
De asemenea a arătat că acțiunea a fost introdusă la data de 09.07.2010, în afara termenului general de prescripție, ceea ce face ca dreptul material la acțiune să fie prescris.
Teza propusă actualmente de recurentă este aceea că termenul de prescripție curge de la data de 12.11.2008, dată la care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în prestație tabulară a recurentei. Aceasta după ce inițial susținea că, față de raporturile dintre părți, termenul ar curge de la data efectuării pretinselor lucrări.
În ceea ce privește motivarea recursului în sensul că „dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data de 12 noiembrie 2008, odată cu finalizarea transferului dreptului de proprietate" a subliniat că aceasta este netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente: pronunțarea hotărârilor în dosarul_ nu are nicio înrâurire asupra dreptului de proprietate al reclamantei, de vreme ce transferul proprietății cu privire la construcții fără teren (precum în speță) nu se realizează prin act autentic (cerința actului autentic viza doar imobilele terenuri).
Mai mult, a considerat că o atare teză este contrazisă chiar de conduita reclamantei și a reprezentanților acesteia, care afirmă că au cumpărat construcțiile din ferma 9 C. la 10.08.2004, dată de la care au intrat în fapt în posesia obiectivului, pentru ca ulterior să repare ferma (conform alegațiilor din acest dosar) în anul 2007, deci înainte de a se fi pronunțat soluțiile în dosarul_ al Judecătoriei Chișineu Criș.
Așadar, a considerat că teza propusă nesocotește deopotrivă prevederile art. 1295 Cod Civil, respectiv pe cele ale Legii 7/1996 rep., dreptul de proprietate al reclamantei nefiind legat de încheierea actului autentic notarial, dar și conduita reclamantei care a înțeles să se comporte ca un proprietar mult anterior finalizării dosarului_ .
Prin urmare trimiterile la o așa zisă turpitudine a pârâtului nu au legătură cu pricina pendinte, după cum nu are legătură nici dosarul_ cu dreptul și totodată obligația reclamantei de a fi introdus acțiunea în interiorul termenului de prescripție prevăzut de lege.
De asemenea a considerat că nici trimiterea la instituția "condiției"—ca modalitate a actului juridic, nu poate fi primită, atâta timp cât în convenția de care reclamanta recurentă s-a prevalat nu a fost inserată o atare condiție, iar procesul verbal în care se face referire la obligația pârâtului de a aduce unele reparații bunului este întocmit mult după data la care s-a semnat convenția inițială.
În măsura în care ar fi fost vorba de o condiție, a arătat că recurenta putea cel mult să se dezică de contract în măsura în care nu s-a împlinit condiția, însă, efectuarea reparațiilor contrazice o atare teză.
Prin urmare, la analiza termenelor de prescripție, în mod corect s-a ținut cont de obligațiile statuate în procesele verbale (datate august 2005), respectiv de termenele acolo prevăzute.
În concluzie argumentația recurentei în sensul că prezenta acțiune în pretenții nu putea fi introdusă până la finalizarea acțiunii în prestație tabulară deoarece obligația de a efectua reparațiile asumată era corelativă obligației de cumpărare a imobilului de către reclamantă, a considerat că nu se susține din punct de vedere juridic, fiind una sofistică, iar cea mai bună dovadă în acest sens este însăși aceea că reclamanta recurentă alegă realizarea lucrărilor de reparații în 2007, dată la care dreptul său de proprietate nu era înscris în CF, iar acțiunea în prestație tabulară nu era finalizată.
Este și împrejurarea față de care prima instanță, în mod temeinic a statuat referitor la termenul de realizare al reparațiilor în sensul că acesta „Nu a fost prorogat. Nu suntem în prezența unui termen suspensiv alternativ. Reglementarea transferului dreptului de proprietate nu a condiționat nașterea obligației pârâtului.(...) Dobândirea proprietății este o chestiune separată și independentă de obligația de a efectua reparația (...) pretențiile reclamantei neavând la bază răspunderea civilă a proprietarului contra evicțiunii sau a viciilor ascunse".
Cu privire la teza curgerii termenului de prescripție de la data finalizării lucrărilor de reparații a arătat că o atare teză nu poate fi primită întrucât ar fi lăsat curgerea prescripției la îndemâna exclusivă a uneia dintre părți, ceea ce contravine naturii prescripției extinctive - aceea de sancțiune a pasivității uneia sau alteia dintre părțile raportului obligațional.
Or, teza propusă de către reclamantă (în prima fază) - din care rezultă practic că începutul termenului de prescripție era practic la îndemâna sa - contravine însăși viziunii pe care legiuitorul a avut-o întru legiferarea prescripției și funcțiilor atașate acesteia. Cu alte cuvinte, dreptul reclamantei este esențialmente un drept de creanță (ius in personam) prescriptibil, în termenul general de 3 ani, termen care curge de la data la care s-a născut dreptul creditoarei (reclamantă în acțiunea pendinte) de a solicita dezdăunarea sa (17.08.2005), termenul neputând fi lăsat să țină de conduita pur potestativă a creditoarei.
În fine, chiar admițând teza reclamantei, a concluzionat că parte din pretenții ar fi oricum prescrise.
Prin urmare, având în vedere cele antemenționate, raportat la dispozițiile art. 1, 3, 7 din Decretul 167/1958, respectiv art. 137 Cod procedură civilă, a apreciat că se impune constatarea prescripției, sens în care a statuat de altfel, în mod temeinic și legal, și Judecătoria Chișineu Criș, hotărând în sensul admiterii excepției și respingerii acțiunii.
În sensul netemeiniciei pretențiilor alegate de reclamantă (recurentă) a arătat că în condițiile în care se va aprecia totuși că excepția invocată este nefondată, soluția primei instanțe fiind nelegală, nu se va putea proceda la casarea cu trimitere spre rejudecare, date fiind și dispozițiile art. 312 alin. 7.
Prin urmare instanța este chemată să rejudece fondul, prin prisma probatoriului de la dosar, respectiv a probelor ce vor fi administrate în această fază procesuală.
Astfel, deși reclamanta a solicitat obligarea la dezdăunarea cu unele sume reprezentând investiții realizate de aceasta în contul și pe seama sa la ferma 9 C., trebuie observat că: documentele depuse inițial în probațiune nu dovedesc per se investiții la ferma 9 C., învederând instanței că sunt cel mai probabil lucrări realizate de reclamantă și la alte obiective din proprietatea sa; ferma 9 C. nu necesita investițiile pe care reclamanta alegă că le-ar fi realizat și pe care i le impută actualmente. pârâtul însuși a efectuat lucrări la fermă; valoarea fermei la data achiziționării de către reclamantă a fost de 6.500 euro (a se vedea înscrisul datat 10.08.2004 de care s-a prevalat reclamanta pentru a obține proprietatea fermei), adică_ rol (la cursul rol/euro de 40.724 lei/eu la data de 10.08.2014), adică 26.405 RON, pretențiile alegate de reclamantă de 18.117 RON ajungând la peste 60% din valoarea de achiziție a fermei.
A arătat că a învederat instanței că lucrările pe care reclamanta pretinde ca le-a executat la ferma 9 C. și materialele justificate cu documente aflate la dosar nu se regăsesc în integralitate la imobil (nefiind reale), ci reprezintă o încercare a reclamantei de a-l încărca cu noi speze, în condiții de vădită nelegalitate.
A arătat că a realizat o . investiții la fermă, inclusiv montarea acoperișului, ferestre, uși, sens în care au testat și cei doi martori audiați în cauză.
Martorul C. a confirmat că în anii 2004 - 2005 a efectuat lucrări la ferma C., respectiv a dus țiglă la reparația acoperișului, a reparat acoperișul, a pus 3 sau 4 geamuri lipsă, a pus 3 uși care au fost lipsă, angajat fiind de acesta care l-a și plătit, ferma fiind în stare bună când s-au finalizat lucrările nemaifiind nevoie de reparații. S-a mai arată că ferma nu avea polistiren pe vreme IAS - ului și nici nu era împrejmuită la acea dată.
De asemenea martorul S. a arătat că a reparat acoperișul, geamurile la căsuța paznic, ușile unde a mai fost nevoie la fermă, aceasta fiind urmare a reparațiilor într-o stare bună, fiind angajat tot de acesta.
Prin urmare a arătat că a pus de la bun început sub semnul întrebării realitatea, întinderea și necesitatea lucrărilor pretins efectuate de reclamantă, a manoperei și materialelor pretins încorporate. Aceasta cu atât mai mult cu cât i se solicită să achit contravaloarea unor materiale (ex.: polistiren cu trimitere la factura_ din data de 09.07.2007) în condițiile în care ferma nu a avut niciodată în dotare asemenea materiale, nefiind izolată termic și nu s-a obligat la așa ceva. Cert este că reclamanta a realizat o investiție în perioada 2007 la un alt obiectiv al său, de unde convingerea că facturile prezentate provin de acolo.
De altfel, a învederat că raportat la prevederile art. 1169 Cod Civil reclamanta era ținută să facă dovada efectuării pretinselor lucrări la ferma 9 C., ceea ce nu a realizat. Depunerea unor facturi datate 2007 (la 3 ani de zile de la preluarea fermei de către reclamantă) pentru „manoperă avans construcții", respectiv „polistiren, plasă fibră, dibluri, geam, ușă, BCA" nu fac dovada încorporării lucrărilor la ferma 9 C., cu atât mai mult cu cât, după cum a învederat, parte din lucrările pretinse de reclamantă au fost realizate anterior de pe cheltuiala sa. Mai mult, scriptele nu probează nici ce fel de lucrări au fost efectuate și nici unde s-au efectuat lucrările. Nu în ultimul rând, după cum a învederat deja, facturile fac referire la materiale (polistiren BCA, plasă fibră) care nici nu au legătură cu lipsurile pe care reclamanta i le-a imputat, ceea ce dovedește, dacă mai era cazul, totala rea credință a acesteia, și încercarea de a-l obliga la cheltuieli prin orice mijloace posibile.
Aspectele învederate au fost confirmate prin raportul de expertiză întocmit în cauză, raport prin care s-a atestat că: facturile și chitanțele de plată conțin materiale care au fost folosite doar parțial la efectuarea lucrărilor.
Analizând anexa 1 la raport, a constatat că expertul a arătat că „facturile și chitanțele de plată conțin materiale care au fost folosite doar parțial la efectuarea lucrărilor", în condițiile în care se poate afirma fără a exagera că majoritatea materialelor indicate în facturi, imputate pe calea acțiunii, nu se regăsesc în lucrările realizate la fermă.
Astfel, dacă se raportează la elementul valoric, se constată că, în opinia expertului, la o valoare totală a materialelor facturate de 7617,56 lei, nu se regăsesc cu certitudine decât 2946,33 lei, adică un procent de 38,67 % din totalul sumei care s-a imputat acestuia, ceea ce înseamnă că diferența de până la 62% din materialele pretinse de reclamantă nu au fost încorporate în lucrări la fermă.
Mai mult, a subliniat că procentajul prezentat are în vedere premisa valorificării ca atare a raportului deși există o . inadvertențe ale raportului care impunea diminuarea suplimentară a materialelor imputate pârâtului și a costurilor aferente acestora, sens în care a și solicitat la ultimul termen instanței să solicite expertului clarificări.
Astfel a arătat că în anexa la raport se prevăd ca elemente încorporate și 2 geamuri cu patru canate deși la fila 7 raport se spune explicit că nu s-au folosit astfel de geamuri; apoi în anexa la raport se indică faptul că s-ar fi folosit 7 geamuri model 2K 120/130 deși reclamanta a comandat și are factura doar pentru una bucata geam de acest model.
Se constată că expertul infirmă că reclamanta ar fi folosit la imobil: polistiren de 3 cm (deși se facturează nu mai puțin de 460 unități), geamuri 2K 100/100, geamuri 2K 90/120, geamuri 2k 90/130.
Se mai retine că au fost "umflate" și cantitatea de: polistiren int 3 (din cele 300 unități facturate și pretinse se regăsesc la imobil doar 52 unități), plasa fibra (380 unituri facturate, 15 regăsite), dibluri (1500 vs. 156), geamuri 4k 200/130, BCA etc.
Prin urmare, a subliniat că expertul confirmă cele învederate de pârât, în sensul că cea mai mare parte a elementelor constructive indicate de reclamantă nu au fost încorporate în construcția cu pricina (ci mai mult decât probabil în altă construcție n.a.).
Totodată a arătat că reclamanta a modificat destinația construcției din magazie de cereale în saivan de oi, sens în care a realizat lucrări care exced oricărei obligații pretins asumate de pârât prin scriptele pe care se întemeiază cererile reclamantei (procese verbale de predare primire din 2005).
Astfel, raportat la noua destinație, aceea de saivan, a subliniat că reclamanta a realizat o recompartimentare a magaziei, sens în care s-au realizat lucrări de —demolare a zidurilor despărțitoare din magazie; umplerea golurilor de uși ferestre care nu mai erau necesare pentru noua funcțiune de saivan oi; supraînălțare ziduri cu trei rânduri de cărămizi peste care s-a turnat beton pentru ancorarea șarpantei, modificarea volumetriei fiind necesară de noua destinație a spațiului - aceea de saivan oi, folosirea de uși /ferestre, bolțari necesare pentru noua funcțiune.
A subliniat că toate aceste lucrări efectuate de constructor în beneficiul reclamantei nu pot fi transferate ca și cost în sarcina sa.
Totodată a arătat că nu se justifică nici imputarea costurilor directe și indirecte pentru placare cu polistiren a planșeului, în condițiile în care ferma C., la data preluării de către reclamantă și anterior acesteia nu a fost prevăzută niciodată cu polistiren, fiind o construcție agricolă din anii 70, folosită în genere ca și magazie cereale.
Se mai constată că aceste lucrări nu sunt autorizate, deși se impunea obținerea autorizației de construcții, iar devizele nu sunt propriu zis devize ci o descriere generală a unor lucrări trecute în contract, fără detalierea fazelor tehnologice.
Așadar, raportat la concluziile raportului de expertiză, a apreciat că trebuie excluse de plano: toate costurile legate de materiale și geamuri/uși care deși facturate nu se regăsesc la construcție (ferma C.), nefiind încorporate în aceasta.
Concluzia se referă si la geamurile facturate și care nu se regăsesc efectiv la imobil conform specificației din factură - 6 geamuri 2 k 120/130 - fiind irelevant că se regăsesc alte geamuri, de vreme ce cadrul procesual e stabilit prin acțiune, pretențiile fiind întemeiate pe facturile si chitanțele de la dosar.
Cu alte cuvinte, dacă reclamanta a solicitat contravaloare geamuri conform facturii anexate la acțiune, iar în factură se specifică achiziționarea a unui geam 2 k 120/130, nu se va putea imputa costul a 7 geamuri după cum propune expertul în anexa 1.
Toate costurile generate de modificarea destinației din magazie în saivan, această opțiune a reclamantei a considerat-o ca neputând fi transferată, ca și cost, în sarcina sa, menționând că atunci când se discută de costuri se referă atât la materiale (inclusiv dar nu numai BCA) și uși, dar mai ales la manoperă, parte considerabilă din manopera facturată fiind destinată lucrărilor de: demolare a zidurilor despărțitoare din magazie; umplerea golurilor de uși - ferestre care nu mai erau necesare pentru noua funcțiune de saivan oi; schimbare amplasare geamuri și uși la magazie (saivan); supraînălțare ziduri cu trei rânduri de cărămizi peste care s-a turnat beton pentru ancorarea șarpantei, modificarea volumetriei fiind necesară de noua destinație a spațiului - aceea de saivan oi, asigurându-se creșterea volumului de aer necesar pentru destinația nouă.
Toate costurile care exced pretinsei obligații asumate de pârât prin procesul verbal de predare primire.
Astfel, faptul că reclamanta a investit în polistiren pentru montarea acestuia ține de o cheltuială voluntuară a sa, în condițiile în care ferma nu a avut niciodată în dotare astfel de izolații (ceea ce a vândut pârâtul fiind o construcție agricolă din anii 70 care nu avea astfel de izolații).
În altă ordine de idei a solicitat instanței să țină cont și de contradicțiile dintre înscrisurile depuse la dosar. Astfel, prin declarația dată de administratorul reclamantei, dl. I. Mazzaia la data de 03.09.2008 în fața organelor de urmărire penală acesta relevă că a intrat în posesia fermei C. la data de 10.08.2004, și nu la 02.08.2005 precum se arată în procesele verbale anexate la acțiune.
De asemenea a arătat că scriitura datei din scriptul intitulat generic „proces verbal" în care face referire la obligația de a remedia deficiențele până la 17.08.2005 este diferită de cea a restului scrisului.
A subliniat că apar două procese verbale cu aceeași data 02.08.2005 cu conținut diferit - deși nu există nicio explicați logică pentru întocmirea ambelor scripte.
În scriptul „proces verbal de predare primire a imobilelor situate în ." este relevată o altă stare a imobilului decât în scriptul intitulat generic „proces verbal";
Toate aceste aspecte dublate de inexistența unei situații de lucrări, de referirea în facturile depuse în probațiune la unele materiale care nu au legătură cu pretinsa obligație de reparare imputată, fac dovada plenară a relei credințe a reclamantei care a încercat să se îmbogățească în mod nejustificat justificându-se respingerea în tot/parte a acțiunii;
În drept a invocat art. 115, 304, 312, 274 Cod procedură civilă, DL 167/1958, Codul Civil.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 304-3041 Cod de procedură civilă, instanța constată că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:
Astfel se constată că la prima judecată asupra fondului, prin notele de ședință depuse la fila 67 dosar, pârâtul M. D. a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.
Prin sentința civilă nr. 321/09.05.2013, Judecătoria Chișineu-Criș a respins excepția și a admis acțiunea reclamantei.
Împotriva acestei sentințe pârâtul a exercitat recurs prin care a solicitat, în principal, casarea cu rejudecare pentru a fi administrate probele cerute în primă instanță pe care acesta le-a considerat utile soluționării cauzei – iar instanța le-a respins în mod nelegal, iar în subsidiar, admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune.
Prin Decizia nr. 1193/22.10.2013, Tribunalul A. a admis recursul exercitat de pârât, respectiv a dispus casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.
S-a reținut în considerente că din probatoriul administrat nu rezultă clar starea de fapt, faptul că suma pretinsă de reclamantă reprezintă contravaloarea lucrărilor de „reparații necesare la ferma Cicos”. Față de apărările pârâtului, tribunalul consideră că cererile de probațiune formulate de pârâtul recurent prin notele de ședință depuse la termenul de judecată din 11.04.2013, respectiv obligarea reclamantei de a depune înscrisurile solicitate, efectuarea expertizei tehnice, se impuneau a fi admise.
Tribunalul consideră că nu a fost analizată starea de fapt, aceasta echivalând cu necercetarea fondului cauzei, impunându-se suplimentarea probațiunii, respectiv efectuarea expertizei tehnice pentru a se stabili dacă și în ce măsură investițiile pe care reclamanta susține că le-a efectuat există în realitate, dacă documentele justificative pentru lucrări depuse de reclamantă corespund deficiențelor pretinse de aceasta. Prin urmare, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, a fost admis recursul declarat, a fost casată sentința instanței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin urmare, este evident că Tribunalul A. nu a considerat întemeiată excepția prescripției invocată prin motivele de recurs – iar această dezlegare asupra excepției a intrat în puterea lucrului judecat.
Cu nesocotirea acestui aspect și a dispozițiilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, conform cărora, în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, după reluarea ciclului procesual, prima instanță a soluționat cauza tot pe excepție, respingând acțiunea ca prescrisă.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta . a declarat recurs solicitând casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, deoarece prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului.
Cererea reclamantei se constată a fi întemeiată față de cele reținute anterior, prima instanță fiind datoare a soluționa fondul cauzei.
Vor fi examinate toate cererile părților cu privire la probațiunea necesară, inclusiv obiecțiunile pârâtului depuse la ultimul termen de judecată. Prima instanță va dispune efectuarea suplimentului de expertiză, iar în funcție de concluziile acestuia, în măsura în care va fi necesar, va dispune o contraexpertiză.
Nu pot fi primite susținerile din întâmpinare în sensul că Tribunalul A. a mai judecat o dată cauza și a casat Sentința 321/09 mai 2013 a Judecătoriei Chișineu - Criș (pronunțată în primul ciclu procesual), ceea ce face ca, de facto, cererea recurentei de casare a pricinii cu trimitere spre rejudecare să fie inadmisibilă raportat la dispozițiile art. 312 alin. 7 Cod procedură civilă. Și aceasta deoarece acțiunea introductivă a fost înregistrată la data de 09.07.2010 – dată la care art. 312 nu a fost modificat prin introducerea alin. 61 care limitează numărul casărilor cu rejudecare.
Deși, cu ocazia cuvântului pe fond reprezentantul pârâtului nu a mai susținut excepția de netimbrare și de tardivitate a recursului, invocate prin întâmpinare se cuvine a fi menționat faptul că acestea sunt neîntemeiate, la dosar fiind depusă chitanța fiscală nr._ pentru suma de 599 lei. De asemenea, se constată că recurenta a respectat termenul de 15 zile impus de dispozițiile art. 301 Cod procedură civilă, data poștei de pe plicul depus la dosar fiind 14.07.2014.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, instanța va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, conform considerentelor deciziei.
Problema cheltuielilor de judecată va fi soluționată de către prima instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul exercitat de recurenta . în contradictoriu cu intimatul M. D. împotriva sentinței civile nr. 365/19.06.2014 pronunțată de Judecătoria Chișineu – Criș.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, conform considerentelor deciziei.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30.09.2014.
Președinte Judecător Judecător
M. A. R. M. T. B.
Grefier
M. C.
Red.TB / Thred.MC
2 ex./ 29.10.2014
Nu se comunică.
Primă instanță – Judecătoria Chișineu – Criș - judecător F. M. D.
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2556/2014. Tribunalul ARAD | Expropriere. Sentința nr. 1269/2014. Tribunalul ARAD → |
|---|
